s-au descoperit semne de basism in creierul lui jack cristoiu

cristoiule, nu ne mai unim? (anal)istule, ti s-au in(fund)at caile de navigatie ale mintii, mai esti pro(fund) interesat de betiile verbale ale matelotului, te mai (cur)teaza vreo gaina cu tita de aur? 

P.S.

David Cameron: ”Sunt foarte interesat de ceea ce se întâmplă în China în termeni de cale ferată rapidă… Mă refer la HS2 (High Speed 2), primesc cu mare plăcere investițiile chineze în infrastructura britanică”.

sfinta britanie, vin chinezii... nu ne vindem imperiul! i-auzi, ba, basescule, regina le deschide poarta, pe noi ne impiedica poignet-ul ideologic! mars ba, mars in... bafta uitarii!

observatii pasagere

cristoiu e-n delir. scrie dement. pe facebook. despre ponta-china. ii inventeaza functii pe statul de plata al pcc. 

alt delir. ceva cu istoria, cu moldova, cu unirea, cu omul providential de la spitalul cotroceni. chestie de obisnuinta.

...........................................

basescu vrea multe ha. udrea, la fel. iubire de tara se cheama acest sacrificiu.

Trei ani de la moartea lui Adrian Paunescu,

trei ani de timp gol, mocirlos, greoi, apasator, nefertil...

Marele Orb - Adrian Paunescu

E cineva care absoarbe peştii
Ca un magnet din fluviu şi din lac,
E cineva ce lasă în golul negru al fereştii
Această lună de-nceput de veac.

E cineva care trăieşte-n papuri,
Care domneşte-n scrum şi arde-n guri,
Nu l-am putut vedea, erau doar aburi
La roşiile stelelor încheieturi. 

E cineva, e cineva, e cineva,
El pare duh pentru că nu-şi arată corpul,
Dar are mii de corpuri şi ar putea umbla
Din corp în corp. E cineva. E orbul

Acesta care-şi ţine ochii-nchişi,
Însă urechi cît foile de năduşeală
Ale ecuatorului - pieziş - 
Pe suprafaţa lumii în groaza lui vitală.

E orbul; cred că-i orbul; cine mai poate fi
Stăpân pe el, pe tainicele-i creşteri
Cînd el este insinuat oriunde şi
Poartă în tîmple două goale peşteri.

Bastonul lui izbeşte caldarîmul
Şi caldarîmul răsunînd mereu
Preface peisajul în uruit, şi drumul
În strigăt, şi în geamăt greoiul defileu.

E cineva ce are puteri nelimitate
Amestecînd rigide regnuri vii
Mai nevăzut ca aerul, mai mare decît toate,
Definitiv pătrunde pe cursul apei în copii.

Copiii noştri-l beau, le umple gîndul
Marele orb ce ne va ocupa;
Se sperie de suflul lui pămîntul,
Nici Hamlet, nici Isus şi nici Ulise, nechemîndu-l,
El nici n-are orgoliul să-l numim cumva.

Ciinii negri, Ian McEwan

desi este un roman conceptual care ar putea genera aderenta intelectuala, actiunea disputindu-se predominant in planul ideilor, atractivitatea lui nu invita cititorul la un dezmat al senzatiilor. personajele se agaseaza principial, insa fara prea mult miez, fara prea multa vigoare, fara ca aceasta antiteza sa creeze prea multa chimie, fara sa disloce adrenalina necesara implicarii lectorului in trama romanului. o naratiune bolovanoasa, greu inchegata, replici incarcate cu un dramatism fortat, un vis dominant, citeva decoruri plictisitor descrise si niste intimplari care reclama unitatea cartii, dar care nu au farmec... iata romanul unei angoase corect intuite, dar prost construite din punct de vedere fictional!

istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare - radu aldulescu

lumea romanului gifiie in limitele supravietuirii - personaje amorale, ratate, abrutizate, telurice, inchise in grote existentiale, strivite de gravitatia unei lumi aflate in prag de explozie, personaje amanetate cotidianului la un pret de nimic, birocrati fara scrupule, santajisti, personaje necurtate de vreo convingere, plus un decor care vlaguieste existenta, o distorsioneaza, ii uriteste continutul. inlantuirea dintre personaje potenteaza starea de anomie in care acestea baltesc, insa singuratatea interioara nu ofera protagonistilor nici o posibilitate de scapare. aurel golea, aspirant la statutul de romancier, traieste asimetric colajul interior-exterior, vislind in siajul unei realitati lipsite de compasiune, traindu-si romanul vietii intr-un exil ideatic de verdeata si racoare. pina la publicarea unui roman mereu aminat, aurel golea ajunge sa lucreaze, in urma intilnirii unui vechi coleg - andrei ilies -, ca turnator de tuburi la unitatea de prefabricate si constructii metalice a cooperativei glina, devenita un fel de mosie a lui mos victor gomoiu, administratorul acesteia. aici are prilejul sa-si intilneasca varul - laurentiu trandafir, un adolescent viril care-si foloseste propriul trup, instinctul, primitivitatea nativa pentru a supravietui intr-un perpetuu execitiu al fugii de responsabilitate, intr-un derapaj continuu de la stabilitate. itele existentei marginale impletesc destinele celor trei pentru o bucata de timp, distorsionindu-le variabilele existentiale intr-un mod hidos. andrei ilies pare a fi si el in postura unui etern aspirant la terminarea unei facultati, frinturi de drumuri care nu l-au angajat pe autostrada unei vieti linistite. adaptabilitatea pe care a capatat-o il face imun la agresiunea cotidianului, ba si-a dezvoltat si o filosofie eclectica a licentiosului conjugat cu rugaciunea. peisajul romanesc este completat de matusile lui aurel (motanica, tarantoaca, nasoasa), definite caracterologic mult mai bine prin porecle decit prin orice trasatura, porecle care vin sa le fixeze in avatarurile timpurilor. romanul este dezechilibrat moral, social, nici un personaj nu poate sa stabilizeze aceasta masinarie, totul se zbate intr-o "debalansare" deopotriva acceptata, deopotriva bolnava.
la locul de munca aurel golea o intilneste pe viitoarea sotie, insa nici aceasta intilnire nu sta sub eticheta normalului, relu napustindu-se, intr-un delir carnal, asupra acesteia. ortansa, caci acesta e numele ei, graviteaza in jurul lui viorel gomoiu, fiul lui mos victor gomoiu, un privilegiat al timpurilor, dar care isi plateste acest lux prin inclinatiile homosexuale pe care le are.
dupa fuga/disparitia lui laur (laurentiu trandafir) de la unitate, relu si andrei isi planuiesc eliberarea, angajindu-se in aventura vietii lor - trecerea granitei. formalitatile evadarii cad in slujba "parintelului" andrei ilies. pentru aceasta bucata de verdeata si racoare pun la cale furtul lui victor gomoiu. din acest punct lumea scapa, aluneca, furtul este urmat de descoperirea cadavrului administratorului si de reintilnirea neasteptata cu laur. banii obtinuti din vinzarea bunurilor de la unitate ajung doar pentru a achita evadarea celor doi, astfel ca laur devine obiectul disputei intre tributul singelui si cel al complicarii situatiei. pina la urma santajul sentimental cistiga si laur este carat la timisoara, locul unde vor intra in contact cu negociatele calauze. cosmarul se prelungeste, pare ca acapareaza fiecare particica de speranta, caci mediatorul fugii, bilbiitul pepino, nu este gasit acasa. in schimb, exista si o supapa, una a promiscuitatii, in persoana stelutei, nevasta lui pepino. aceasta devine partenera sexuala a celor trei, detensionind carnal, pina la un punct, acest angrenaj cu trei capete. cind in sfirsit pepino se intoarce acasa si cind amanuntele trecerii granitei pareau definitivate intervine din nou neprevazutul. laur si steluta fug, deposedindu-i totodata si de bani. in aceasta incurcatura ii gaseste izbucnirea revolutiei de la timisoara. totul se dizolva, totul se dezintegreaza, moartea nu mai e un martor, ci complice, mizeria, foametea, frigul isi cer, in sfirsit, privilegiile, moartea a cazut de acum in revolutie, "omoara, omoara"... "fute-le mortii-n git de jeguri nemernice si sa le fie tarina in ciorba copiilor si parintilor lor, pentru c-au tras in popor"...
scapat din vecinatatea mortii, aurel golea se intoarce intr-un bucuresti la fel de devastat de consecintele revolutiei, avind insa prilejul s-o reintilneasca pe ortansa. revolutia nu pare sa fi adus schimbari majore in viata personajelor, cu mici exceptii. cei doi se casatoresc, unindu-se intr-un bizar mariaj mai mult conjunctural, decit sentimental, relu reusind sa-si vada tiparit romanul vietii. andrei ilies a fugit "dincolo", steluta s-a aciuat la motanica, mama lui laur.
romanul e zgircit in recompensarea personajelor. finalul il gaseste pe relu intr-o evadare nedefinita ca termen. fugit din peisajul constringerilor materiale, de acum are si un copil, aurel golea isi ofera singurul lux pe care si-l permite: un bilet, fara intoarcere, la trenul spre litoral. 

... un roman fara intoarcere...

un fel de anacronism

in anii '90, minerii decideau pentru protestatarii pietei universitatii. in 2013, protestatarii decid pentru minerii aurului. 

tara, nu?

pentru cei de la rosia montana, salvarea vine din roman

1996. prea mult pentru memoria acestui popor. unii votau. cu cdr. implicit pentru inchiderea minelor. pentru scoaterea statului din economie. aceiasi sint prin piete. acuza statul ca nu investeste in rosia montana. ca redeventele sint mici, participatia poporului, nesemnificativa. cind argumentele pica, pe rol intra ecologia. cianura. moartea. au uitat de mucurile de tigara aruncate pe jos. in garaj au cel putin un automobil. nu l-ar abandona nici cind trag un pirt. ei sint capitalisti, deci merita. unii mai bizari. altfel n-ar sustine interventia statului in economie. lor li s-au inhaitat niste tineri care ar pune botul la orice bizarerie. mai putin la esential. votul anulat a 7,4 milioane nu i-a deranjat. nu era cool. transbucegiul n-a avut chemare. acolo e rost de gratare, manele si atvuri. taierea padurilor n-a tresarit vreo geana. protestatarii mesteca aceleasi idei salvatoare. paducelul, gisca salbatica, turismul. la unison par sedusi de ideea ca dau piept cu o adevarata conspiratie mediatica. corut e la putere. daca legea nu va trece, vor avea subiect de discutie la o bere de 10 lei in centrul vechi. pentru cei de la rosia montana, salvarea vine din romanul lui garcia marquez - colonelului n-are cine sa-i scrie:

"Femeia îşi pierdu răbdarea.
- Şi pînă atunci ce mîncăm? întrebă ea, şi-l apucă pe colonel de gulerul flanelei. Îl zgîlţîi cu putere.
- Spune-mi ce mîncăm?
Colonelul avu nevoie de şaptezeci şi cinci de ani - de cei şaptezeci şi cinci de ani ai vieţii sale, minut cu minut - ca să ajungă la această clipă. Se simţi pur, conştient şi invincibil la clipa în care răspunse:
-Rahat!"

Ferma animalelor

S-a dat startul la nebunie! Demența a cuprins România. Îmbrăcați în straie curate de inchiziție nouă, adulatorii de cîini își dezarhivează intoleranța în doze de otravă sectaristă. Deocamdată le lipsesc intrumentele puterii prin care să-și exercite mînia. Altfel ar fi dezlanțuiți. În siajul fanatismului, barbariei. A devenit o erezie să nu-ți placă aceste animale. Imediat ești excomunicat, amenințat, blestemat, opozabil iubirii, divinității. A devenit un neajuns a fi om. Un handicap. Și nu e totul. Demența pluseză. Se fac tot felul de echivalări, corespondențe între faptele/drepturile/pedepsele oamenilor și cele ale cîinilor. Conform noii doctrine canine, ieșitul din casa e o lezare a drepturilor acestor patrupede. Eclectismul justificărilor dansează chiar și la brațul religiei. Ca și cum divinitatea, plictisită de fundamentul creației, a migrat în coasta acestor animale. Translația de la sufletul omului la cel al cîinelui s-a făcut pe cale de consecință.
Un copil a fost mîncat de cîini. În parc, nu în pădure. În secolul 21. Vă întrebați cine sînt vinovații? Bineînțeles că bunica, n-a știut doar că parcul nu e un loc de relaxare, ci o adevărată junglă. Trebuia să vină înarmată, pregătită de luptă. Sau copilul, doar a încălcat dreptul de proprietate, ca și cum acesta avea însușită toată măreția dreptului proprietății. Vă dați seama ce răspunsuri au găsit aceste vietăți!? Obloanele rațiunii au fost trase. Definitiv. 

