personale: alegerea unei carti (1)

alegerea unei carti tine de foarte multe motive, ma voi rezuma la cele care mi-au motivat optiunea.
mi-am amintit aseara citeva din motivele care m-au impins sa cumpar cartile bibliotecii mele (bineinteles, nu in cazul tuturor cartilor), pe unele le-am ales "pe loc" dupa ce am citit fragmente aleatorii, cucerirea fiind congruenta cu stilul cartii, cu tehnica narativa, pe altele le-am cumparat ca urmare a unor repere gasite prin cronici literare sau intimplatoare, prin alte romane, altele au avut ca sursa asocierea cu un autor, fie romane ale lui, fie carti premiate, apreciate de acesta, am cumparat, desigur, si carti fara o motivatie interna, carti trecute la capitolul "ar putea fi interesante" sau "poate o sa le citesc mai tirziu".
tin minte ca la un moment dat dezvoltasem o adevarata obsesie pentru jurnalul "meseria de a trai" de cesare pavese. citisem intr-o cronica literara despre finalul cartii, final care reprezenta si coincidea cu mesajul de adio al scriitorului. cel putin asta imi ramasese in minte, caci aveam sa aflu ca lucrurile nu stateau chiar asa. cum eram si sint sensibil la tema sinuciderii, imediat mi s-a dezvoltat, patetic, ideea de a cumpara cartea respectiva. am batut toate anticariatele, toate librariile, voiam neaparat cartea, insa nici urma de ea. deopotriva ma obseda si finalul cartii, adresarea de dinaintea sinuciderii (citez: e bine asa? si fara prea multa galagie, va rog). mi se parea o despartire buna de viata, una marcata de accentul urii, de revolta descatusata prin care autorul de plasa deasupra partilor cu care se rafuia.
dupa nu stiu cit timp, aproape un an, am gasit-o la o librarie improvizata prin pasajul universitatii, am cumparat-o fara sa ma uit la pret, disperare si dorinta, sperind ca lecturarea ei sa-mi echivaleze cautarea. acasa, am inceput cu finalul, dar nimic din ceea ce ma asteptam, n-am dezarmat, caci rasfoind mai departe am gasit intr-o nota a traducatorului exact ceea ce ma interesa, din nou un entuziasm m-a cuprins, apoi am inceput sa spicuiesc si alte pagini...surprinzator, cartea nu m-a atras si nici azi nu am citit-o, desi au trecut 4-5 ani.

lasa ba ca merge si asa!

[Petru cel Mare, care îşi anunţase deja intenţia de a-i "elibera" pe creştinii ortodocşi din Balcani de sub "jugul necredincioşilor", a obţinut promisiuni de sprijin militar din partea principilor Moldovei şi Valahiei, ambii vasali otomani, care s-au angajat să furnizeze hrană pentru soldaţi şi nutreţuri pentru cai în eventualitatea prezenţei oricărei armate ruseşti "eliberatoare". Ţarul a anticipat, de asemenea, că va exista susţinere sub forma unei răzvrătiri generale a ţăranilor ortodocşi împotriva stăpînitorilor otomani.
.........................................................................
Acolo, promisul sprijin popular pentru invadatori nu s-a materializat şi în scurt timp proviziile pentru oameni şi cai s-au epuizat.]
sursa: Andrina Stiles: "Rusia, Polonia şi Imperiul Otoman"

[A urmat apoi campania de pe Prut, în care Petru a condus 54000 de soldaţi în teritoriul turcesc. El a fost asigurat de domnitorii Valahiei şi Moldovei că va fi salutat pretutindeni ca un eliberator şi va mai putea strînge încă 40000 de oameni la sosirea sa - oricum o forţă destul de mică pentru a face faţă celor 200000 de turci. Sprijinul şi proviziile pe care le aştepta el nu s-au materializat, totuşi în cantităţi semnificative.]
sursa: John Swift: "Petru cel Mare"

faptul ca rominii nu sint au constiinta solidaritatii istorice, faptul ca si-au facut din resemnare o conditie de supravietuire, faptul ca "performeaza" la capitolul lasitatii, faptul ca au picat toate examenele demnitatii istorice nu-s achizitii recente (doar dobitocii o pun pe socoteala comunismului), ci cusururi ce au insotit acest popor dintotdeauna. e suficient sa intorci fila istoriei, pentru a decoperta aceasta stare de fapt.
prin citatele de mai sus am vrut sa pun in lumina faptul ca nici macar componenta religioasa nu a contabilizat un sentiment de coeziune a locuitorilor principatelor, ce sa mai vorbim de entuziasm al scaparii de turci.
precizare: pe atunci, sentimentul antirusesc nu functiona, caci evenimentele relatate se desfasoara in anul 1711 (campania de pe prut a lui petru cel mare impotriva turcilor), rusia nefiind la acea data puterea de mai tirziu pusa pe anexari teritoriale, deci nici vorba de o scuza cu porniri de respingere a rusilor.
macar am brevetat un concept: lasa ba ca merge si asa!

aducere aminte

miine, adrian paunescu ar fi facut 68 de ani. ce vremuri pustii!

bat tobele pentru rancas, de manuel scorza

inspirat din nedreptatea comisa impotriva comunitatilor de indineni peruvieni, prima parte dintr-o tetralogie a atrocitatilor executate cu ochii inchisi, a violentelor nepedepsite, romanul se asaza cu greutate in constiinta cititorului, nu numai prin abuzurile desfasurate si impinse pina la limita acceptabilului, demolind relatiile sociale, ci si prin puterea naratorului de a crea fapte, personaje care raspund realitatii cu instrumentele miturilor, cu poezia legendelor, care se angajeza in lupta contra nedreptatii cu bagajul credintelor, superstitiilor stramosilor. desigur, un joc nefiresc in care "materialul" deposedeaza brut orice opozitie, indiferent de mijloacele supranaturale de rezistenta. judecatorul montenegro e unul dintre cei care traseaza regulile dupa placul bunei vointe, care inverseaza raportul dreptatii echivalindu-l cu furtul, cu arbitrariul, cu interesul personal, cu moftul. personajele se pot imparti in doua categorii, bastinasii (in principiu un personaj colectiv), proprietarii de drept ai terenurilor din zona natala, oameni inzestrati cu manifestari supranaturale, si, al doilea grup, orinduirea, cea care isi insuseste munca, pamintul, superioritatea, justitia, viata prin agresivitate dublata de legi partinitoare.
romanul debuteaza cu un fapt banal, dar care dezechilibreaza starea sociala, o simpla moneda scapata din neatentie de judecatorul montenegru hiperbolizindu-se in veritabil punct de referinta in structura comunitatii. stiind care sint instrumentele inechitatii in aceasta lume condamnata dintotdeauna, nimeni nu indrazneste sa ridice moneda nesemnificativa ca valoare monetara, dar incarcata cu o adevarata contrapondere justitiara, totul gravitind in jurul acesteia, devenind sursa de propagare a puterii ei, a exemplului sau, deopotriva, unealta de condamnare pentru cei care ar indrazni sa si-o insuseasca. salvarea, incetarea relatiei apasatoare moneda-comunitate vine numai in momentul in care posesorul, din intimplare, si-o recupereaza. acest judecator este cunoscut pentru modul capricios de a face justitie, un simplu joc de carti (cistigat sau pierdut) putind sa genereze dispozitii de gratiere sau de condamnare, renumele sau constind in pedeapsa palmuirii chiar si a celor apropiati. suita lui se completeaza cu personaje la fel de discretionare, o sotie in ale carei gratii a intra inseamna chiar o datorie cetateneasca, jandarmi care duc la indeplinire orice ordin oricit de absurd ar fi, proprietari fara scrupule.
de cealalta parte, chason nictalopul, hotul de vite, hotul de cai, cap de broasca sint cei care incearca sa lupte cu armele ancestrale impotriva tuturor relelor care s-au abatut asupra lor. nictalopul e cel care vede in noapte, putind astfel sa se fereasca de cei care-l vineaza, hotul de vite e posesorul darului de a vorbi cu animalele, dar si de a interpreta visele, hotul de cai intelege limbajul cailor, cazind la intelegere cu acestia atunci cind ii fura, diminuind astfel din consecintele deciziilor aberante ale stapinilor.
peste aceasta arhitectura sociala voit dezechilibrata mai vine si imprejmurea de sirma, un sarpe care creste, care izoleaza, care se invecineaza cu "infinitul" in intindere si care aduce urmari si mai apasatoare pentru comunitate: o deposedeaza de pasuni, ii restringe spatiul de existenta, ii ameninta dreptul de a supravietui. imprejmuirea e rodul companiei americane cerro de pasco, companie care nu are nici un scrupul in a-si urmari interesele, condamnind la moarte, atit indirect, prin deposedarea de pamint, prin furnizarea energiei la pret prohibitiv, cit si direct, prin reprimarea singeroasa a revoltei, o intreaga comunitate.
resursele artistice de reprezentare a diferitelor situatii sint surprinzatoare, oameni care in urma poluarii devin verzi, galbeni, rosii, piramide nemaintilnite de oi, primul atac de cord colectiv din istoria omenirii (in care fostii sclavi ai proprietarului migdonio de la torre sint otraviti, iar cazul e musamalizat printr-un verdict aiuritor: infarct colectiv), porci infometati si trimisi sa lupte impotriva gardienilor imprejmuirii, revolta cailor instrumentata de hotul de cai.
bineinteles, armele "materialului" sint cele care inving, chason e arestat prin complicitatea sotiei, cap de broasca (don fortunado) e inchis si apoi ucis, tinarul primar care se alaturase cauzei comunitatii e indepartat, revolta inabusita.
romanul se incheie in nota fabulosului - singurul element compensator din roman - cu mortii revoltei reintilniti in pamintul pentru care au murit, depanindu-si si actualizindu-si, pe masura ce se adauga si alti martiri, dimensiunea dezastrului.

oameni mici, istorie mica

zici ca e un cosmar, ora exacta sa fie data in ziare, in televiziune de gigi becali, asa arata rominia asta? nu e nimeni ingrijorat, nimeni nu are o contrapondere pentru ceea ce se intimpla acum, nimeni nu mai e preocupat de ce sintem, ce vom fi? ticalosii astia care acum ling in cur toate mediocritatile rominiei i-au imputat lui ceausescu faptul ca nu avea studii, ca nu stapinea limba romana (e o diferenta intre a pronunta prost si a vorbi prost), ca a fost cizmar, fara ca acum sa mai aplice acelasi filtru pentru bastarzii lumii acesteia. adica il condamni pe ala, dar alegi unul sub el (ma refer la basescu) si te pui la picioarele altuia (becali). e ceva bolnav in poporul asta, e ceva constitutiv, o groapa a constiintei colective care il tine captiv in mici socoteli. ce inseamna formulaea "e de al nostru" atribuita secaturilor, tocmai, un popor are nevoie de ceva care sa fie expresia a ceea ce are mai bun, mai inaltator, mai rafinat. la poporul asta, nu. alte tocmeli, alte resorturi actioneaza, si asta, fara sa-si dea seama, in detrimentul sau. oameni mici, istorie mica.

manelismul in lume

"Peste 3000 de fani ai filmului si-au instalat saci de dormit in zona in speranta ca vor putea lua parte la premiera filmului, transmite BBC." (sursa hotnews.ro)

va dati seama in ce lume traim? va dati seama cit manelism exista in lume? va dati seama ca 99,999999999999999999% din omenire n-are nimic in comun cu verbul "a gindi"? si unii mai si fac parada de apartenenta la specia "om", ba mai mult, chiar pretind drepturi, respect. va dati seama ca unii dintre aplaudacii astia inutili o sa ajunga sa decida pentru altii? va dati seama ca omenirea a avut un descartes, un platon, un aristotel, un socrate, un hobbes, un kant, un leibnitz, un shakespeare, un saramago, un comte...oameni lucizi, oameni care au interogat orice parte din fiinta umana, oameni care au construit metafizici, filosofii, dramaturgii, romane care au incercat sa explice mecanismul numit om, oameni care au incercat sa dea sens existentei.
analizind, evaluind, vazind imbecilitatea lumii de azi si din toate timpurile, nu poti decit sa tragi concluzia ca ratiunea e ceva neobisnuit la om, o disciplina congruenta in mica masura cu acesta, mai mult un dar, pentru cei mai multi un concept pe care si-l anexeaza, insa fara a-i accesa esenta.

categoria: "prostia fara margini" sau "prostii cu noroc in viata"

unu. cel mai prost moderator tv probeaza inca o data cit de prost e: ati auzit vreodata de dileme imposibile? cum, asa fara alternative? dar prostii il apreciaza, nu-i nimic, de asta sintem ultima tara din europa.
doi. asta chiar se pisa pe limba romana, asa o sti rahatul cu voce de curva beata ca se formeaza vocativul, baga ba lichea si o articulare!


ia cititi, asta e mai tare si decit limba romana si decit matematica: a optimizat la maximum. o fi descoperit o teorie matematica, lege a gramaticii? ramine ca prostii sa-l valideze.

antrenamentul lui Lucian Bute

de la papa vorbire...

