Unde se povesteşte că Mariana Sanchez nu putea să doarmă din cauza unui pui de găină

Mariana Sanchez nu putea să doarmă din cauza unui pui de găină. Nu văzuse niciodată pui de găină. Dar şi-i închipuise de atîtea ori, încît arătau ca în realitate. Chiar şi detaliile erau întocmai. Nesomnul o chinuia de 120 de zile. Se adîncise în perne pînă la a nu se mai distinge din ele, cuibul patului o adoptase în toate schimonositele sale poziţii cînd încercarea de a face pace cu somnul se izbise de acea înfăţişare diafană, mototolită, pufoasă pe care fără s-o fi văzut-o vreodată în realitate zburătăcea prin mintea ei înnoptată de oboseală, dantelată de luna părăginitei veioze de la capul patului. Ajunsese să creadă că dacă ar fi să adoarmă, puiul de găină ar fi mîncat de uliu. Şi nu orice uliu, ci de cel din povestea bunicii sale. Cel care ani de-a rîndul îi însoţise teama, stînd cocoţat deasupra notelor mici luate la şcoală, deasupra farfuriei care părea s-o înghită cu totul din adîncul ei, deasupra mamei sale cînd o certa că nu s-a spălat pe dinţi, cel de deasupra rîurilor, munţilor, pădurilor, deşertului, cuvintelor, zilelor şi nopţilor. Pînă într-o zi cînd îşi luase inima în dinţi şi scosese mai mult un sunet difuz decît o sentinţă: acest uliu nici nu există! Şi nu mai existase pînă în urmă cu 120 de zile. Vreme de 15 ani nu mai existase. Dar acum… Să mi se întîmple chiar mie aşa ceva, la 25 de ani? De ce nu la 23, la 24 sau… pierdu şirul… Vedea şi nu vedea. Vedea ce era în mintea ei, dar nu vedea ce e împrejurul ei. Vedea ce vicleana noapte ascundea, dar nu vedea ce ziua se încăpăţîna să arate tuturor. Vedea în trecut viitorul, dar nu vedea în viitor trecutul. Se vedea în gînd, dar nu se vedea în oglindă. Vedea puiul de găină, dar nu vedea uliul, deşi ştia că dacă va adormi… Poate că aşa s-ar isprăvi cu totul. Un pui de găină pe care nu l-am văzut în viaţa mea mîncat de un uliu din povestea bunică-sii! Şi dacă timpul a îngheţat? Ar fi o explicaţie… dar atunci, ce-i cu cele 120 de zile de nesomn?

vesnicia de 50 de centimetri

vesnicia s-a urcat cu picioarele pe noi. vesnicia lucrului statut. baltind. noi o masuram cu lungimea riglei de 50 de centimetri si fix din centrul ochiului nostru. echerul, raportorul, compasul ne incurca miinile mai ceva ca dumnezeu in cunoscutul caz al limbilor turnului babel. iubim liniaritatea, tot ce scapa din lesa unidimensionalitatii ne irita, ne agaseaza, ne da batai de cap. desi cumva curbat ni l-am inhamat in genealogie pe leonardo da vinci, se vede treaba ca nu avem valenta de ingineri. motorul intr-un singur timp ar fi batut perfect, ca o injectie cu morfina, in boala noastra, numai ca si pe ala trebuie sa-l inventeze cineva. la noi, ceasurile n-au nevoie sa fie date inapoi pentru a ne ascuti zimbetul pe o ora in plus de lumina tomnatica, ceasornicarii ar avea nevoie sa are toata facerea de sus in jos a arcurilor pentru a recupera macar jumatate din timpul pierdut. singura noastra relatie cu vesnicia vine prin revelatie de haleala. o burta umflata face cit toata mintuirea promisa. dar cu linia la palarie, coborind-o in toate colturile vietii pentru a masura ici colea cit sa batem pasul pe loc, vom astepta si, asteptind, vor veni sanitarii care sa ne atirne in internatul anticamerei imparatiei de aici si de pretutindeni.

oltchim si-a jucat desfiintarea

a fost un meci contracronometru. indeosebi contra. contra echipei adverse, contra publicului gazda, contra firii, contra istoriei, contra desfiintarii. 
intr-o tara in care verbul "a fura" e vecin cu innobilarea, un simbol nu are o durata de viata mai mare decit reevaluarea sau razgindirea lui basescu.
nu stim sa cultivam. de mentinut, nici atit. mulgem cu atita aviditate fiecare gram de aur din medaliile celor care le-au obtinut numai datorita muncii lor, si, la fel de usor, ne spalam pe miini la primul hop pe care-l intimpina. 
bani, bani, bani. de bani are nevoie si oltchim. nu mai multi decit zece posete, o vila pe proprietatea bisericii si trei dungi pe asfalt. indignatii tremura pina-n celula ca impozitele lor se scurg pe teava oltchimului. capitalisti, bre! cum asa, banu' lor, iar rasfatatele alea salta chiftelele cit ai zice gol. daca ai face un calcul al participarii astora la tot ce trece de doi centimetri peste nivelul pamintului, ai crede ca au salariul de cel putin citeva miliarde de euro pe minut. altfel nu-mi explic de unde atita dare de mina.
oltchimul e o echipa peste ce insemnam noi ca romani. in alta tara, ar fi fost o institutie de respect. la schimb, noi ii coacem o desfiintare. ne incurcam in citeva milioane de euro pe an. altii, prin cluj, nu coborau din pat pentru citeva sute de mii de euro. raport ca de la brand la capatuit. sau poate ne incurca un brand cu mult peste mediocritatea noastra mlastinoasa!? pe alte meleaguri unde nu oamenii se reevalueaza, cetatenii, primaria, guvernul reevalueaza terenuri, cladiri numai ca un simbol sa-si asigure continuitatea, maretia, istoria. istoria nu inseamna doar un cap in gura dat timpului si apoi trasul cortinei peste petele de singe, ci soliditate, solidaritate, respect, memorie, renuntare, efort. 
noi conducem mortul la gropa inainte de a-si fi dat sufletul. caci oltchim a jucat cu sufletul. si ne-a tinut cu sufletul la gura pina in ultima secunda. in cea mai importanta competitie a handbalului. o competitie care va fi si la anu' si la urmatorul, caci pe acolo sportul nu e un capriciu impachetat sub umbrela nu stiu carei directii, minister al invatamintului sau tineretului. adica nu o anexa care sa legitimeze furtul. dar noi avem socotelile noastre. murim inainte de termen, ne inventam biografii de napoleoni si ne facem lauda din nesimtirea de a sta cu mina in sin si a nu face nimic. 
daca se va desfiinta, nu echipa oltchim va fi cea in cauza, ci noi ca pretendenti la statutul de tara de secol XXI!