Toți handicapații de umanitate au dezertat în iubiri paranoice, nocive, dezaxate, agresive. Toți incapabilii de umanitate au migrat în forme bolnăvicioase de aproximare a iubirii. Toți demenții s-au înhăitat la formele degenerative ale afecțiunii. 

Feriți-vă de astfel de creaturi!

PS! Vinile sînt colective, vechi, coapte, alocabile, însă această ofensivă susținută, ineptă a iubitorilor de cîini sfidează rațiunea, bunul simț, esența normalului.

cheta pentru rosia montana

ma gindeam ca daca tot e rost de protest pentru rosia montana si daca tot li se zbate inimioara pentru ecosistem, atunci baietii aia care sint impotriva proiectului sa puna mina de la mina si sa le plateasca salariile celor din zona. ca pret al sacrificiului comun. nu-i asa, baieti, ca puteti renunta la berea din centrul vechi?
dar cu aerul poluat de masinile idolatriei voastre nu faceti nimic?

corporatistii romani, specia campioana mondiala la prostie

reiterez: cei mai prosti romani sint "corporatistii". procentul e de 99,99. prostia lor e vecina cu infinitatea. cum prostia nu le e de ajuns, corpusul lor devine firma pe care o reprezinta. esuata specie!

Capitanul Cerului - Costica Stefanescu

La Craiova e razboi si-n Cer. Si tot cu minus. Capitanul a plecat Dincolo. Linga Ion Oblemenco, linga Petre Deselnicu, linga Zoli Crisan. Alaturi de Adrian Paunescu. 

Nici jos nu-i mai bine. Lupte fratricide, orgolii, cuvinte, ura si lacrimi. Universitatea Craiova... clona ei. In fapt, atitea Universitati Craiova, citi suporteri. 

Costica Stefanescu se transfera pentru a doua oara la Universitatea Craiova. De data asta definitiv si-n Definitiv. Macar craiovenii stiu sa plinga. S-au deprins cu asta. 

Pentru acest ultim transfer n-a mai avut nevoie de nici o aprobare, de nici o semnatura a vreunui secretar de judet, de nici un acord al vreunui comandant de club, de nici o cerere scrisa. Pe vremuri juca in si pentru echipa. In fata Bolii, a Mortii esti singur. A incercat sa le fenteze, dar defensiva corpului sau era prea obosita. N-a vrut sa faca egal cu Moartea. A ales Golul spitalului. Un GOL egal cu toata durerea noastra...

locul intilnirii a fost la jumatatea distantei dintre noi. intilnirea in sine a fost jumatate cedare dorintei, jumatate raspuns la acea tristete cu care ma coplesise si de care ma simteam intr-un fel vinovat. cu ceva timp in urma, in intreminabilele si irepetabilele noastre convorbiri telefonice, mi-a reprosat, opunindu-mi printr-un plins disperat egal cu toata singuratatea ei, ca nimeni nu face nimic pentru ea, lasind ca aceasta solitudine sa apese pe umerii mei ca o greutate imensa si la a carei gestionare nu am gasit alt raspuns decit promisiunea ca in curind si in sfirsit ne vom cunoaste. ea era creierul, impulsul, imboldul, organizatorul, eu un simplu receptacul, doua reprezentari a doua fiinte nefericite a caror intersectie urma sa fie o gasire neasteptata, dar binemeritata. ea dintr-o lume dupa propria inchipuire, eu din cealalta, ea cu entuziasm, eu cu timiditate, ea cu dezinvoltura, eu cu framintari, ea cu gingasie, eu cu teama, ea cu prapastia minciunii, eu cu limpezimea adevarului, ea cu stapinire de sine, eu cu prabusire, ea cu zi, eu cu noapte, ea solara, eu teluric. asa ne-am intilnit. bineinteles ca tot drumul am vorbit la telefon, ea eliberindu-se in tipete prelungi, pure, salbatice, pline de candoare, rupte parca din pacatul originar, dar care-mi amplificau pe de o parte temerile, pe de alta parte imi dadeau certitudinea si bucuria ca am rasplatit un suflet neimplinit. in fapt, continuam jocul care incepuse din nimic, cu infinite rezerve, eu fiindu-mi primul si cel mai considerabil obstacol, foc pornit dintr-o joaca, ce-i drept, o joaca pe care ea o programase, dar de care pe atunci n-aveam nici cea mai mica idee, obstacole multiplicate de propria mea situatie, de parca eram miza cine stie carui pariu nefericit. ne-am cunoscut inainte de a ne cunoaste. sau asa credeam. era atit de credibila incit m-am oferit pina in cele mai mici amanunte. luind in deridere orice gest, orice fapta, impingind ironia pina la limita explicitului, inventindu-ne in cele mai intime situatii, translatindu-ne in cele mai familiare circumstante, consumind minutele parca tuturor abonamentelor de telefonie din lume, devorind tot timpul de la facerea lumii pina la ora oboselii noastre din pragul unei noi zile, astfel ne-am petrecut o jumatate de an de intersectii intangibile, imaginate. in curind avea sa se intimple ceea ce ne imaginasem de nu stiu cite ori, distanta dintre noi se topea precum zapada sub greutatea unei ploi seci. am ajuns la destinatie inaintea ei. nu era cu mult in intirziere. un ultim telefon a pus la punct detaliile care aveau in sfirsit sa ne redea pe viu unul altuia. ca de obicei, am fost cu un pas in urma ei. eu pierzindu-ma in explicatii, in descrieri, in identificari, ea venind spre mine si intinzindu-mi mina, un "buna" pe care-l stiam pe de rost, dar atit de viu, atit de aproape de mine, eu intimidat, incropind citeva vorbe, probabil citeva stingacii la care mi-a zimbit pe masura previziunilor mele. asa a inceput o poveste...