"Saracia, subdezvoltarea si foametea sunt rezultatul unui comportament egoist al omului, manifestat in actiunile sociale, in schimburile economice si in conditiile de functionare a pietelor financiare" a declarat Papa Benedict al XVI-lea.
..."negarea dreptului primordial al tuturor persoanelor la hrana, la eliberarea de foamete"
bravo, mult mai mult decit s-a scremut ala dinaintea lui!

despre rominia, pe scurt

tablou al rominiei dupa 1989: primii guvernanti erau valorosi, selectati, dar timizi, naivi si saraci. cei mai multi. cu timpul au fost filtrati, infiltrati, ajungind sa fie inlocuiti cu garda a doua a nomenclaturii. au urmat cdr-istii. revansarzi, nostalgici, nepregatiti institutional, fara viziune. au vrut sa instaureze la mijlocul anilor '90 anii interbelici (din pacate, au reusit). urmatorii au vrut sa-l instaureze definitiv pe adrian nastase. cei mai multi vinatori, tradatori, sacali. dupa ei, taricenii. era compromisului, a smecherelii cu perdea. ultimii, basistii. badarani, cocalari, pupincuristi, fara scoala. tipologia prostului ambitios, crezind a da din miini si din gura rezolvi dilema perpetuumului mobile. dispusi la orice, congruenti cu jaful pe fata.
peste tot tabloul acesta, pastel de securisti. multi multi.

cronica unei morţi anunţate, de gabriel garcia marquez

Conceput ca o cronică, investigaţie care înglobează mărturiile mai multor naratori (disciplinaţi de un narator principal care îi aduce în prim-plan ca surse de informare subsumate acțiunii de dinaintea crimei), romanul are, pe lîngă timpul acţiunii principale, diferite timpuri de recompunere a povestii (timpul mărturiilor culese ba după 17 ani de la evenimentul descris, ba după 20 sau 23 de ani, fragmente temporale integrate într-un ansamblu pe cît posibil liniar; timpul dosarului de judecată a criminalilor de unde naratorul principal, naş al victimei, îşi extrage informaţii corolare).
Povestitorul principal însoţeşte pe tot parcursul romanului reconstituirea intrigii şi a descrierilor, atît prin intermediul propriei memorii, cît şi prin gura intervievaţilor.
Acesta a luat parte la tabloul desfășurării acțiunii pînă la un anumit punct (a fost în preajma victimei, a intrat în posesia celor ce aveau să se întîmple, dar, ca oricare dintre ceilalţi participanți, nu a putut împiedica crima), însa culegerea faptelor şi ordonarea acestora se petrece mult mai tîrziu de la fapta savîrşită.
Debarasîndu-ne, pe noi cititorii, de construcțiile detectivistice, eliminînd de la început misterul, complicațiile eventualelor presupuneri, rătăcirile prin labirintul narativ, naratorul ne precizează victima: santiago nasar, un tînar de 21 de ani, fermecător atît prin fapte, cît şi prin calități (a trebuit sa preia afacerea familiei după moartea tatălui său, descurcindu-se singur la o asemenea vîrsta), dar şi firele prevestitoare (un vis "prost" interpretat de mama victimei, maţele iepurilor aruncate cîinilor, poarta din faţa mereu închisa, porţi ce ar fi putut stopa desfășurarea evenimentului), fire ce aveau să-şi amplifice evidenţa, conturate ca niște voci aproape strigătoare, însa întotdeauna în deficitul unei acțiuni care sa împiedice crima.
Mobilul crimei îl constituie actul de dezonoare atribuit lui santiago nasar, constînd în necinstirea angelei vicario, act niciodată elucidat pîna la capăt, întemeiat pe jocul presupunerii, ba, după cum afirma vocea satului, un gest de a ascunde adevăratul făptaş. După o nuntă demnă de renumele mirelui, carismaticul bayardo san roman, fiul unui fost general al războaielor civile, fapta rușinoasă e descoperita de soțul "de 5 ceasuri" al angelei vicario chiar în noaptea nunţii cînd urma să aibă loc validarea tradițională. Dezamăgit, tînărul mire, tributar convenționalismelor şi prejudecaților sociale, îşi repudiază proaspăta soție, ducînd-o inapoi la părinţii ei, abandonînd-o în mîinile mamei sale, în fapt un dublu abandon, ea în ţesătura măsurilor coercitive, el în patima băuturii. Mama, autoritara pura vicario, neîngăduitoare în suita conservatorismului educațional, o obligă pe fată să spună numele făptașului. Rostirea numelui lui santiago nasar înseamnă totodată şi semnarea oficiala a actului de condamnare la moarte în numele unei dreptăți de onoare, act ce revine fraților gemeni mai mari ai fetei.
Din acest moment, acțiunea e împinsă de toți actanții, chiar şi de frații angelei vicario – viitorii recuperatori ai onoarei pierdute - pîna în pragul evitării ei, însa indiferenţa, răutatea, lașitatea, inconștienta fac front comun, ca o posesie nimicitoare a fatalității, în faţa întreprinderii unui gest salvator. Toți participanții încearcă să-şi disculpe neimplicarea: primarul spune că nu a considerat necesară arestarea celor doi frați pe care îi dezarmase şi îi trimisese acasă; preotul, văzîndu-l pe santiago în viața, consideră că pericolul a trecut; bucatareasa victoria guzman, dintr-o ură mocnită, nu îşi informează stapînul de pericolul iminent.
Prin răspîndirea ostentativa a zvonului că îl vor ucide pe santiago, prin declamarea în orice împrejurare a faptei pe care vor s-o facă, ucigașii încearcă ei înşişi cu disperare să găsească un obstacol care, deopotrivă să le oprească gestul, dar şi să-i salveze, aparent în ochii satului, de rușinea abătuta asupra familiei lor. Pentru ei, satul devine locul colectiv al salvării, un mijloc de împiedicare a crimei, brațul invizibil ce poate instaura un alt curs al evenimentelor. însă acest braț e mai degrabă coordonat de fatalitate, de superstiţii, de tradiţii decît de un act raţional. Douăzeci şi două de persoane aflate la măcelărie susțin că au auzit intenţia criminalilor, alte douăsprezece iau cunoştinţă în mod direct la prăvălie de sentinţă, plus alţi săteni, atît direct, cît şi indirect, deci întreg satul, însa victima e printre cele din urmă persoane care află ceea ce i se pregătește. Dar parcă şi santiago a intrat în acest joc al iminenţei, al imposibilității de a evita pericolul, în parte, poate (iar e pusă sub semnul îndoielii vinovăţia acestuia) din lipsa vreunei vinovații care să-l apese, fie din asumarea faptei sale.
Ca o ironie a sorţii, încrengătura unui eveniment cum e o nuntă care se respectă, aduce în alăturarea acelorași întîmplări atît pe naratorul principal, cît şi pe victimă, dar şi pe viitori criminali, însă la adăpostul unei bune dispoziții ce avea să fie dinamitată puțin mai tîrziu.
Prăvălia multifuncțională, în zori, aici vînzîndu-se lapte, alimente peste zi şi cîrciumă după ora optsprezece, devine locul de absorbție a tensiunii celor doi frați atent supravegheați de patroana localului, clotilda armenta, dar şi unul din punctele de difuzare a verdictului. Clotilda încearcă şi chiar reușește pentru o oră să amîne îndeplinirea sentinței, fiind şi ultima persoană care o avertizează pe victimă să fugă spre casă.
Spațialitatea romanului e redusă la satul crimei, cu mici incursiuni în alte zone, excepţii ale îndepărtării de satul fatalităţii: închisoarea din riohacha ca loc de detenție pentru cei doi frați; spitalul si hotelul portului din aceeași localitate - amănunte recuperate de la angela vicario; platoul înalt din guajira, sat al exilului angelei vicario după consumarea incidentului, unde naratorul află de la verișoara sa că, în pofida unei nunţi fără sentimente în care fusese implicată de părinţi, în momentul aducerii acasă de către soț, i s-a declanșat o iubire ce avea să fie întreţinută de miile de scrisori trimise regulat pîna la consumarea a 17 ani izbăvitori în care fostul soţ se întoarce la soția de 5 ore.
Secvența finală surprinde ultimul drum al lui santiago şi ultima șansă de a se salva. Sfetnicul familiei lui santiago, yamil shaium, aflînd de ceea ce i se pregătește, încearcă să-l prevină, dar nu în mod direct, ci prin prietenul acestuia, cristo bedoya. Într-o cursă contracronometru cristo încearcă să-l găsească pe santiago, însă nimeni nu pare să-l fi zărit în scurtul interval în care cei doi prieteni s-au despărțit. În acest răstimp, santiago află de la tatăl logodnicei lui de sentința răspîndită peste tot. Însa victima îşi urmează punctual, aproape ritualic, ceea ce aștepta şi satul. Pornește spre casă, se apropie de curtea salvatoare, primește avertizarea de la clotilda armenta, cincizeci de metri pentru a dejuca mrejele fatalității, însă chiar mama lui, dintr-o informare eronată, îi închide poarta salvatoare. Totul pare a se fi jucat pînă în ultimele secunde.
Singurul lucru care pare să continue în memoria martorilor a fi discutabil e prezenţa sau absenţa ploii din acea dimineaţă, personajele intervievate livrînd amintiri contradictorii.
Romanul e scris cu ajutorul timpului imperfect atunci cînd e vorba de relatarea evenimentelor din preajma morţii lui santiago, la timpul perfect compus atunci cînd sînt redate mărturiile martorilor, timp marcat de cele mai multe ori de expresia “mi-a spus” şi la timpul indicativ prezent atunci cînd un narator omniscient intervine pentru a reda dialogurile dintre diferitele personaje care se perindă de-a lungul acţiunii.

in dezacord cu traducerea cu dezacorduri

doua greseli frecvente in vorbirea curenta, dar de neacceptat in spatiul literaturii. greselile sint intilnite in romanul "vijelia" de gabriel garcia marquez, in traducerea ilenei scipione (editura rao, anul 2007). prima, la pagina 34, a doua, la pagina 45.
in cazul de fata, constructiile corecte ale pronumelui relativ in genitiv care introduc o propozitie atributiva sint:
- faţa indiencei, în al cărei accent;
- balerina al cărei arc.

subiect la alegere

voi ce intelegeti de aici? una spune titlul de sus, alta cel de jos! de sus inteleg ca liberalii, impartiti in doua tabere (a jandarmilor si a tinerilor) au pornit lupte interne. jos, banda imi spune ca e un scandal intre jandarmi si tinerii liberali.
realitatea s-a gindit sa ofere telespectatorilor posibilitatea de a-si alege subiectul in functie de criteriul fiecaruia.

Pe bune?

i-auzi, instructivi autorii! numai cu limba romana, nu!
cititorule, un sfat iti dau: Nu face asa ceva in privinta gramaticii limbii romane!

Cunoaşte-te pe tine însuţi - un orgoliu egal cu prostia!

