colonelului n-are cine sa-i scrie, de gabriel garcia marquez

un microroman superb, conturat stilistic in aceeasi nota a marilor romane de mai tirziu, cu tensiuni hiperbolizate, dar rezolvate in chei surprinzatoare si putin absurde, cu o tonalitate ironica devastatoare, cu o trama sacadata, cu ritmari pe masura ce naratiunea consuma atentia cititorului, incarcind nota de plata a scenariului cu imersiuni in buzunarul fictiunii. actiunea se petrece in mijlocul unor evenimente instabile, marcate de cenzura, de indoiala, de tradare. un colonel de circumstanta, devastat de mizerie, de saracie, decorat in urma razboiului de 1000 de zile, asteapta, ca intr-o cursa contracronometru, primirea pensiei de veteran. insa timpul avanseaza surd la nevoile colonelului, anii scursi "neantizeaza" prezentul si inasasi prezenta acestuia, ziua de vineri devenind un traseu aproape ritualic al eternei reintoarceri, al eternei sperante, un drum ce urca spre destinatia "posta". ca de fiecare data, colonelul nu primeste nici un raspuns cu privire la dreptul sau, desi ultimii bani au fost risipiti pe avocati, timbre, formalitati. sentinta postasului, parca si mesager al unui timp inlemnit in certitudinea nedreptatii, este una definitiva, cu caracter martial, decapitind concretul de orice ancorare in iluzie: nimeni nu-i scrie colonelului.
in acest tunel al disperarii, singura solutie o reprezinta cocosul (cocos bine clasat in luptele specifice) ramas ca mostenire de la fiul mort intr-o actiune subversiva. insa vremea luptei mai are de asteptat, iar alternativa supravietuirii este conturata, concurata de vinzarea acestuia, alternativa fiind alimentata si de incertitudinea prezentului: daca pasarea nu va cistiga lupta, daca nu va supravietui perioadei pina la inceperea competitiei? autorul translateaza simbolistica naratiunii asupra cocosului, acesta devenind intruchiparea ideii de revolta, de onoare, de punct de inflexiune al timpurilor.
ceea ce, si colonelul stie.
"Femeia îşi pierdu răbdarea.
- Şi pînă atunci ce mîncăm? întrebă ea, şi-l apucă pe colonel de gulerul flanelei. Îl zgîlţîi cu putere.
- Spune-mi ce mîncăm?
Colonelul avu nevoie de şaptezeci şi cinci de ani - de cei şaptezeci şi cinci de ani ai vieţii sale, minut cu minut - ca să ajungă la această clipă. Se simţi pur, conştient şi invincibil la clipa în care răspunse:
-Rahat!"