tortionarii de azi si de miine

romanii, in 90% din cazurile care le definesc existenta, actioneaza la gramada, la stimul, la comanda, nediferentiat, abuziv. sint solidari numai cind ultima picatura de umanitate le-a fost stoarsa, dar si atunci dupa un tipar, dupa o reteta alogena, se bucura cind se redescopera prin prisma unor baliverne identitare in cine stie ce fauritori de istorie, sint indignati de adincimea unor evidente numai cind farurile sint indreptate din interes spre astfel de fapte, nefiind insa deranjati de intensitatea adevarului traitor atita timp linga ei, acuza gregar, la general ca nu cumva sa fie identificati, traiesc in majoritatea timpului prin delegare, familia e alibiul favorit al oricarei lasitati, rafinamentul, automat, il gasesc in strainatate, o dulce farniente e opozabila coloanei vertebrale, sint zgomotosi cind cerul e senin, infinit de lasi in actiune.
dupa 24 de ani, aflam de existenta tortionarilor. ca sint printre noi si ne respira aerul. valuri de indignare la concurenta cu valurile de bere. toti ridica pumnii. chiar si tortionarii. e clar, ne-a prins din urma constiinta. peretele autismului s-a dizolvat. avem voce, avem coaie. condamnare, condamnare! ingeniosi pina la infinitate in metode de dictat pedepse. indeosebi pe bloguri, adica la fereala de asumarea datelor din buletin. ma si mir ca nu noi am fost aia de-am inventat ghilotina. la un popor atit de rotund in ortodoxie, mai sa cazi in sfinta milostivenie de atita intoleranta. ii luam iar la rind: maniu, mihalache, argetoianu, bratienii etc. macar asa ii mai bagam in poza cu esca si mindruta prin cartile de istorie. ca apoi sa-i uitam printre manele si hahaieli prezidentiale.
dupa vreo alti 24 de ani vom afla cu surprindere ca roata e rotunda. si iar vom urla de indignare, o indignare reglata de regizorul care joaca pe miini dibace sforile nevazute ale marionetelor. pina atunci, chiar si ultimii tortionari isi vor gasi finalul unei vieti tributare poate ca timpurilor, poate ca hazardului, poate ca mizeriei umane, poate ca regretelor tardive sau dimpotriva. dar nu-i nimic, tortionarii din noi, tortionarii de pe bloguri, tortionarii animalitatii noastre vor astepta prima usita pentru a intra pe scena fatalitatii unei specii ce se iluzioneaza cu sa fie bine si sa nu fie rau.
ps. jandarmii aia care bateau batrini, femei la protestele din 2012 nu tot ordine indeplineau? sau aia erau umani? sau aparau democratia, statul si toate cacaturile astea insirate de toti sobolanii care au capul doar pentru a nu le ploua in git?

un an de la cea mai mare umilinta din istoria romaniei

... un an de la cea mai mare umilinta din istoria romaniei. cu atit mai dureroasa cu cit este incorporata marotei numite democratie. ue este egal cu (urss - centralizarea militara). intr-un fel, compenseaza nato. urss-ul devine pansament moral. cel putin era impus prin forta. acum ti se impune prin minciuna imbracata in umanitate, in civilizatie, in valori eterne. aparenta a inlocuit dictatul. perversitatea democratiei consta in faptul ca nu-ti ofera nici o curte de apel. esti executat cu toate drepturile omului de partea ta. democratia e un fel de biserica din vremea inchizitiei. democratia se negociaza precum curvele ieftine care emit axiome morale din postura de mamicute.
... ne-au facut ca pe prosti. intii ne-au impus cvorumul. si-au dat mina peste recomandarile comisiei de la venetia, bagindu-ne pe git contrariul obiectului de activitate al alora. apoi au invalidat legea referendumului. cu o erata semnata pe sestache la o ora cind spargatorii de case se pun la masa sa-si numere prada. asta n-a fost totul. au bagat sub pres un recensamint egal cu indeplinirea cvorumului din orice pozitie. mai aveam putin si deveneam un popor de vreo cinci-sase sute de milioane de cetateni. daca mai dura o saptamina, bateam poporul chinez. piciorul in moalele capului ni l-a dat un boschetar american care jongla cu cifrele mai ceva ca soros cu miliardele. ne-a aruncat din cot o frauda de 2,5 milioane de voturi. slugile cu diploma de procurori s-au activat in a sustine dementa. cu biblia la purtator. din directia unei institutii grotesti, devenita peste noapte religie constitutionala, un grajdar s-a usurat pe noi, udindu-ne cu maretia dreptului din cap pina-n picioare. o alta coechipiera, fosta spagara la examenele de admitere, s-a contrazis pe sine insasi minus citeva saptamini. cam atit i-au trebuit aspaziei pentru a vomita contradictii nepuse de nimeni in gura ei. probabil ca pe patul de moarte o sa fie egala cu maica tereza. dar pina la copirseu, a votat cu mina binevoitoare a securitatii. de atunci si de acum. demisiul s-a reales. cu vot de la merkel, licurici si barroso. nu si de la popor...

In memoriam - Adrian Paunescu

Iesirea din soba - Adrian Paunescu

Noi, care ca lemne fusesem aruncati in soba,
noi, care ca vreascuri, ca aschii si ca butuci,
noi, care ca flacara, noi care ca scrum si cenusa,
noi, care incalzeam intreg acest acordeon
al dumneavoastra,
noi, care ne vedeam linistiti de treaba
in soba cuvenita fiecaruia sau unora dintre noi,

noi, care n-am protestat niciodata
(da, erau prea multi oameni, trebuia
sa fie cineva si lemn si vreasc si aschie si butuc)
noi care - teracota sau nu - soba o respectam,
noi care - tantos sau pravalit - hornul il
suiam cu fumul fibrei noastre,
noi care stiam
ca nu sintem lemne, nici vreascuri, nici aschii,
dar acceptam sa ne facem ca sintem,
noi care ne nascusem la fel
ca si gospodarii presupuselor odai cu sobe

deodata am inteles ca e vara
si ca isi bate cineva joc de noi,
cheltuindu-ne in plina canicula.