Cunoaşte-te pe tine însuţi - şi cunoaşte-vei şi Universul şi Zeii! cam asa ar fi fost zicerea initiala. pe linga trunchierea socratica axata pe prima parte a expresiei oraculare, "a te cunoaste pe tine insuti" e un demers de multe ori infumurat-stupid, trecut prin filtrul unui orgoliu pe care numai omul poate sa-l puna in lumina cu atita absolutism miop. nu ca sub raportul unei utopii nu ar fi maret acest demers, dar omul, asa cum e constituit acum si dintotdeauna, in afara citorva exemple, nu are nici o legatura cu acest mod de functionare in spectrul cercetarii fiintei proprii, in disecarea intrinseca a constitutiei partii rationale din el. se traieste grosolan, marginal, de multe ori intr-o anulare conjuncturala, intr-o desfigurare atomica in care omul e mult mai tributar presiunii sociale, decit introspectiei. daramite sa constituie o cale, un fragment ce impinge prin esenta cauzalitatii spre o definire in concepte mai generale, adica, plecind de la propriul eu, sa ajungem la o cunoastere exhaustiva! ba unde mai punem ca de multe ori nu exemplul personal e cel care ne impinge spre cunoasterea naturii inconjuratoare, ci chiar radiografierea imprejurului nostru este cel care ne izoleaza chirurgical spre o cunoastere de sine. repet, asta intr-o desfasurare utopica. in situatia in care se moare stupid, accidental, ipocrit, orb, fara vreo legitate, fara discernamint, la gramada, e prea mult sa fundamentam vorbe. caci ele sint numai vorbe. intreb, ce se intimpla daca ma cercetez, ma interoghez, chiar ajung sa ma cunosc intr-o oarecare masura pe mine insumi, si mor stupid, accidental strivit de un zid? care e finalitatea demersului meu? doar satisfacerea orgoliului de moment? mi se va spune de catre tonele de filosofi facatori de vorbe ca nu am inteles nimic din viata asta, de parca ar fi o secventa logica in tot ce inseamna "a trai". interesant de urmarit, pentru limba romana, ar fi traseul dintre "a trai" si "trai"! ar dezvalui multe indicii din ceea ce e omul si ceea ce se vrea a fi.

febră

cînd tîmpla-mi tremura în tocul îndoielii
dureri le adoptam în băi de spirt
broboane reci sudate-n cuşca pielii
delirului se-abandonau în flirt

cînd frig, cînd cald se-nghesuiau în mine
ca două emisfere fără paşaport
amante, tîrfe, concubine
mă pironeau pe-al nunţii inconfort

un cîrd de friguri socotesc
că se scăldau de boli în ai mei ochi
pervazul frunţii după sfat băbesc
cădea la sfat cu leacul de deochi

potop de cifre, ameţeli şi verbe
m-a stors în al descîntecului lapte
într-un cazan ce-ncet îmi fierbe
o lunecare dulce-n noapte

prea mult, prea departe!

nunti care reinvie pentru prosti traditii imbecile si costisitoare (milioane, zeci de milioane, sute de milioane de dolari, cit mai multe...si mai multe), beatificari, divinitati votate (oare zenga o sa fie beatificat?), proslavirea mortii (cu un fost sclav care anunta moartea ca pe o actiune sfinta, normala, logica)...o sa vina si iranul. au si gasit pretextul: ii finanteaza pe cei de la al qaeda. mizerabil, sa vedeti citi jegosi din rominia o sa apere prostia asta, pe primii ii indic eu: radu tudor, petre roman, valentin stan, teodor melescanu.
deja au inceput sa-i pregateasca pe prosti.
singura mea salvare mentala e china, sa-i detroneze pe sua la toate capitolele (ceea ce se va intimpla in curind). si sa revina rusia.
ce se intimpla cu lumea azi e prea mult pentru mine, un pas mai mult si deja omenirea e in prapastie.

isteria goala

e o isterie inflationista generata de nunta maimutoilor alora cu statut mai mult decit insultator: statutul dat de nastere. ca si cum posesorii unui astfel de statut ar fi avut vreun merit, ar fi avut vreo contributie in accesarea acestuia. mai ciudat e ca britanicii, firi emancipate, cu simt practic, inca mai marseaza la astfel de disproportii existentiale. adica ii ai pe david hume, pe john locke si tu tot cu dreptul divin de succesiune la conducerea tarii o tii? bine, cica functia e simbolica, dar de statut, numai unii se bucura!
desi orice crestin face risipa, in preajma sarbatorilor e dezmat, de evlavie, n-am vazut pe nimeni sa fie incintat de nunta vreunui timplar!
firea umana e de neinteles in cele mai multe cazuri, ba as spune, chiar imbecila. mai mult, sint si idioti care se bucura de ceea ce ei nu au. asta e si mai de neinteles. atunci cum sa cred vreodata in alaturarea pe care literele "om" le delimiteaza?

cît de proşti sînt ăia de la realitatea tv!

cînd spun că sînt mulţi proşti în ţara asta, toata lumea mă priveşte cu suspiciune, ba chiar cu o etichetă de inadaptabilitate. cînd spun că nici un manager din romînia nu merită mai mult de 100 de milioane de lei, de asemenea, idioţii, bălind aspiraţional, vin şi rîgîie deşeuri de argumente, da' stai mă, ăla e important, nu nene, pai ce face ăla, ăhă, pe ici şi pe dincolo. ce face, mă, bacterie, ce face, salvează omenirea, a descoperit pastila nemuririi, a ajuns în altă galaxie? cînd spun că ăia de la realitatea, şi nu numai (campionii mondiali ai prostiei sînt la pro tv) sînt nişte portofele supraevaluate, turbaţii îmi sar în cap.
ia uite ce făcură ai lui tatulici!

păi, băi, jegoşilor, de acord uitarăm? şi pentru că mulţi nu-şi vor fi dînd seama de greşeală, prezint varianta corectă a acestui titlu (corectată de mine, mental): RELIGIA MEDICAMENTULUI CELUI MAI SCUMP!
tatulici, marş la şcoală!

colonelului n-are cine sa-i scrie, de gabriel garcia marquez

un microroman superb, conturat stilistic in aceeasi nota a marilor romane de mai tirziu, cu tensiuni hiperbolizate, dar rezolvate in chei surprinzatoare si putin absurde, cu o tonalitate ironica devastatoare, cu o trama sacadata, cu ritmari pe masura ce naratiunea consuma atentia cititorului, incarcind nota de plata a scenariului cu imersiuni in buzunarul fictiunii. actiunea se petrece in mijlocul unor evenimente instabile, marcate de cenzura, de indoiala, de tradare. un colonel de circumstanta, devastat de mizerie, de saracie, decorat in urma razboiului de 1000 de zile, asteapta, ca intr-o cursa contracronometru, primirea pensiei de veteran. insa timpul avanseaza surd la nevoile colonelului, anii scursi "neantizeaza" prezentul si inasasi prezenta acestuia, ziua de vineri devenind un traseu aproape ritualic al eternei reintoarceri, al eternei sperante, un drum ce urca spre destinatia "posta". ca de fiecare data, colonelul nu primeste nici un raspuns cu privire la dreptul sau, desi ultimii bani au fost risipiti pe avocati, timbre, formalitati. sentinta postasului, parca si mesager al unui timp inlemnit in certitudinea nedreptatii, este una definitiva, cu caracter martial, decapitind concretul de orice ancorare in iluzie: nimeni nu-i scrie colonelului.
in acest tunel al disperarii, singura solutie o reprezinta cocosul (cocos bine clasat in luptele specifice) ramas ca mostenire de la fiul mort intr-o actiune subversiva. insa vremea luptei mai are de asteptat, iar alternativa supravietuirii este conturata, concurata de vinzarea acestuia, alternativa fiind alimentata si de incertitudinea prezentului: daca pasarea nu va cistiga lupta, daca nu va supravietui perioadei pina la inceperea competitiei? autorul translateaza simbolistica naratiunii asupra cocosului, acesta devenind intruchiparea ideii de revolta, de onoare, de punct de inflexiune al timpurilor.
ceea ce, si colonelul stie.
"Femeia îşi pierdu răbdarea.
- Şi pînă atunci ce mîncăm? întrebă ea, şi-l apucă pe colonel de gulerul flanelei. Îl zgîlţîi cu putere.
- Spune-mi ce mîncăm?
Colonelul avu nevoie de şaptezeci şi cinci de ani - de cei şaptezeci şi cinci de ani ai vieţii sale, minut cu minut - ca să ajungă la această clipă. Se simţi pur, conştient şi invincibil la clipa în care răspunse:
-Rahat!"

mao II, de don delillo

un roman prost, chiar foarte prost, cu un subiect tern, disipat in haina citorva personaje prost creionate. prima parte a cartii e absolut plictisitoare, cu replici cu aer intelectual, dar prost formulate, incercind sa invirta citeva idei in tema culta, culminind cu dialoguri scremute, heteroclite. a doua parte putin mai antrenanta, in acelasi registru al nimicului rasucit pe toate fetele.
romanul debuteaza cu scena grotesca a unei casatorii comune a mii de cupluri formate din persoane necunoscute, dar alese, calauzite, aprobate si asumate de un mentor ce disciplineaza existenta acestora. dupa care...
un scriitor de succes (bill gray) fugit din marja de expunere a publicului, mai degraba ajutat sa dispara din centrul asaltului mediatic de catre binevoitori ai constiintei creatiei (scott si karen, cea din urma fiind una din beneficiarele acelei casatorii initiatice, dar si legatura cu introducerea romanului), un scriitor caruia i se intretine aura tocmai prin lipsa din sfera atentiei, dar si prin referinta la continua creare, recreare a unui roman niciodata finalizat. declansatorul actiunii il constituie fotografa brita care, printre bliturile aparatului de fotografiat, strecoara si mesajul unui vechi prieten al lui bill gray, charles everson: dorinta de a stabili o intilnire. de altfel, everson e cel care il introduce pe scriitorul gray in mijlocul unei actiuni teroriste, demersurile acestora fiind sa-l salveze pe un tinar poet rapit de o organizatie islamista. abandonul romanului simbol, angrenarea intr-o noua dimensiune a utilului, supravietuirea unui atentat par sa-i dinamizeze noua existenta a lui gray, care isi
asuma individual rolul de salvator al tinarului confrate. insa incercarea lui se surpa sub prabusirea unui trup maltratat de amfetamine, medicamente. fotografa brita e cea care imortalizeaza si scena de final a romanului, o scena oarecum in aceeasi simbolistica cu inceputul romanului: oroarea fanatismului.
singurul lucru de remarcat, o fraza, fraza care intareste ideea ca si in romanele proaste poti gasi o replica cu iz de maxima: "E greu sa nimeresti limbajul nefericitilor". nu redau continuarea textului, caci as strica efectul apoftegmei.
per ansamblu, o nulitate narativa.

poftă bună!

pleşu e un vagabond de cursă lungă, o curvă pensionată care mai ademeneşte cîte un matelot şubrezit în patul rătăcirilor sale, un pîrţ intelectual, gata să facă purici la orice demarare de macaz politic. opera lui: o nătîngă linguşire şi proţăpire în ţarcul unei sporovăieli plictisitoare cu incursiuni în oala de talmeş-balmeş a cotidianului. era să uit, mai are şi o masă de aplaudaci entuziasmaţi de orice emisie de dioxid de carbon eseistic, gata să-şi rupă mîinile la orice rahat servit pe post de discurs intelectual. poftă bună, necitiţilor!

revolta

stiam de mult asta. dar nu ma impiedica sa traiesc de fiecare data cu aceeasi intensitate. dupa '89, care mai de care incerca sa-si justifice trecutul. bineinteles, in registrul bravurii. niste cacati, ba chiar au pretins ca au rezistat prin cultura. ce ma? sa moara mama voastra ca a fost asa! baaaaaaaaaa, ati fost lasi, asta sinteti si acum, slugi. de altfel, unii lingvisti sustin ca dac ar veni din daos, daus, adica sclav. nu ma mira. bine, asta presupunind ca rominul de azi ar avea in comun ceva cu dacul de acum 2000 de ani. nu mai stau sa explic prostilor ca rominul de azi e suma evolutiei din dac, roman (astia in proportii mici), slav, avar, cuman, peceneg, tatar etc.
baaaaaaa, rezistenta inseamna ca crapi capul, sa fii solidar cu seamanul tau, uitati-va ce fac afganii, ce fac kurzii, nu voi presurilor! mai aveti sa ne spuneti ca rezistati prin lasitate!
cum am mai zis, ma cac pe viitoarea voastra solidaritatea la un riu ce da pe din parti, ma doare in cur daca o sa muriti, chiar vreau sa muriti, sinteti caricaturi ale umanitatii.
va mai mirati de ce a rezistat atit ceausescu? acum stati si il injurati, cind era, il pupati la oua. jegosilor!
va las sa va dati limbi in cur si sa va proclamati intre voi regi, imparati si mari mahari.

in pozitie de drepti

cind judeci, musai sa ai in vedere si iadul...al tau sau al acuzatului.
ce aglomeratie ar fi in rai daca n-ar exista liberul arbitru!
filosofii bat cimpii cu gratie, statisticienii bat cimpul de-a lungul si de-a latul cu metoda.

n romanii

sintem n insi, indivizi, dupa pretentiosi, persoane. cam si atitea romanii. nu-i rau. ce-i rau, e ca sintem n indivizi in conflict cu n-1. daca nu si cu noi insine. si asa si cu romaniile. da, da, chiar si combinari. lumea literara, din ce am mai citit, e pulverizata in opozitii mai vechi, mai noi, ad-hoc, de drum, de etate, pe eternitate. asta in conditiile in care nu avem vreun laureat al premiului nobel. critica literara judeca mai mult etica autorului decit estetica operei acestuia. generatiile nu au loc la aceeasi masa a valorii. in mare parte se exclud. exista si mici aliante, aparari de cloaca, otravite, cu succesiuni de invinuiri desfasurate in si dupa moartea vreunui component rival. treburi de intelectuali. ce sa mai speri ca intelectual + muncitor = spatiu comun!

tramvaiele vieţii

tramvaiele zdrumică pîinea şoselei
făina-ntorcînd-o-n pătulul de-asfalt
fixaţi, călătorii, de noaptea podelei
frămînta amiaza-n copăi de bazalt

un şir de încoace şi-ncolo de spaţii
mecanic pătrund în metalicul birt
sub uşi înnodîndu-se-n ziua din staţii
o burta de ochi se îndoapă cu flirt

amiezele prinse-n şurubul idilei
continuu iau vamă pe-al vieţii răspimp
agale trăgînd din chistoacele zilei
tramvaiele urcă pe linia Timp

tudor gheorghe - o melodie geniala

ipocrizia americana

"Sunt puţine momente în viaţa noastră când avem privilegiul să asistăm la facerea istoriei. Asistăm, acum în Egipt, la un astfel de moment".
"Prin renunţarea la putere, preşedintele Mubarak a ascultat vocea egiptenilor".

ia uite ce zice baiatul asta ipocrit si cititor de prompter! o da inainte cu uimirea in fata istoriei care se construieste pe sine. cit de penibil! pai tocmai el ne vorbeste despre faurirea istoriei sub ochii lui cind presiunea, semnalele, interesele (si ce ponedere au!), discursurile sale, plus partea pe care noi inca nu o stim, au fost cele care au contribuit la darimarea lui mubarak. o inocenta ce inca mai da roade pentru prostii emotionati de orice discurs care vine de la americani.

dreptul de a fi penibil

in principiu, ipostaza de "a fi penibil" e una stinjenitoare, si, pentru orice om normal, contabilizata in aria conflictului de sine cu o contrapondere in sfera rusinii. ei bine, se pare ca exista si persoane care au statuat o alta reprezentativitate a acestui decalaj de exprimare. unul dintre aceste personaje este chiar traian basescu. pentru el, a fi penibil e un drept pe care si l-a cistigat centimetru cu centimetru, o lupta de zi cu zi, o apasare pe care si-o cucereste cu multa naturalete, ajungind campion mondial la aceasta proba. perseverentul mitocan ba se contrazice de un milion de ori pe vorba emisa, ba acuza chiar situatiile in care se afla el cu ceva timp inainte, ba incurca responsabilitatile prezidentiale cu cele ale unui boschetar etern incurcat intre trei inspiratii de aurolac si o sorbitura din sticla de spirt, ba are apucaturile unui disperat care se agata de halba de bere decretind legile facerii cu certitudinea ca spuma de la gura e spuma germinala. mai nou a dat-o pe caragialisme deformind neinspirat numele contracandidatilor, in conditiile in care numele lui nu poate avea decit o origine de dos. de altfel, ca si mutra lui.
din cite vad, angajamentul cu penibilul e o competitie chiar cu propria-i persoana (cel de-al doilea angajament a fost cu securitatea). probabil, singura pe care o cistiga detasat.
cocalarul a creat institutia dreptului de a fi penibil. cum orice drept e corelat cu o responsabilitate, ma ingrozeste gindul cum se va materializa varianta "obligatiei de a fi penibil" la acest nene!

cu siguranta asa va fi!

un singur lucru despre ceea ce se petrece in egipt: ma uit cum niste oameni saraci tin neaparat sa devina si mai saraci.
sa fie precum doresc...stiu, democratie, capitalism, drepturile omului...

cit de corect vorbesc 'telectualii nostri'!

a inceput la tvr o emisiune penibila avind ca interlocutori metafizici pe liiceanu si plesu. pe linga seria de banalitati uzitata cu orice prilej, baietii astia incoronati supremi ai intelectualitatii rominesti s-au intrecut in greseli gramaticale. exemplific:

1) "...de unde începând, de la ce cădere în jos, de la ce mizerie, nenorocire absolută a vieţii, disperarea ia locul speranţei?" - (minutul 12.13) - liiceanu;

auziti voi, primate in ale gindirii, nenea filosof, "coborind in jos" la mintea noastra, "conlucreaza impreuna" cu pleonasmul pentru a determina punctul de inceput al trecerii sperantei in disperare!

2) "pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui" - (minutul 27.34)- liiceanu;

"ca ce" ma, ce te bagi tu, deznadajduit al regulilor gramaticale, in treburile cacofonice ale filosofiei!

3) "- Cîţi oameni sînt capabili să poarte dialogul cu nevăzutul?
- Trebuie spus, pe de alta parte, că nevăzutul nu este o nebuloasa pasivă, nu stă undeva în nevăzut şi aşteaptă să te raportezi la ea" - (minutul 28.11) - plesu;

o tautologie nu strica niciodata, si, daca nevazutul nu sta in nevazut, poate vazutul sta in vazut? sau?

4) "lucrul care m-a uimit în toată această context este cum poate fi împărăşia lui Dumnezeu scoasă la schimb? Ideea mea despre creştinism este că e o promisiune şi un dar gratuit." - (minutul 32.30) - liiceanu;

"aceasta context" imi spune ca un prim pleonasm are si urmari...tot gramaticale. vreau si eu un "dar gratuit" sau poate un "dar cu bani", tra la la la la la!

5) "...acceptînd ca viaţa mea însăşi este un dar, ea mi s-a dăruit cu toata bogaţia lui aici şi din bogaţia lui aici face parte şi casa şi nevasta şi copilul şi tot" - (minutul 35.43) - liiceanu;

nenea liiceanu, cu acordul dintre predicat si subiect ce facem? din bogatia unui intelectual "face parte" si corectitudinea limbii vorbite si calitatea ideii enuntate, in schimb, din bogatia unui simplu privitor fac parte aparatul sintezei, atentia la limbajul folosit si capacitatea de a filtra. la mai mare!

6) "...că există oameni nefericiţi...care nu se pot bucura de harul credinţei sau că cei care se bucură de harul credinţei au momente de îndoială." - (minutul 37.45) - liiceanu;

mi-e frică că cei din categoria cu semne de intrebare in privinta corectitudinii exprimarii dumneavoastra sint mai numerosi decit cei care va aproba neconditionat!

7) "...cît despre cei care n-au harul credinţei..am întîlnit asemenea oameni numeroşi" - (minutul 40.20) - plesu.

o exprimare corecta era urmatoarea: "am intilnit asemenea oameni, chiar numerosi, care nu au harul credintei."
cum "numeros" e sinonim cu "mult", cum ar suna exprimarea de mai sus "am întîlnit asemenea oameni mulţi"?

cam mult pentru 50 de minute de palavrageala!

mi-e dor de adrian paunescu

cu un pic de manie, desigur a esteticului, citesc, recitesc poeziile lui adrian paunescu, ascult recitarile lui, cintecele pe versurile poeziilor sale, insa nu-mi sint suficiente, aditionalele astea strict literare nu valideaza prezenta, nu umplu cu fiinta necesitatea mea.
mi-e dor de adrian paunescu, de aparitiile lui care scurtcircuitau interlocutorul, de prezenta de spirit din raspunsurile date oricarui impostor, de calitatea viziunii, de combativitatea recuperatoare de continut, de sensibilitatea cu care traia orice moment important al societatii noastre, de impozanta in prezenta detractorilor, de lacrimile, de caderile lui, de nervozitatile, de supararile pentru cel mai mic amanunt, mi-e dor de genialitatea exprimarii poetice, mi-e dor de vocea aceea stabila care exploda in privatizari de constiinte, mi-e dor de corectitudinea gramaticala a limbii vorbite...
in prezent nu e nimeni care sa aiba anvergura culturala a acestui om, nici o persoana nu ma poate extrage din lenea-mi caracteristica, nici o persoana nu ma contamineaza cu disciplina de a consuma destinul altei persoane.

mai tineti minte?

Mai tineti minte anii 96-2000? Chiar si dupa. Nici acum nu stam prea bine. Era o nebunie generala in rominia acelori ani daca spuneai un cuvint urit impotriva nato sau ue. Mai mult, toti jurnalistii isi incepeau, in momentul in care aveau vreo obiectie de bun simt impotriva institutiilor citate, discursul cu un enunt de apartenenta: „eu sint prooccidental, nu am nimic impotriva…” ca si cum daca spuneau ca nato e o institutie culpabila de vreo actiune cineva ii detrona de umanitate. O rominie stupida, creata artificial si intretinuta de niste vagabonti cu vagi urme de intelect. Printre ei era si un sac de mincare care nu stiu cum de avea timp ca intre doua pauze de golit ditamai stomacul sa ne tina lectii de occidentalism cu un avint stahanovist. Numita e alina pippidi, o balena graitoare, o infectie in interiorul, cit si in afara ei, o puslama galagioasa care condamna, denunta in stinga si in dreapta orice om cu priviri neclare in privinta occidentalismului. In mintea ei, nici un romin nu trebuia sa aiba indoieli in privinta occidentalismului, toti cetatenii trebuiau sa adopte un model fara vreun filtru natural si cultural.
N-am vazut pe nimeni sa conteste acest punct de existenta civica, cu totii, politicieni, jurnalisti, oameni de cultura, erau striviti de condamnarile publice, virulente ale gunoaielor din categoria alinei pippidi.
Ce vreau sa spun cu acest exemplu nu e faptul ca dupa '45 s-au infiintat categorii de demolatori sub stindardul comunist, ci ca aceasta atitudine e in singele acestui popor. Asa ca, daca vrem sa schimbam ceva din aceste istorii, e sa invatam un alt alfabet al raportarii ideilor, idei trecute prin categoria analizei.

de nu ma pricep eu la sociologia rominilor

cica rominii sint corigenti la optimism, clasindu-se pe locul 3 (ce-i drept, medalie de bronz) in topul celor mai pesimiste tari din lume in ceea ce priveste anul 2011. pai cum vine asta, acum 2-3 ani daca intrebai un romin cum i se infatiseaza viitorul mai ca te scuipa ca l-ai deranjat cu asemenea intrebare. bai nenicule, cum sa fie viitorul, optimist, mega/meta/giga-optimist! masini rulate pe megastrazile din rominia, proprietati peste proprietati, tranzactii de sute de mii de euro facute de orice descult care se invirtea prin perimetrul imobiliarelor, cumparaturi prin viena, prin paris, concedii prin hawaiuri, baliuri, tineri care abia reuseau sa-si scrie numele ajunsi in managementul mediu al firmelor, stiristi care creionau illo tempore, epoca de aur a omenirii, contabili ai succesului peren, toate aceste categorii vietuiau intr-o discrepanta temporala, stupida si penibila. cind industria tarii era la 50% din capacitatea celei din '89, cind 90% din orasele din rominia erau fara apa calda, cind existau vreo 10 orase cu un nivel de trai mediu comparativ cu cel al lumii moderne, rominii, in coate-golismul lor, se pietrificau intr-un optimism imbecil.
am avut zeci de discutii contradictorii cu tot felul de indivizi, chiar facindu-ma sa explodez de nervi, pe aceasta tema, dar nimic. interlocutorii mei se incapatinau sa sustina nimic, ca doar o duc bine, ca doar avanseaza pe la locul de munca mai ceva decit generalul oprea in grad, ca isi permit nu stiu ce extravagante, ba unii incearca sa recupereze si ce n-au trait in copilarie, tot felul de nepotriviri de functionare logica.
acum, la o analiza simpla, lucrurile sint la fel: avem tot 50% din capacitatea industriala a anului '89, avem aceleasi orase, aceleasi sosele, aceleasi metehne etc. si atunci, de ce dobitoci romini nu mai sinteti optimisti? ca v-a taiat boc salariile, ca nimic nu misca? dar functia anticiparii v-a fost extirpata? decenta proiectiei nu va functioneaza? stiu, stiu, prostia voastra e mare!
fac pariu ca miine, daca se schimba 3 maree cu iz financiar si 5 scheme investitionale, gata, rominii cad iar in misticismul optimismului.
nu ca rominii sint pesimisti e problema, ci boala lor constitutiva de a debalansa un proces de durata, instabilitatea cu care isi consuma istoria, fluctuatia brusca si periculoasa de a marsa in categorii opuse. de asta si diferenta in civilizatia ei, in cultura sa, imposibilitatea de a se afla in cartea cistigatorilor, imposibilitatea de a se activa ca natiune demna.
astept sociologii pe numar de interior...