Atunci, cu scafirliile pe jumatate arse,
vaduvi si turbulenti, cioate inabusite,
aratindu-ne dintii sparti de jeratic,
am izbucnit din soba,
afara, afara,
in presupusele dumneavoastra odai.

Unde sinteti frigurosilor? Nici urma
de iarna, turture linga turture negru,
crengile adevaratilor copaci.

Ardeam in sobe batjocoritoare
noi, oameni in toata firea,
noi, oameni care, intr-un moment istoric,
creduli si gingavi, credeam ca n-are cine
incalzi aceste sobe de pripas.

Intr-o padure, vara, cind pasarile
lumii se rostogolesc pe broboanele de sudoare
ale lui Dumnezeu,
intr-o padure - in canicula apasatoare -
trosnea in sobe, in ridicole sobe,
salele noastre aprindeau focul
unei farse groase, unei umilinte.

Unde sinteti voi, frigurosilor? Mai auzim
hohote de ris undeva, in casele
ingropate in racoarea poienilor.

Si cu scafirliile pe jumatate arse,
cu piciaorele arzind, semnalizind din miinile
acestea pline de cenusa,
o luam dupa voi prin padure,
arzind, flacara linga flacara,
prin padurea ce-ncepe si ea
sa arda pe ruinele
sobelor batjocoritoare, in care fusesem inchisi,
lemne, vreascuri, aschii, butuci,
intr-un moment istoric.

boschetarul şi matematica

boschetarul de la cotroceni taie bilete la suprapreţ pentru un circ de mîna a doua. are şi cui. pentru el, propunerile pentru modificarea constituţiei reprezintă capriciile unei găşti. o gaşcă de 7,4 milioane de votanţi. matematica lui, în care un ccr e mai mare ca 7,4 milioane, nu numai că e una îndrăzneaţă, ci şi confirmată. de nişte indivizi care din matematica lui cauchy au reţinut doar mărginirea şi monotonia. numai că băieţii aleşi să restabiliească teorema bunului simţ în ţara unde domneşte măreţia dreptului bat în crucea matematicii noastre cu nesimţirea tuturor axiomelor de pe pămînt, inventînd parabole şi matrice de coabitare.
umblînd cu ranga la supapele regulilor adunării, boschetarul ne va preda cum să ne trezim definitiv cu semnul minus infinit înfipt în băsul istoriei şi cu semnul plus pus pe mormîntul respiraţiei noastre.

armele chimice ale petrolului lor

ei cu dictatorii, ăilalţi cu drepturile omului, ei cu armele chimice, ăștialalţi cu democraţia, ei cu genocidul, ceilalţi cu civilizaţia, ei cu petrolul, ăilalţi cu petrolul lor. într-o ecuaţie deloc curtenitoare, fixată pe o axă dogmatică la cacealma, enumerările s-ar traduce în rău şi bine. vechea temă, vechea baladă a istoriei scrise, nu trăite.
teologul suprem care a îmbrăcat biblia washingtoniana în noi haine axiologice e george w bush. născut în pămîntul udat de iordanul hidrocarburilor şi botezat în cristelniţa rezervorului de la off-road, juniorul a pavat cu precedente şoseaua ce urcă din iadul ălora în confortul de cinci stele al alor săi. mesopotamia a fost viţelul de aur al omenirii. păzit părinteşte de muşcăturile tigrului şi eufratului, muls pe rînd de sumerieni, de akkadieni, de asirieni, de chaldeo-babilonieni, de elamiţi, de persani, de greci, de romani, de segiucizi, de otomani, a venit şi rîndul americanilor. odată leagan al civilizaţiei, în prezent deficitar la acet capitol! de atunci şi de acolo, setea pentru civilizaţie şi-a amplificat necesitatea pînă în nordul africii, pînă în nordul ultimelor resurse al unor popoare ce supravieţuiesc parcă din capriciu şi nu din normalitate. democraţia deghizată în primăvară le-a luat la rînd: tunisia, egipt, libia etc. şi iată că i-a venit rîndul şi siriei. aceleaşi poveşti cu dictatori care mănîncă virgine pe post de acadele, cu tirani care beau suc de sînge înmuiat în plasmă de gravide, cu despoţi care se scaldă în aur tras în diamante, cu satrapi care şi-au transformat propriile ţări în laboratoare chimice numai bune să aducă premiul nobel vreunei marie curie cu feregea. de partea cealaltă, nişte doctori în umanitate care nici măcar n-au auzit de cuvîntul petrol, darămite de binefacerile lui, nişte chirurgi în operarea pe creier a unor bizari buni de agăţat la brelocul unui marketing nătîng, dar aducător de miliarde de dolari pe minut, nişte sfinţi cu obrazul întors de o infinitate de ori pentru a mai trece pe răboj încă o victorie a mesajului evanghelic.
în această pustietate de bine, dictatorii sînt izgoniti din gîtul unei lumi imbecile direct în rezervorul maşinilor consumatoare de strat de ozon. şi unde va fi pace, se vor inventa arme chimice încît toţi dictatorii din lume să se dezbrace de petrolul poporului lor pentru a încheia armistiţiul apei calde din lumea celorlalţi.

numara numeri

te uiti la copii si vezi viata, asa iti zici, te uiti la batrini si vezi trecutul, nu intotdeauna asta e ordinea, intr-un caz, numaratoarea nu are miza, abia de la o virsta capata sens, in celalalt caz numeri cit mai ai, numeri cu frica, unii cu impacare, numeri si numeri, traim sa murim, numaram viata, numaram moarte, inventar fara destinatie, numara numeri...