buna ziua domnule gind

cine a zis ca diavolul nu exista? tocmai ma pregateam sa dau un raspuns categoric cind m-am simtit asaltat de un gind care nu numai ca-mi cerea circumspectie, ci si o disciplina necuvenita, o fermentatie dintre acelea care iti maturizeaza ascunzisurile, dar care niciodata nu lasa la iveala mustul rodului. asa ca am desertat vinul inainte de incoronare si asa m-am trezit
- intra, intra, oricine ai fi
- se pare ca sinteti un om curajos
- ce-i drept, nu-i o preocupare, insa din cind in cind as putea sustine afirmatia dumneavoastra
- intocmai cum banuiam
- vedeti, nici nu v-am deschis bine usa si si aveti certitudini, eu mai putin
- dar domnule, simplul, gest de a deschide unui necunoscut v-a facut mare in ochii mei
- si ce doriti
- asta e si ideea, in definitiv nu doresc nimic, ci, stiti, cum sa va zic...
- de-a dreptul
- eu sint diavolul
cu un individ pe cap care nu stiu de unde a aparut, dupa aparente putea avea orice profesie, dupa privire putea fi orcine, putin incurcat in mers, in totala nepotrivire cu stapinirea de sine si cu jocul de-a timiditatea prost mascata, imi zic, nu poate fi o tragedie faptul ca i-am deschis, mai incolo
- cu atit mai bine, sa inteleg ca e o onoare
- nicidecum, dar daca dumneavoastra aveti chemarea
- vocatia n-am, stiti ce este, daca dreapta nu anticipeaza stinga, atunci macar un capat de lume tot ti se cuvine
- sa ma mai prezint inca o data, se pare ca nu...
- va asteptati sa tresar, sa fiu cuprins de teama, curiozitate, nebunie, ei bine, nimic din toate astea
- sa zic doar ca v-am incurcat gindurile
- va sa zica, o prima victorie
- nu prea inteleg ce inseamna asta, dar daca doriti...
aveam sa aflu si scopul, cam tirziu pentru a mai salva ceva

21 decembrie, o zi de bafta!

da, 21 de ani, hai ca anul trecut ne prinsese o febra prezidentiala, bine, ne gasim noi cite ceva de facut in perioada asta, ce-i drept mai sint si niste sarlatani zgomotosi, gratuiti, dar dobitoci care mai mult incurca simbolurile revolutiei...
pai cam asa:
1) astia din 21, de seara, de la baricade, sint cei adevarati, cei carora ar cam fi cazul sa le facem in parte cite o statuie; cu 22 e bla-bla; pentru mine, timisoara e un diminutiv al ideii de revolutie, chiar caraghios (aia de sint fruntea s-au lasat pacaliti de-un ungur care face ravagii in zilele noastre);
2) la o linie mai atent conturata, ramine mai nimic, doar niste imbecili care n-au inteles decit ca a da din cur, a-ti arata titele, a baga manele din git sint singurele fete ale libertatii;
3) iar confiscari ale revolutiei, iar lovituri de stat si stai sa vezi, pai ce, rominia, buricul destului, toti impotriva ei; cite ceva din toate o fi, dar sa treci definitiv intr-o tabara parca imi provoaca sila;
4) putem spune ca de prin 22 s-a cam semnat actul de desfiintare al Romaniei, bagindu-ne pe git rominia;
5) nu s-au schimbat prea multe, poate doar graba prin care seama naturii a fost inlocuita de morfologia revolutiei, adica, ai din esalonul doi au ajuns mai repede in prim-plan;
6) tot un popor de imbecili, pe alocuri punctat de razvratiti catalogati plictisitori, anormali;
7) poate ca rominii au cea mai mare voluptate de a se da pe mina oricui; pentru orice;
8) poate mai bine ca oricind, sarlatania si-a dat mina cu prostia; traisca secera, nu, nu, ciocanul il pastrez eu;
9) comunistii striga comunistii: andrei cornea, lulache, nicolae badea, patapievici, vladimir tismaneanu (cit neaos in acest vladimir, da, da, da), roberta anastase etc., dar cu cap de lista traian basescu; hai ma, doar copiii lor;
10) se poate si mai rau; pai ce, nu asta e insemnul nostru national?
va astept la revolutia mea, nu deranjati coacerea!

nu mai pot cu ei!

mi se pare mie sau sintem in anul 2010 cu prag de 2011? pai da-o-n mama ma-sii de treaba, daca tot felul de cacati pansati inca ne mai tin in joc de glezna cu lupta anticomunista, atunci am ramas niste imbecili! il stiti pe medicorul ala (mi-e rusine mie de prestatia lui din filme) caramitru, baiatul ala care e mai agramat decit un manelist si care, culmea, a fost si ministrul culturii (asta nu mai mira pe nimeni), asa, nenea asta ne spune si acum despre mizeria comunismului, si tot toaca si tot toaca...eu zic asa, bai nene, de ce nu ti-ai aratat atunci vivisectia ideologica, de ce nu ti-ai dat demisia, de ce n-ai renuntat la banii primiti de la un astfel de stat? las-o-n suflet de napirca, cit crezi ca mai traim din falii de rominii? cit credeti ca ne mai turnati povesti personale in sloganul unei tari care ar fi trebuit deja sa aiba un drum. de parca ma intereseaza istoria personala a citorva vesnici cascade urlatoare, dar fara debit de apa! am vazut proba voastra in 1996-2000, acum e tura a doua de examen de transbordare in lumi inchipuite, vetuste, si, daca mai apuc (sau cine o mai apuca) anul 2050, cred ca incompetentii de atunci tot despre mostenirea comunismului ne vor vorbi ca leimotiv al insuccesului lor.
ii astept pe disidentii plesu, patapievici, mihaies, hurezeanu sa suferim impreuna nu stiu ce angoase, dar musai ale lor...

elegia ceaiului, de george tarnea

...versuri cunoscute din cintecul lui tudor gheorghe. toata poezia...

Te-am iubit Ludmila
cand eram mai mic
oferindu-ti zilnic
flori presate-n plic

Te-am iubit in taina
cu tot visul meu
agatat de sfoara
unui subred zmeu

Cand saream pe ciotul
cailor de var
te-am iubit Ludmila
linga samovar

Tu-mi cintai romante
pe maidanul surd
eu ciopleam supliciul
unui zmeu absurd

Si prin toata vara
plopilor cu boz
inventind iubirea
te trageam de cozi

Ce suave timpuri
prabusite-n vis
unde sint copiii
primului abis

Ce mai faci, Ludmila
carui suflet cinti
mica ta romanta
cu genunchii frinti?

Azi cind sorb aroma
ceaiului ceresc
nici macar in aburi
nu te regasesc

Si ma-ntorc la miezul
virstelor cu ploi
cind striveam iubirea
sub genunchii goi.

Cite lucruri simple
s-au topit de-atunci
intimplari si chipuri
zari, orase, lunci.

Nu mai e nici zmeul
nici supliciul cast -
doar tacuta umbra
dintr-un vis prea vast.

Insorite cimpuri
mai strabat si-acum
dar nu-mi aflu pacea
gindului nicicum.

Ce mai faci, Ludmila
in ce ploi te scalzi
si-n ce iarba luneci
cu genunchii calzi?

Flori de mar presate
oarbe flori de crin
mai pastrez si astazi
intr-un colt de scrin

Si mai fug de-acasa
cand imi vine chef
sa alerg prin tara
ierbii de sidef.

Dar ma-ntorc statornic
linga-acelasi ceai
plin de gust de toamna
cum doar tu-mi faceai.

Impletind aiurea
flori de mucava
te-am iubit, Ludmila
foarte mult cindva.

mi-e scirba de galagia evreiasca

imi fac rau, imi genereaza ura discutiile despre evrei...mai degraba cele in care se reiau, reitereaza, intaresc, speculeaza calitatea lor de victime universale. pai e vina mea ca sint, in mare parte, niste incapatinati stupizi care isi intemeiaza nu stiu ce suprematii de alesi? alesi ai cui? la 6 din 49? asa, daca ei isi spun alesi, eu sa-i cred? uite, eu cred ca alesii universului sint cei din vanuatu. si ce-i cu asta, o simpla atribuire acopera zone de metafizica, de transcendere, de echivalare automata? trancendere a ce? a citorva zeci de kile de carne, oase si rahat? nu ni se pare ca noi oamenii ne cacam prea mult pe noi cu a noastra conditie de nu stiu ce primat, ce privilegiat al divinitatii? pai daca era asa, nu mai exista atita cacat in jurul nostru. bine, iar vin dobitocii astia cu liberul arbitru...incetati handicapatilor sa otraviti lumea cu exercitii pe birna autoamagirii!
cu evreii e cam asa, nu poti sa tragi un pirt ca si sare un evreu cu treizeci de legi si sapte sute de moralitati sa ne spuna cum a noastra flatulenta e de natura antisemita, cum in ea se gasesc germenii unui viitor genocid (si musai indreptat impotriva lor), cit de mult au suferit in istorie, citi au murit. pai uite, de bine de rau ei supravietuiesc de citeva milenii, pe cind popoarele care au intrat in contact cu ei, in antichitate, nu prea mai exista. culmea, i-au masacrat pe aia in numele unei divinitati, in numele unei tari fagaduite! o justificare mai imbecila ati intilnit la masa istoriei? totusi, sint destui lobotomizati care inca sint impresionati pina la a-ti zdrobi capul daca ai o parere adversa.
lucrurile se complica in momentul in care tu tara, oricare ai fi, trebuie sa-ti renegi perpetuu faptele istorice, personajele, traditia daca ai avut de-a face cu ei. asa si, daca rominii o sa-l condamne pe antonescu (nu sint incintat, nu sint partizan al acestui om, insa nici sa ma apuc sa-i tin o ura eterna nu-mi vine) la infinit, asta inseamna ca vor disparea toate faptele antisemite? dimpotriva, va creste o alta ura, va hrani in multi un nou sentiment de antipatie la adresa evreilor.
daca inventariem mai bine constructiile astea pe care altii ni le livreaza a fi sfinte, date, imuabile, vom vedea ca totul nu e decit un mijloc de a ne indulci existenta. atit! nu moralitati, nu bine si rau, nu divinitati, nu tari, ci doar simboluri repetate pina la a fi adincite in constiinta oricarui om. asta spre nenorocul lui! cite obstacole nu se vor fi dat la o parte daca am fi fost degrevati de aceste absurditati ale traditiei? crezind in aceste nereguli existentiale, credem in ingradiri.

lunatică

vînez cu nesomnul argintul din noapte
şi-l torn peste gene de mări lunecoase
iar luna mai frîntă de carne, de oase
îşi pică mirarea în fraze de lapte

în şoaptă, scheletul ei mătură pleoape,
închide şi ultime porţi dinspre ziuă
o haina de raze pe-a soarelui piuă
îmbracă metale şi ochiuri de ape

mă cert cu vînatul iar bezna mi-e tartor
beau luna din ceaşcă, beau lapte de fraze
sfidînd armonia, un vis kamikaze
despoaie toţi sorii de vina de martor

ginduri...

de mult timp mi-am degajat sentimentele spre un nimic mereu construibil, m-am imprietenit cu fictiunea, am cazut in viltoarea ei, refuz o lume data, refuz un patrimoniu temporal imbogatit parsiv, fara discernamint, amalgamat intr-o relatie de curtoazie cu interesul de orice fel, nu se pupa unu cu unu, nu-i nici o prietenie in definitia doi-ului, ci doar o balta de acceptare, nu unghiurile sint cele care ne influenteaza vederea, ci pozitionarea, logic ar fi ca simtul omenirii sa fie vag negativ, insa nu stiu de unde si prin ce artificiu fiecare generatie isi insuseste, isi adauga functii de definitiv, constiinta e o tulburare sufleteasca numai buna de a plesni in cel ce si-o constientizeaza, morala un concept care nu are sold, caci profund analizind, nu e nici pe minus, nici pe plus, in mare parte un alter ego al sperantei...

citeva cuvinte despre intelectualii romini

pentru intelectuali (astia care acum se dau de dreapta), comunismul a servit doar ca acoperire a lasitatii lor. comunismul a picat tocmai bine in malaxorul intern al scutirii de responsabilitati pentru fiecare dintre acesti luptatori cu sabia. vezi, ei ar fi facut mai multe, ar fi mutat munti, ar fi modelat constiinte, ar fi inaltat temple de intelepciune, insa gaura asta istorica e cea care i-a impiedicat in demersul lor metaistoric. pe cind in polonia intelectualii lor isi dadeau mina cu muncitorii si construiau polonii alternative gata sa inlocuiasca cu succes pe cea ce fiinta la acea data, in rominia, ai nostri viitori mincatori de cacat dizolvau rominiile rind pe rind in spatele fricii pe care, mai mult, si-o luasera ca scuza pentru orice respiratie. acum sint mari filosofi, mari teoreticieni ai nimicului, mari "binoclisti" in materia moralei, gidila bucile groase ale fetei batrine cu nume de libertate, insa atunci si-au luat o libertate mai mica chiar decit cea care li se ingaduia. ce inseamna asta? nimic mai mult decit o voma in care se desfatau si pe care, prin lupa constiintei colective, o transferau si celor cu mai putine buzunare intelectuale.
stati linistiti, daca nu exista comunismul (iar mare confuzie, socialism, stimati intelectuali imbecili), atunci baietii astia o puneau de o oculta universala care la comanda vreunui mogul galactic veghea la impiedicarea manisfestarii destinului lor providential.