adună pe unu cu fiara din tine
ca doi de mirare să urle la uşi,
deschide algebra cu mers de feline
căci vine un trei răsucit în culcuş;
toţi şerpii dezbracă-i la soare de teatru
ca dinţi să le cadă în acte şi-n scene
depuşi pe altare de foame şi lene
din măr să coboare nu eva, ci patru;
pe scări peste trepte păşind în opinci
se scutură cerul de-un altfel de cinci;
iar degetul plimbă-l prin aer, prin peşteri
capotu-nserării lungindu-l spre case
crescîndu-ţi noi mîini de constructori, de meşteri
eretic învie-l pe şase din oase;
desprinde din noapte doar aşchii ce bete
dansează pe trupuri lipsite de somn
că poate din vremuri un şapte cu plete
s-aducă-mpăcarea cu veşnicul domn;
aruncă din ochi piramide şi sfincşi
căci noul stăpîn e chiar opt-faraon;
ţi-e liniştea luntre spre sorţii cei ficşi
iar nouă e mască, e capăt, bufon.
ierarhic priveşte-nainte-napoi,
amestecă cifre de jos pînă sus
şi prinde-te-n valuri, în vuiet, şuvoi
căci drumul ţi-e singurul cifru supus.

dilema

dacă în limbaj prezidenţial cărtărescu e cărtărăscu, atunci lui băsescu putem să-i spunem băsăscu?

gigi becali, negociat intre dumnezeu si satana

cum de la george w bush fortele invizibile si superioare care ne guverneaza, sa le numim deopotriva dumnezeu si pe de alta parte satana, nu si-au mai activat partizanii in lupte atit de deschise si evidente, iata ca aceiasi cirmuitori, glorie domnului, vade retro satana, au deschis un nou front in cazul mult mai titratului in cele sfinte, si anume, gigi becali. se spune, si chiar daca nu s-ar spune, realitatea tot ar trebui sa-si accepte defectele, ca toate relele se trag de la indoiala. indoiala se sadeste pe neasteptate, pleci cu ea la drum si afli ca la capatul lui mai ai zece frati, ce-i drept, unii au mai domolit-o si chiar au tras foloase din asta, stim noi cine, descartes a fost doar unealta, altul cistigatorul, dar iata ca nu toate cazurile sint fericite. tot asa si cu noua disputa teologica: oare lucrarea impotriva lui becali e pedeapsa domnului sau planul diavolului? cum caile domnului sint intortocheate, iar picioarele noastre prea putin antrenate pentu a le strabate, nu ne vom avinta mai mult decit ne tin puterile. va ramine in cartea de aur a ciobanilor ca gigi becali, care va fi pentru totdeauna gigi si nu george, nici simon nu a ramas simon, ci petru, atunci cind teluricul si-a cerut partea a avut cugetarea de maxima inspiratie, stim ca nicicind cugetare nu e egal cu inspiratie, dar de dragul jocului de cuvinte vom lasa asa aceasta exprimare, interogindu-se cu glas tare in privinta celui ce i-a pus bete in roate. mare e indoiala, nicaieri raspunsul, cica timpul vindeca orice rana! intrebuintindu-ne de un strop de bun simt, am sti ca o negociere este de succes cind ambele parti cistiga. ca ambii au avut de cistigat, ba chiar si un al treilea, adica gigi becali, stim cu totii. dar ce ne facem daca il inlocuim pe "a cistiga" cu "a pierde"? gata cu indoiala, gata cu negocierea, sa lasam timpul sa-si faca de cap...

ce ironie! de paste, romanii vorbesc cu atita evlavie despre patimile mintuitorului! daca si-ar constientiza istoria, vai, ce nemarginire de patimi!

Unde se povesteşte că Mariana Sanchez nu putea să doarmă din cauza unui pui de găină

Mariana Sanchez nu putea să doarmă din cauza unui pui de găină. Nu văzuse niciodată pui de găină. Dar şi-i închipuise de atîtea ori, încît arătau ca în realitate. Chiar şi detaliile erau întocmai. Nesomnul o chinuia de 120 de zile. Se adîncise în perne pînă la a nu se mai distinge din ele, cuibul patului o adoptase în toate schimonositele sale poziţii cînd încercarea de a face pace cu somnul se izbise de acea înfăţişare diafană, mototolită, pufoasă pe care fără s-o fi văzut-o vreodată în realitate zburătăcea prin mintea ei înnoptată de oboseală, dantelată de luna părăginitei veioze de la capul patului. Ajunsese să creadă că dacă ar fi să adoarmă, puiul de găină ar fi mîncat de uliu. Şi nu orice uliu, ci de cel din povestea bunicii sale. Cel care ani de-a rîndul îi însoţise teama, stînd cocoţat deasupra notelor mici luate la şcoală, deasupra farfuriei care părea s-o înghită cu totul din adîncul ei, deasupra mamei sale cînd o certa că nu s-a spălat pe dinţi, cel de deasupra rîurilor, munţilor, pădurilor, deşertului, cuvintelor, zilelor şi nopţilor. Pînă într-o zi cînd îşi luase inima în dinţi şi scosese mai mult un sunet difuz decît o sentinţă: acest uliu nici nu există! Şi nu mai existase pînă în urmă cu 120 de zile. Vreme de 15 ani nu mai existase. Dar acum… Să mi se întîmple chiar mie aşa ceva, la 25 de ani? De ce nu la 23, la 24 sau… pierdu şirul… Vedea şi nu vedea. Vedea ce era în mintea ei, dar nu vedea ce e împrejurul ei. Vedea ce vicleana noapte ascundea, dar nu vedea ce ziua se încăpăţîna să arate tuturor. Vedea în trecut viitorul, dar nu vedea în viitor trecutul. Se vedea în gînd, dar nu se vedea în oglindă. Vedea puiul de găină, dar nu vedea uliul, deşi ştia că dacă va adormi… Poate că aşa s-ar isprăvi cu totul. Un pui de găină pe care nu l-am văzut în viaţa mea mîncat de un uliu din povestea bunică-sii! Şi dacă timpul a îngheţat? Ar fi o explicaţie… dar atunci, ce-i cu cele 120 de zile de nesomn?