nu va vreau!

am mai spus-o, multi natingi, pe fondul agresivitatii mele la adresa rominiei, imi recomanda sa plec din cacatul asta de semitara. pai da, ei care sint cei mai prosti dintre cei mai prosti oameni din lume se simt bine si in cacat. e natura lor, nu pot gindi mai mult. la trei cuvinte si doua gesticulari din cap sint fericiti. daca au ce sa bage in stomac le e suficient, se simt patronii realitatii. o casatorie, un copil, o slujba, un privit in gol, o bere gilgiita echivaleaza in capul lor plin de vid cu descoperirea lumii, cu inventarea vietii, cu patrunderea si deslusirea intimitatii universului. azi am aceeasi isterie a desfiintarii, a nimicirii oricarui imbecil detractor, da, demolez, prin vorbe tovarasi, prin puterea lor si, credeti-ma, daca as putea, as demola si fizic. mult timp m-am temut de radicalismul meu, dar acum n-am nici o urma de neimpacare. cel putin in privinta asta. in a demola, de multe ori, se regaseste un ton de repros, ton ridicat de toti stupizii momentului, de toate jigodiile insipide, de toti bastarzii sortii. sint satul de siroposii astia care cred ca pot schimba litrul de apa de la chiuveta cu apa datatoare de viata fara de moarte prin simplul fapt ca asa gindesc. asa ca spun, rominia, sub foarma asta, trebuie (urasc verbul asta, dar in cazul asta e o necesitate) sa dispara, dar fizic, nu metaforic, e un cancer care se intinde pe parcursul intregii ei istorii, nu are gena de rafinare, e o mocirla fara ventilatia unei regenerari. nu mai vreau capul plecat, vreau identitate, vreau nebunie istorica, vreau rupere de ritm in toba fiintarii noastre. si asta nu se poate face cu lipitori, cu tiritoare, cu moluste. eliminarea lor e necesara. educatia e calea nasterii noastre, dar un alt mod de a educa, o educatie a cititului, a mersului, a visarii, a dormitului, a mincatului, a vorbirii, a gindirii, a respiratiei, a tot. o educatie ca un alfabet. al solidaritatii. al protestatului, acest mod util de a exista in istorie.
ati vazut care e caracteristica de baza a lacheului? incepe sa-si justifice si respiratia.
nu va mai suport prostilor, nu va mai accept acceptantilor, un "nu" spus intimplator de mine e mai valoros decit toata viata voastra, sinteti doar un numar deranjant, un derapaj de la legile vietii, voi traiti din gratia prostiei si a beneficiilor pe care le aduceti celor care rid de voi. sinteti risul si de risul lor.
jigodiilor, nu va vreau!

geniala, geniala..."spre plus infinit" de adrian paunescu

printre cele mai frumoase poezii din istoria literaturii, e desavirsita, scrisa la 22 de ani, nu am gasit nici la rimbaud un asemenea torent verbal, asemenea asocieri, asemenea constructie cifrata, asemenea curgere metaforica, e geniala, e completa...


1 deschide lupi, 2 aşteaptă,
3 odihneşte, 4 ia foc,
5 e o lebădă, 6 o treaptă,
7 e un unu mai cu noroc,
8 se dă pe gheaţă, 9 e haos –
Şi vine 10, capăt de şir,
E şi fereastră, e şi adaos,
Lebădă, liră, linişti, delir.

Numără, numără tinere domn,
Numără, numără!

Vezi cum coboară cifrele-n somn
Inimă patimă tînără?
Leneş, prea repede, intră în somn
Numără, numără tinere domn!

Numără umerii celor ce vin,
Numără ochii celor ce pleacă,
Numără sîngele din cer străin,
Numără stelele care te-mbracă!

Fruntea ridic-o din mări de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Şirul din faţă răpeşte trepte,
Iar înapoi dă pîraie mistreţe,
Şirul de numere neînţelepte
Bîntuie lava de suprafeţe.

Numără clipe, numără lebede,
Numără cumpene, descumpăniri,
Numără negru, numără repede,
Numără grele stele subţiri!

Fruntea ridic-o din măşti de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Vezi peste toate o nebuloasă,
O împărţire fără contur,
Un fum de ruguri, un coş de casă,
Plasă murdară soarelui pur.

Vezi printre linii şi peste linii,
Vezi acea curgere care-a albit_
Mult mai departe, fiu al luminii,
Se află veşnicul plus infinit.

Pînă acolo zecile muşcă,
Sutele bubuie, miile ard,
Fiece zero devine cuşcă
Pe cît te-apropii de miliard.

Şi mai departe, şi mai departe;
Treci prin celulele cifrelor viu,
Căci vii din zero şi vii din moarte,
Şi din terenul minus pustiu.

Rupe din oase rîul de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Ca o enormă mare de spirt,
În depărtarea fără cărări,
Trece spre nouri, spre alte mări,
Şi se evaporă plus infinit.

Foarte departe, ca o nălucă,
Surdă fantomă în cifre vechi,
Lasă perechile-n vid să se ducă
Şi se însoară cu neperechi.

Astfel dă semne că el trăieşte
Cu cît dispare mai în adînc,
Şi din ce lume, neomeneşte,
El, depărtatul, biciuie lung.

Gleznei desprinde-i fluxul de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Treci şi de 1, treci şi de 2,
Rupe-i spirala lui 3 cu braţul.
Du-te la 4, ca la un roi
Care spre 5 îşi îndreaptă nesaţul.
Calcă podeaua marelui 6,
Şi oglindeşte-l galben şi copt
În munţi de 7, în munţi de 8,
9 să pară-n oglinzi nervoase.

Şi vine 10 care rezumă
1 şi 9, 2 peste 8,
3 peste 7, 4 cu şase,
Sine cu sine, 5 cel de gumă,
Şi vine 10 din cifre arse.

Şirul sfîrşeşte, suie din somn,
Numără, numără tinere domn!

Oh, ne atrage în pîlnii tulburi
Muzici încarcă pe orice gest,
Prin uşi, portaluri, şanţuri şi tuburi,
Puţin teribil, puţin modest,

Fals totdeauna, dar sociabil,
Pletosul creştet şi l-a lovit,
De vidul negru şi inefabil,
Marele, veşnicul, plus infinit.

Vîsla aşază, trage pe somn,
Numără, numără, tinere domn!

Iată că ochiul repetă numărul,
Iată că numărul capătă ochi,
Roşu devine, pentru deochi,
Dacă-l apasă bolţile, umărul.

Carnea absoarbe, pentru rămînere,
Toată priveliştea cu cifre-n ea,
Toată perdeaua lumii, de numere,
Încă din clipa cînd se năştea.

Schimbă cu cifre, fermenţii de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Vezi, sunt acolo în depărtarea
Ameţitoare, salturi de spirt,
Unele cifre reflectă marea,
Altele pasărea, altele sarea,
Întru cinstirea lui infinit.

Tulburi ospeţe ziua i-o laudă,
Cariatidele curg către el,
Suferă timpul fuga în fraudă
A tot ce are nou şi model.

Sărbătoreşte, lucruri şi sînge
Se-nfăţişează albiei lui.
Fruntea femeilor pur îi răsfrînge
Corul întîielor sale statui.

Sorii le macină mărilor spirtul
Şi-n risipire cu paşii rod
Plus infinitul, plus infinitul
Care pe numere e voievod.

Numere, numere, numere, numere
Se nasc şi urlă, zboară şi vin,
Plus infinitul arde rămînere
În fiecare ca un destin.

Mută destinul de după somn,
Numără, numără, tinere domn!

Căci înmulţit de întreaga natură
Dat în ecouri pînă-n trecut,
Vorbit de ruguri, şi ars pe gură,
Oricare număr ce s-a născut
Poate să meargă pînă aproape
De infinitul fără de scări,
Pe teii lumii, pe clar de ape,
Pe ameţeală şi pe mirări.

Iată cum 1 creşte o bază
Albă de numere, marelui plus.
2 îl urmează, 3 îi urmează,
Şi-s infinitul, nouă tradus.

Tradu în ceruri lutul de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Plus infinitul, plus infinitul
Cum ne atrage sîngele-n sus,
Plus infinitul, plus infinitul
Numai prin numere ni s-a tradus.

Dar e şi inima număr, şi număr
E şi lumina din ochii tăi,
Număr şi ochiul, număr şi-un umăr
Văzut odată, în clăi.

Oh, cum ne ducem, cum ne petrecem,
Veşnic rivnindu-l, dorindu-l mult,
Prin înfoiarea stelelor trecem,
Prin desfoiarea lutului mut,

El e deasupra şi-n toate părţile,
Rîde în sunete ca un pian,
Clatină hărţile, biruie morţile,
El e văzduhul submarţian.

Plus infinitul, plus infinitul,
Timp care cade nou şi adînc
Prin orologii de lut, prin vidul
La care numai genii ajung.

Va fi şi ţară, va fi şi vreme,
Stea fericită cu zimţi de flori,
Tot trandafirul lumii îl teme
Şi îi răspunde cedînd culori.

Cu flori îmbracă-te în loc de somn,
Rămîi în vreme, nouă rămînere,
Numără, numără, tinere domn,
Plus infinitul rămas în numere,
Numai în numere, încă în numere,
Numără, numără, tinere domn!

cit nimic!

cita invalidare a rominiei in fiecare respiratie a ei, cite creaturi agatate de viata publica, cita lipsa de sens traficata pe ulita numita rominia, cit fund de prapastie in societate, cita roata existentiala rotita in gol, cit nimic!
dupa '89 s-au tot desfacut, s-au tot despletit fire, biografii, edificii in detalii de expunere, s-au luat la comparat toate fetele, unghiurile, laturile societatii de pina atunci. si parca intr-o boala a demolarii nu a fost gasita nici o caramida a vitalitatii. nimic si nimic! si unde se gasea, se si aducea ciocanul libertatii sa sfarime dusmanoasa constructie, uitind ca a darima nu inseamna a inalta. dupa 20 de ani sintem intr-un mare nimic, intr-o disolutie ce galopeaza, adunind laolalta praful, milul, particelele din soare cite ne-au mai ramas. si inca nu s-a facut dovada probitatii noastre de demolatori eficienti. nu-i nimic, avem la dispozitie timpul, pe care, in agresivitatea noastra, o sa-l concuram fara probleme!

lui adrian paunescu

Ne pleacă Poetul, foaierul
Din inimi e plin de fiori,
Cu vers să colinde tot cerul
Pe scene de stele si sori

Ne pleacă Poetul, ce drama
Lipsită de termen, contract!
De ce nu şi moartea de mamă
Să moară de dor, de infarct?

Se stinge o flacără, piere
Şi Totuşi Iubirea-n coşciug…
Adio Poete, de-acuma durere
Aprinde metafore-n rug

Şi bateţi voi cruci de noi rime
Iertarea din cerul rondel
Închideţi dactilii-n ruine
Precum dărîmatul castel

Se-nchid calendare în ziuă
Duminica neagră din noi
Îţi cîntă un ultim adio
Domestic cortegiu de soi

Cenaclu trăind prea departe
De noi, încă vii sub ninsori…
S-ajungem, ne-ajunge o moarte
În rol de mai vechi spectatori.