vesnicia de 50 de centimetri

vesnicia s-a urcat cu picioarele pe noi. vesnicia lucrului statut. baltind. noi o masuram cu lungimea riglei de 50 de centimetri si fix din centrul ochiului nostru. echerul, raportorul, compasul ne incurca miinile mai ceva ca dumnezeu in cunoscutul caz al limbilor turnului babel. iubim liniaritatea, tot ce scapa din lesa unidimensionalitatii ne irita, ne agaseaza, ne da batai de cap. desi cumva curbat ni l-am inhamat in genealogie pe leonardo da vinci, se vede treaba ca nu avem valenta de ingineri. motorul intr-un singur timp ar fi batut perfect, ca o injectie cu morfina, in boala noastra, numai ca si pe ala trebuie sa-l inventeze cineva. la noi, ceasurile n-au nevoie sa fie date inapoi pentru a ne ascuti zimbetul pe o ora in plus de lumina tomnatica, ceasornicarii ar avea nevoie sa are toata facerea de sus in jos a arcurilor pentru a recupera macar jumatate din timpul pierdut. singura noastra relatie cu vesnicia vine prin revelatie de haleala. o burta umflata face cit toata mintuirea promisa. dar cu linia la palarie, coborind-o in toate colturile vietii pentru a masura ici colea cit sa batem pasul pe loc, vom astepta si, asteptind, vor veni sanitarii care sa ne atirne in internatul anticamerei imparatiei de aici si de pretutindeni.

oltchim si-a jucat desfiintarea

a fost un meci contracronometru. indeosebi contra. contra echipei adverse, contra publicului gazda, contra firii, contra istoriei, contra desfiintarii. 
intr-o tara in care verbul "a fura" e vecin cu innobilarea, un simbol nu are o durata de viata mai mare decit reevaluarea sau razgindirea lui basescu.
nu stim sa cultivam. de mentinut, nici atit. mulgem cu atita aviditate fiecare gram de aur din medaliile celor care le-au obtinut numai datorita muncii lor, si, la fel de usor, ne spalam pe miini la primul hop pe care-l intimpina. 
bani, bani, bani. de bani are nevoie si oltchim. nu mai multi decit zece posete, o vila pe proprietatea bisericii si trei dungi pe asfalt. indignatii tremura pina-n celula ca impozitele lor se scurg pe teava oltchimului. capitalisti, bre! cum asa, banu' lor, iar rasfatatele alea salta chiftelele cit ai zice gol. daca ai face un calcul al participarii astora la tot ce trece de doi centimetri peste nivelul pamintului, ai crede ca au salariul de cel putin citeva miliarde de euro pe minut. altfel nu-mi explic de unde atita dare de mina.
oltchimul e o echipa peste ce insemnam noi ca romani. in alta tara, ar fi fost o institutie de respect. la schimb, noi ii coacem o desfiintare. ne incurcam in citeva milioane de euro pe an. altii, prin cluj, nu coborau din pat pentru citeva sute de mii de euro. raport ca de la brand la capatuit. sau poate ne incurca un brand cu mult peste mediocritatea noastra mlastinoasa!? pe alte meleaguri unde nu oamenii se reevalueaza, cetatenii, primaria, guvernul reevalueaza terenuri, cladiri numai ca un simbol sa-si asigure continuitatea, maretia, istoria. istoria nu inseamna doar un cap in gura dat timpului si apoi trasul cortinei peste petele de singe, ci soliditate, solidaritate, respect, memorie, renuntare, efort. 
noi conducem mortul la gropa inainte de a-si fi dat sufletul. caci oltchim a jucat cu sufletul. si ne-a tinut cu sufletul la gura pina in ultima secunda. in cea mai importanta competitie a handbalului. o competitie care va fi si la anu' si la urmatorul, caci pe acolo sportul nu e un capriciu impachetat sub umbrela nu stiu carei directii, minister al invatamintului sau tineretului. adica nu o anexa care sa legitimeze furtul. dar noi avem socotelile noastre. murim inainte de termen, ne inventam biografii de napoleoni si ne facem lauda din nesimtirea de a sta cu mina in sin si a nu face nimic. 
daca se va desfiinta, nu echipa oltchim va fi cea in cauza, ci noi ca pretendenti la statutul de tara de secol XXI!

pur si simplu...

ponta tocmai ne-a spus ca are presiune in jet pentru 7,4 milioane, numai pentru basescu nu.
astia nu sint politicieni. nici noi popor.
tara asta, asa cum e acum (si cum a fost si va mai fi mult de acum incolo), nu are dreptul (din orice punct de vedere) de a exista.

... cu d mare

"Domnule președinte Traian Băsescu, vreau reconstrucția Dreptei!". cu d mare. in dex-ul asteia, dreapta e substantiv propriu. 

... are si nume de om. daniela ratiu. pina la urma, nimeni nu e perfect. o tractorista detracata. va dati seama ce preocupari are asta? daca batrinului darwin i s-a refuzat sansa de a-si vedea opera rotunda, raminind dator omenirii cu o vertebra pe care fiii legitimi si nelegitimi inca o mai cauta mai ceva ca pe sfintul graal, iata ca individa a reusit sa ne demonstreze o raritate a naturii: saltul din conditia de om in cea de vierme. adica un evolutionism intors pe dos. cu un creier sedat, bagat in cantonament de putinii neuroni pe care-i poseda, pesemne si aia cu imprumut, scremindu-se sa ne arate ca ar musti de ceva gemete de cultura adunate din "punguta cu doi bani" si "o furnica duce-n spate", "vierma" ia lumina, cu zgomot, de la gaozarul sef al istoriei, inchind o pupatura in cur de liga campionilor.
vrea reconstructia, ma! si nu a oricui. a dreptei. o si cere. chiar politicos. daca nu imperativ. singurului singur din univers. bing bangul dreptei. cu d mare.
n-are astimpar si ia act si de haznaua pdl-ului. da cu subinteles ca blaga a furat startul. sau urnele. nu alea cu cenusa partidului. caci acolo nu incinerare a fost. ci implozie.
asa se scrie istoria. sau oda. sau apologia. sau linsul in bas. sau basitul pe bani multi si de la stat. bineinteles, totul cu d mare.