Lecţia de-amor din cer

Tu cerber din astre, bilete
Nu cere românilor mei!
Îi ştiu din senat de sonete
Din vechi parlament de idei

Spectacolul ăstei probleme
Stimaţi, regăsiţi spectatori
Tratează iubirea din leme
Şi-amorul de-aicea din nori

Din minus de dor, mereu calfă,
Transmitem la timpul compus
Mesajul că dragostea-i alfă
Şi-omegă de-i jos ori de-i sus

Vă scrieţi aceste noi lecţii
De fizici de-amor clandestin
Aflaţi, pe pămînt, că în secţii
De cer e acelaşi destin.

apel catre "domnii nimeni"

domnilor nimeni, ati promovat pe scena bunului simt orice scamtor de realitate, scamatori repeziti sa se joace cu destinele credulilor, intorcindu-le pe dos pachetul de carti al vietii, schimbindu-le asii viitorului lor cu jokerii unei scene indecente, ati scos din punga de puroi a unei rominii niciodata neregasite doar continutul infectiei fara a atasa si posologiile adiacente, ati inversat sperantele cu bolile, viata cu moartea, bucuria cu tristetea, domnilor nimeni, v-ati impus cu agresivitate micimea staturii voastre, ne-ati consumat in discutii, dispute inutile, ne-ati vindut de cite ori interesul vostru a primat, domnilor nimeni, ne-ati asternut un negru continuu desenat cu pensula repezita a distrugerii, cotindu-ne drumul cind spre stinga, cind spre dreapta suficientei voastre, ne-ati facut partasii abjectiilor voastre replicindu-ne ca nou, reforma se numesc toate acestea, ati reinventat abecedarul existentei predindu-ne lectiile cu finalul lui, sfirsind a ne amesteca prin desisul literelor incit sa ne pierdem vigilenta de a mai intelege ceva din destinul nostru, ne-ati construit o rominie cu masura unor arhitecti mai degraba grabiti sa demonteze decit sa inalte, la ce va foloseste domnilor nimeni, ca doar nu o sa va haituiti intre voi dupa invalidarea noastra? credeti ca existati mai mult de existenta noastra? posibil, dar nu mai mult de citeva trepte ale autodevorarii. pofta buna, sacali ai nenorocului nostru, pofta buna domnilor nimeni, infruptati-va cit mai aveti timp din cancerul nostru!

poezie pentru adrian paunescu

Boleste viata-n aparate
Prin nu stiu ce pervers transfer
Perfuzia mecanic bate
Sub algoritmul scris in ser

E mai urita astazi moartea
Si chiar lipsita de vrun tact
Nerabdatoare-i sa-si ia partea
Prin solul sau numit infarct

oxidat

oxidat in singele neintelegerii mele cu un kilogram de metal pe fiecare centimetru de celula rugina parasindu-si micile orificii ce o faceau complice cu destinatia trupului meu ingalbenindu-mi ideile ingalbenindu-mi prapastia ingalbenindu-mi plictiseala acoperit de un strat de rugina negraitoare oxidat in cuvinte coroziunea suprafetei limbajului nemaiputind sa exprime un strat urmindu-i celuilalt ca un adaos de veritabila colmatare de la gura revarsarii mele fluviu ce-si trece in revista toate aluviunile mai ceva decit fauna aducerilor aminte oxidat pina si in uitare

tu vrei, şi dacă aş vrea ce-i cu, ăsta nu e un răspuns, aş putea zice la fel că nici...nu-i o întrebare, bine bine ne încurcăm în convenţii o să fiu mai direct mergem şi gata, ce era aşa de greu, am crezut că, lasă nu mai spune nimic, mi-era teamă de refuzul tău, rîse, şi mie că n-o să am prilejul să accept.

franta - rominia: furt ziaristic

ne-au furat francezii, striga presa de sport din rominia. pe cuvintul tau, virgina presa? una la mina, nu francezii te-au furat, cel mult arbitrii. doi la mina, pina la urma nu ma intereseaza daca a fost greseala de arbitraj, nu ma intereseaza daca a fost intentie sau simpla desincronizare vizuala, cert e zgomotul ziaristilor romini: decuparea din ansamblul unei partide de fotbal a singurului ingredient pe care acesti agresivi vorbareti de sport l-au hiperbolizat in ziarele, emisiunile lor: "furtul". ca si cum themis s-ar fi echipat in tricoul cu numarul 10 al nationalei romine numai cu intentia de a echilibra axiologic cocina FIFA. pai bine bai tilharilor, tocmai voi care in proportie de 90% tineti cu o echipa cu un palmares construit prin hotie, voi care pactizati cu scursuri carora numai mocirla societatii noastre nu le recunoaste statutul de infractori, voi care traiti din salariile unor cotcari notorii, voi care aparati, in suficiente situatii, toti smecherii din apropierea intereselor voastre, voi sa fiti revoltati, voi sa vorbiti de furt? pai de ce ba, cum vine asta, numai in situatii cu reprezentare internationala sinteti in stare sa latrati, aici de ce nu faceti galagie etica? pai furt e tocmai boceala asta cam anacronica in raport cu timpul vremurilor noastre.
mi-e scirba de invocarea cu atita tam-tam a unui "furt fotbalistic" in contrast cu amorfismul national cotidian!
zau de n-ati dat-o-n bara! si cind te gindesti ca era ultimul minut...

ginduri

posibil ca nici o utopie sa nu-mi mai asigure o combustie existentiala sint depasit de mult timp de o groapa de raportare un hau sugestiv trait cu intuitia ca niciodata n-o sa ma aflu in galagia de deasupra lui cit timp oare
as fi cautat un fel de dezertare dar numai bine ca nu sint in stare sa speculez
sa mai merg in urma unui cortegiu in descompunere, tot o descompunere e varianta vitala a reorganizarii scrie repede intorsatura gindului nu-i rata sprijinul ehehe ce deliciu
nu sint in stare de ceva optiunea mea e de a sorbi o gura de dementa si de a scuipa propria-mi saliva
sa te vezi pus in incurcatura de o necesitate neconcre
contaminata cu singele reflectiei si privatizata intr-un
tizata hehehe unii il numesc deliciu intelectual pentru mine un
antagonism rebel.
antagonism rebel.

inot literar

priveam din azilul gindurilor cum gulerul de spuma imbraca un pahar ciobit, unul din acele pahare pe care furia mea inca nu il dezbracase de consistenta intregului, inainte de a da pe git al treilea pahar dintr-o bere rasuflata, eu cu paharul in fata meditind la nu stiu ce rezolvari inutile, incurcat in tot felul de solutii, cu umbra paharului dintr-o data mai mare decit recipientul insusi, un pahar ciobit ca o gura stirba cu o umbra stirba, berea alunecind pe nerasuflate intr-un pahar mai mare, in stomacul meu gaurit de atitea forme de boala carora nu le mai tin minte numarul, "domnule, inca o bere" parca m-am auzit zicind asta chelnerului, brusc, ca si cum n-ar fi existat timp, cu o bere nou-nouta in fata mea, se pare ca acel domn nu e chelner, ci prestidigitator, eu cit pe ce sa ma intorc in lumea vorbelor, a oamenilor in toata firea, o dispensa a fanteziei gata sa ma subordoneze unei realitati pe care o urasc, paharul ciobit facindu-mi semn sa ii imbrac goliciunea si am turnat pina cind spuma i-a devenit o plapuma mai mare decit volumul sau, nu vreau inapoi in realitate, un drum dus-intors cu o ritmicitate pe care mi-o descopeream cu o nota de uimire, dar si de scirba, caci acea ritmicitate ce insemna daca nu un abandon in fata realitatii, acea realitate pe care o urasc, "domnule prestidigitator, puteti sa faceti sa dispara virsta mea, puteti sa faceti sa dispara umbra acestui pahar si s-o faceti sa apara la capatiiul unei farfurii albastre?", acum umbra paharului suparata priveghea la capul paharului mort, "ce-o sa te faci doamna umbra in cazul in care voi sparge in mii de bucati sotul tau, vei fi oare si tu o mie de umbre?", "ati spus inca o bere, domnule?", eu facind un semn discret, timpitul, "v-am intrebat daca puteti sa faceti sa dispara virsta mea" si el raspunzindu-mi "virsta nu poate sa dispara, ci doar s-o inghetam", cita dreptate avea, cind murim, virsta ingheata, trei basicute intotind in lichidul galben jucindu-se de-a leapsa, spargindu-se in figuri, un guler de spuma mi-a cuprins barba trimitindu-ma inainte de vreme in scenariul nu stiu carui mos craciun, un mos craciun inghetat de atita umblat, inghetat ca si virsta noastra, paharul si umbra, sot si sotie, in numele albului va cunun, de azi sinteti sot si sotie.

poemul unui poet

am auzit ca mircea cartarescu este suparat pe nea basescu. cica a crezut in proiectele acestuia, le-a sustinut, le-a aparat, le-a promovat si alte stari verbale in suita acestui demers. pai cit de prost poti sa fii sa crezi ca un betiv vagabond poate sa aiba proiecte, aspiratii, directie (aici cu atit mai greu tinind cont de butoaiele de bautura pe care le consuma)? daca razbunarea, parvenitismul, distructivitatea se inscriu in ideea de proiect, de reforma, atunci poetul ar fi trebuit sa fie incadrat ca ocupatie la capitolul boschetar in gindire.
acum sta si se tinguie prin circiumile literelor anuntindu-ne de esecul a ceva ce nu avea premisa constructiei, desfasurind o iliada plingareata cu pat la calul tro(a)ian.
daca vrea sa fie credibil, cartarescu are o singura cale: sa demoleze ce a aparat, nu sa ne vorbeasca de calitatea lui de inselat.
acum stiu si de ce cartarescu nu e un mare autor: nu are viziune!

as la haleu

nu stiu daca e importat sau nu, dar observ o preocupare aproape nebuneasca a rominului de a minca: in metrou, pe strada si, mai nou, pe stadioane...de fotbal, de tenis etc. bine, fotbalul nu a fost atins de sindromul bulimiei in masura in care e atins tenisul, ca doar ast din urma sport e unul nobil, alb, necontaminat de vulgaritate sau de alte mii de clisee. o precizare, vulgaritate, etimologic, vine de la vulg, adica popor, asa ca n-o mai treceti pe academisme!
eu stiu ca sportul are doua componente: sportivul si specatatorul. unul presteaza, altul sustine prestatia primului. dar nu, la tenis, cel putin la romini, spectatorul e unul care vine sa se afiseze, sa agate si, nu in ultimul rind, sa haleasca. pai bine ba privitorule, lucrul asta cu bagatul in gura poti sa-l faci si acasa, nu in orice pozitie, daca tot venisi la un meci, pai ia si priveste, sustine, ca tot obosisi sa iti aduci tonele in tribuna! in schimb, ca nu degeaba vorbiram de sport nobil, daca vreun elefan/balena aud o injuratura fac tiki-taka de grimase, de gesturi de dezaprobare, adevarate exercitii de pudoare suverana, cum altfel daca nu in ton cu definitia tenisului.
pentru prosti, s-o luam pe puncte, fie si virtuale:
- tenisul nu e singurul sport in care adversarii nu se ating (ba chiar isi mai trag, voluntar sau involuntar, cite o minge in cap, picior, miini); mai exista si badmintonul si ping-pongul si voleiul si arcul cu tir si alte zeci de sporturi in care sus amintitul principiu competitiv functioneaza;
- tenisul nu e un sport nobil; in sensul strict al cuvintului o fi fost acum o suta si ceva de ani cind doar aristocratia il practica; in prezent, la citi fomisti sint in tenis, numai nobil nu e; nu e nobil nici din punctul de vedere al fair-play-ului: am vazut destui jucatori de tenis care scuipa, trag de timp, se sterg de o suta de ori cu prosopul pentru a sicana adversarul, injura, racnesc;
- tenisul e printre putinele sporturi ipocrite; in timpul desfasurarii unui punct, linistea e cea care ti se serveste drept argument de manifestare; in fapt e un moft incetatenit in rindul practicantilor; comparativ cu gimnastica unde probele la birna sau la sol se desfasoara intr-un vacarm continuu sau cu executarea unei lovituri de pedeapsa la fotbal sau proba de schi biatlon (la poligonul de tragere) ce sa mai opunem? pai mai nimic, deci o ipocrizie intretinuta.
asa ca grasilor:
1) o arena nu e crescatorie de porci;
2) sportul inseamna si implicarea spectatorului in spectacol ca de asta iau aia atitia bani;
3) sportul inseamna respect pentru trup, e cam inadecvat sa vii sa bagi in tine cind niste insi se agita pe teren; pentru mincat exista locuri special amenajate;
4) cind auziti o scandare la tenis, chiar si o injuratura, nu mai dati din sfertul de git care v-a mai ramas, ci incercati sa va rotiti capul sa prindeti si cealalta parte a terenului! altfel puteti rata un as...la haleu!

eu sint o revolutie, traiasca revolutia!

avem nevoie de revolutie, institutia ei e singura care poate sa dea o noua forma de organizare, fara capitalism, fara ipocrizii ale bogatilor, fara false angajamente in sfera iluziei, avem nevoie de revolutie, noi, oamenii de bun simt, cei striviti de agresivitatea hulpava a parvenitilor, a acelora care mai ieri piereau sub foame, dar care, adaptindu-se metodelor abjecte de a face bani, se vintura acum ca adevarati patroni de suflete. sintem satui de discursuri liberale, sintem satui de capitalism, de agresivitatea umana, sintem satui de individualismul acesta bolnav, sintem satui de istoriile bogatilor! cine sinteti voi, cine sinteti voi parazitilor, care va e legitimitatea de a va bate joc de noi, de ce e nevoie de clase de mijloc, superioare, inferioare, cine spune ca impartirea sociala e vreun criteriu a ceva, ce ati facut voi in viata asta in afara adoptarii unei orizontale de supravietuire numai si numai pentru a fura, pentru a va vindeca foamea, dar nu unitatea umanului, ci cu mizeria instinctului.
revolutia e in noi, imperfectiunea noastra se numeste "mai mult", perfectiunea noastra e conditionata de "incercare", asa ca nu avem ce pierde daca dam curs unei revolutii culte, asezate pe criteriile valorii, meritului, bunul simt.
eu sint o revolutie, traiasca revolutia!

miorita si moda tiritoarelor

vad, simt, mintea-mi probeaza de ceva timp un curent cu iz de intelectualism care tine neaparat sa ne justifice blazarea istorica prin raportarea la balada miorita. nu faci doi pasi la stinga sau dreapta existentei rominesti ca si apare un cocosat intelectual cu explicatia ca miorita, ciobanasul, oaia sint de vina pentru incapacitatea noastra de a avea verticalitate, de a crea fond, pentru lipsa reperelor, pentru lipsa valorii si cam pentru tot ce ni se intimpla de vreo doua mii de ani incoace. si acesti "neni" obraznici nu numai ca vitupereaza fara noima, fara a fi inteles nimic din balada sus-numita, dar, intr-un avans de cronologie biotica, cer expulzarea din spatiul cultural, cotidian a poemului in cauza. pe unul dintre acestia chiar l-am auzit cum invoca, intr-un gest de recuperare justitiara post-factum, interventia parchetului in rezolvarea taraseniei. ca opinia de azi e la antipodul celei de pina acum, ar trebui sa fie un indicator de personalitate a acestui popor. e ca si cum ai tine, pina la virsta de 25 de ani, cu juventus, iar apoi ai incepe sa tii cu ac milan. pai tovarase, asta spune multe despre tine, chiar faptul ca in capul tau nu exista farima de luciditate, bob de gindire. nici exagerarea precedenta (indeosebi a lui george calinescu), dar nici caricaturizarea de azi! nu intimplator acest popor oscileaza de la adeziunea naturii (scrisoarea a treia) pina la condamnarea ei (la vulturi), de la alianta cu germania pina la tradarea acesteia, de la scrierea sub forma "sînt" la forma "sunt", de la adoptarea limbii franceze ca limba de reprezentare culta pina la noua identitate lingvistica (desigur limba engleza) etc.
ca intre temele mioritei (subliniez, in balada gasim mult mai multe teme decit au desprins acesti urechisti semidocti) se intilneste si cea a fatalismului e o evidenta strict inventariata, dar faptul de a arunca vina neputintei nationale in spatele unei creatii populare e de-a dreptul o ineptie. ca exista congruente intre destinul national si fatalismul mioritei, ca exista o reversibilitate a acestor componente, nici urma de indoiala, dar zugravirea in raport culpa metaistorica intrece chiar si cel mai simplu exercitiu de logica.
si mai e ceva, tema fatalitatii se plaseaza in sfera conditionalului ("si de-ar fi sa mor"), deci nu sintem in posesia unei certitudini care sa ne epuizeze interpretarile intr-un registru stric delimitat.
in fapt e vorba de interpretarea unor tiritoare care, de la inaltimea primei verticale ce le limiteaza spatiul, flecaresc pe marginea unui subiect pe care nicidecum nu l-au patruns cu resorturile analizei critice, ci doar cu unitatea tangentei incolonarii sub drapelul modei. unde-i rost de moda, gata si prostul!
data viitoare, zic sa dam vina, pentru alcatuirea orizontala a acestui neam, pe musca tete sau pe faptul ca patratul are patru laturi!

canonul meu literar

am vreo 45 de carti de referinta. pina acum. m-am tot gindit cum le-as putea clasifica, care sa fie criteriul-reduta care sa subsumeze intregul lor, care sint tipologiile care sa valideze constructul extras din paginile cartilor citite. canonul moral a picat din start, cel didactic nicidecum, nici gind de curente literare (desi am citeva favorite), nu si nu constructiei romanesti. un singur criteriu imi staruie in minte: cel estetic. dar si aici e loc de interpretare. o sa prezint un tablou sinoptic al impartirii mele, lasind loc si altor revizuiri, plus citeva exemple:
1) romane "frumoase": O lume pentru Julius - Alfredo Bryce Echenique; Vrajitorul din Lublin - Isaac Bashevis Singer; Garabombo invizibilul - Manuel Scorza; Mă numesc Roşu - Orhan Pamuk; Anul mortii lui Ricardo Reis - José Saramago; Memorialul minastirii - José Saramago; Oameni si soareci - John Steinbeck; Maestrul si Margareta - Mihail Bulgakov; Un veac de singuratate - Gabriel Garcia Marquez;
2) romane "negre": Leviathan - Julian Green; Demonii - Fiodor Dostoievski; Eseu despre orbire - José Saramago;
3) romane "rascolitoare": Un om norocos - Octavian Paler; Portretul lui Dorian Gray - Oscar Wilde;
4) romane "capitale": Fratii Karamazov - Fiodor Dostoievski; Crima si pedeapsa - Fiodor Dostoievski; Evanghelia dupa Isus Cristos - José Saramago.

a venit vremea!

s-a cam facut vremea, nu pentru o noua identitate, ci pentru o alta constructie umana, s-au copt vinovatiile, s-au implinit termenii de scadenta a asteptarii in gol, s-au validat toate creantele in alb, a expirat era inocentei stupide, ura ne-a ajuns din urma, dragalaseniile si-au consumat romantismul, frunzele nu-si mai recunosc statutul de inmormintare prematura, oameni, faceti pasul suprem spre regasirea animalitatii renegate, impliniti-va menirea de a izgoni ceea ce va face sa fiti duali, lasi, ipocriti! ati vazut vreo impala sa-si refuze portia de apa de teama cursei intinse de lei? nu-ul lor tine de pilda pentru treapta speciei noastre. oameni, lasati la o parte timpul caci a venit vremea!

sint satul de impartialitate

desfasurati pe dimensiunea necesitatii moralei din orice pozitie, rominii exceleaza la pudibonderie, la expunere sociala, la bifare comunitara, la proces de constiinta, dar musai in public, neaparat cu zgomot de fond, la bufoneria datului ochilor peste cap la orice gest reprobabil. ai zice ca sint campioni mondiali la etica, numarul unu in normalizarea bunei-cuviinte, un fel de institutii corective ale tuturor exceselor cu abonament etern in sfera normalitatii. ti-e sila sa vezi curve vorbind despre virginitate, bogati diseminind virtutea paupertatii, hoti elogiind cinstea, prosti conceptualizind retorica inteligentei, moluste cu porniri de vertebrate, analfabeti incriminind, cu ura de clasa, limbajul injurios, indivizi care din trei-patru vorbe tin sa sublinieze impartialitatea lor chiar si cind fac pipi. in schimb ii poti cumpara cu trei lei, le poti schimba pornirile morale cu un post, le poti deturna intreaga interogatie cu promisiunea unui scuipat. cu cea mai mica fagaduiala in incluziunea unei mese festive ii poti face sa-si renege identitatea, ideile, gindurile, misiunea. nu poti face doi pasi ca si dai de cenzori ai mersului pe jos, nu poti injura ca imediat se activeaza o ipocrita inchizitie a limbalului (de parca institutul iorgu-iordan ar urla pina si in cea mai simpla exclamatie), nu poti arata cu degetul ca axiologii vor sari din cetatea imunitatii lor gata sa te puna la punct, nu poti spune "ma pis pe voi de impartiali, futu-va-n gura de cacati simandicosi" ca vor sari de cur toti basinosii de serviciu.
mi-e scriba de un popor care are in gena imitatia, plagiatul, mi-e peste de un popor nerod care se infasoara in mantii de istorie mareata, mi-e sila de ciocosimul lui nativ!

mersul si asezatul in public

poporul asta a ajuns la un grad de imbecilizare care exceda rezultatul celor mai bune tehnici din domeniu. nu ca nu au cultura, nu ca nu sint prezenti sub semnul interogatiei, nu ca nu au vreo inclinare catre estetic, nu ca ignoranta e cea care ii impacheteaza in produse livrabile de proasta calitate, nu ca a sti, a deveni sint functii atit de indepartate de realitatea lor, dar acesti constituenti nu au notiuni elementare de desfasurare in natura. o sa ma refer la mers, la asezatul pe scaun. mersul pe jos. rominii nu stiu sa mearga. nici pe strada, nici in parc, nici in magazine, nici in stinga, nici in dreapta. merg labartat, ocupind intregul trotuar, absolut preocupati de propria persoana, neuitindu-se in spate, in fata, niste navalitori, invadatori de spatiu public, cu pretentii de exclusivitate. de parca ar avea contract cu acel spatiu public, de parca si l-ar fi rezervat. se poate intimpla sa porneasca si discutii pasionale in mijlocul aleii ca si cum nimic nu ar fi mai indreptatit decit acest lucru. nu mai pun situatii in care intilnesti pe trotuar o familie cu un copil. din capul locului se intelege ca acel copil e proprietarul de mai tirziu al acestor mosteniri, ca atare nu face sens sa-i spui sa mearga ordonat.
asezatul pe un scaun in mijloacele de transport in comun echivaleaza cu achizitia lui, ce drept de folosinta, de-a dreptul drept de proprietate. sint unii supraponderali care se asaza pe doua scaune, dar cu o naturalete timpa, ca si cum tu esti de vina ca au 300 de kilograme pe picior. altii se intind pe scaune de parca ar circula cu doua abonamente.
un lucru e de inteles, rominii sint achizitivi din toate pozitiile, vad in orice "al meu", au gust cit zece popoare pentru proprietate. ca toti ruptii in cur!

the end

the end...al cui, al ce? hai ma, lasati chicotelile, v-ati speriat, orice sfirsit e un banal sfirsit, nu mai latrati in mii de dogme, bolboroselile de duzina despre suflet, despre viata viitoare sint numai masti penibile ale incercarii de a refuza un sfirsit trivial, oarecare. e si aici un orgoliu al omului care crede ca lui ii e destinat nu stiu ce privilegiu, pai boul ce are...nu sint musca, dar daca as fi as reclama si eu o idee de divinitate...bolboroseli, bolboroseli...

preocuparea pentru dusmani

ca ii inventeaza, ca au localizare temporala, dusmanii sint un subiect des intilnit in mentalul rominilor. si nu numai. identificarea transcende limitele realului, fictionalul capata corporalitate, capata valenta mitologica, citeodata riul, ramul vin in ajutor, altadata sint impotriva organicitatii umane. la romini, dusmanii nu sint inventati dintr-o necesitate spatio-temporala, ci dintr-una structurala, adica de amorul artei. in cintecele populare, asta sa nu mai vorbim de manele, dusmanul e omniprezent in calitate de referinta "dialogala", fiind identificat ca un filtrant al succesului subiectului, un antipod al realizarii personale. un rol aparte in tipologia dusmanului il reprezinta vecinul, ca subiect cu identificare rapida fiind prototipul imediat incadrabil inamicului. natura-inamic, vecinul-dusman, istoria-impotriva, toate astea in conditiile in care coordonatele acestui popor nu se inscriu nicidecum in circuitul vreunei cuceriri sau al vreunui tupeu istoric care sa il pozitioneze in clasamentul razboinicilor. dimpotriva.
dar flecareala e mai buna decit parul.

n-am chef...

ba, n-am chef nici de ape, nici de campanii umanitare, nici de plins pe umarul cuiva! da' ce, acum v-ati dat seama de dezastrul acestei tari, da' ce, abia acum aveti lacrimi in ochi, da' ce, abia acum ati gasit in voi ideea de solidaritate? nu, nu merge asa, solidaritatea e una dintre componentele rationale ale structurii unui stat (pe linga sirul mare de imbecilitati prin care unul se zice cu alalalt ca-i de acelasi neam), solidaritatea e o particularitate care arunca omul un pas inaintea fiarei si nu indaratul ei. solidaritatea nu-i o ustensila de agatat existente in momente de capat de existenta, nu o afisezi doar la parade, calamitati, razboaie, ci ti-e definita in cifrul tau uman. altfel, de caci in ea!
pina la urmatoare lectie de supravietuire, prinsoare ca o sa va doara in cur?

da, da, da

cind cauti unde trebuie, nu ai cum sa nu gasesti o muzica buna!
sursa: emisiunea "nomansland" in fiecare duminica la un radio...cautati voi.