caricatura din perdea

camaşa a nimerit-o. dungile, din scenariu. îndeosebi dungile. şi lumina era bună. lipseau doar gratiile. l-aţi văzut pe ăla legat de perdea? cum se frămînta, cum se agita, cum bîţîia? cu mînecile suflecate, cu spume la gură, gesticulînd, declamînd. vă mai amintiţi de bob din twin peaks? sau de rambo? ăsta era o combinaţie de ăla şi de ălalalt. de la clingonieni pînă la alfa-centaurieni nu s-a mai văzut aşa ceva. mugabe e umbră faţă de ăsta. nu te pui cu tatăl suprem al demenţei. demenţei caricaturale. preşedinte. de două ori. ăsta da popor. să mai spună cineva că nu e ăsta popor ales. păi care era probabilitatea ca unu ca ăsta să ajungă ceva, darămite cineva, unde mai pui că şi preşedinte? 1/infinitate. şi atunci?

adaptare, în stil prezidenţial, după "desenul din covor", nu de cărtărăscu, ci de henry james

habemus vrajeala

au ales astia un papa. e nebuna omenirea! unora le bitiie capul de bucurie ca a fost ales unu. prin vot oameni buni, nu prin vreo actiune divina! de parca ar fi fost posibila. bine ca nu vine philip gordon sa spuna ca au fost furate alegerile. hai ca s-au scos procurorii monicai macovei, o sa-i suie pe cardinali pe capota masinii obligindu-i pe babaci sa jure pe biblie ca au votat cu o singura mina. va dati seama citi prosti sint pe lumea asta? va dati seama cit de usor pot fi prostiti astia? ati vazut-o pe aia cu fumu? o ardeau pe mistic inainte. ba negru, ba alb. imi dau seama ca orice rahat impachetat poate avea succes in universul asta. am impresia ca ma sufoc de atita luciditate. nu mai e nimic de facut cu omenirea asta. simt dezamagire. sau ce-o fi asta...

sorţii au jucat în deplasare pentru robert turcescu

cu toate că ignatencii au pus-o de-un atac energetic dîndu-i luminiţei anghel, cînd ţi-era lumea mai dragă, perversa ca pe tîrgu ocna, sorţii au jucat în deplasare pentru robert turcescu. cu un adversar mai puţin, renghiul a venit din partea unuia al cărui nume cică ar coborî din aruncatorul şef de babaroase, cel care îşi justifica traversarea unui rîu cu trei cuvinte: alea iacta est. că finalul expresiei a coborît şi în bafta lui robi, e deja istorie. deşi publicul l-a blagoslovit cu ditamai bila albă, juriul, încăpăţînat cu risipa de puncte, i-a dat pas la şenghenul muzical, lăsîndu-l pe lăutarul colonel să cînte doar pe la masa deja lustruită a postului b1, alături de nălu de la meteo şi de jack de la găgeşti. o nuntă cu mireasa deja furată şi o masă prea plină pentru un măscărici mediocru! 

america latina, pamintul unde revolutionarii sint mai mari decit revolutiile insesi

articol dedicat lui hugo chavez

pe masura ce europa si sua isi adincesc ridurile pe un corp demult imbratrinit si hid, controsionat de prea multa legare la cap cu o seriozitate stupida si fada, america latina traieste, da din miini, ne arata ca bucuria doarme in gesturi simple, asteptind doar o bataie pe umar pentru a se lasa invitata la dans, ca se poate descurca si fara a transforma orice ineptie intr-o perpetua competitie sterila, lipsita de vitalitate, ca vlaga nu se conjuga neaparat cu masa plina, ca a trai nu inseamna sa ajungi primul la linia de sosire a nesemnificativului investit cu sfintenii derizorii. america latina isi are drogurile ei sociale, mizeria, bubele ei, dar niciodata nu triseaza in relatia cu simplitatea vietii. ca bogatia nu e o relatie decit a unor clase privilegiate, deja bate in continutul a 99% din istoria omenirii. europa si sua, deslusite in nota goanei dupa un confort accesat gretos, criminal de multe ori, si dincolo de ideile neroditoare ale materialismului de consum intors pe toate fetele, se misca butucanos prin praful istoriei, tronind peste o lume de mediocri dresati cu gusturi cultivate ca sedativ al uniformizarii. ratacirea lor nu va fi una labirintica ci o incurcatura in jurul propriului git. america latina inca e izvor de idealism. cit va mai curge, lumea isi va mai putea racori fruntea incruntata, isi va mai astimpara seceta interioara adusa de o institutionalizare pina si a abstractului. america latina inca mai e revolutionara. cu toate ca gesturile ei sint caricaturizate de "lumea democrata", agresivitatea marketingului politic devenind pistonul pe care se actioneaza pentru a credibiliza aceasta poveste. nu sintem departe de maniheismul inchizitiei, democratia si dictatura devenind ce-i drept, scoala oricarei demarcatii postmoderne. numai ca, urmind indicatiile drumului definit, ajungem la o prapastie a identitatii, la o inhamare a eului la caruta globalizarii. revolutiile americii latine sint in fapt ideile revolutionare ale unor indivizi nascuti din nimicul epocii lor, indivizi dispusi sa raspunda cu manifestari departe de conventionalul obositor al discursurilor oficiale, oricind capabili sa sfideze jocurile negustoresti ale marilor puteri, in pofida faptului ca pretul platit e chiar viata lor. e vorba de un cubism al politicii, ochii dezintegrati ai disperarii reusind sa strapunga prin asimetria si din destinatia marginala rezervata toata demagogia violent infipta in mentalul cetatenilor lumii incolonate. vocile invizibile ale nedreptatii prind a se coagula in rezervatia de idealism a unor indivizi egali cu simplitatea americii latine. si america latina stie cel mai bine sa-si iubeasca eroii! eroi mai mari decit revolutiile insesi!

cum basescu e iubit de dumnezeu, dar fara sa stim daca basescu il iubeste pe dumnezeu!

cum dumnezeu, ispravind cu facerea lumii, nu mai avea ce face cu miinile, le-a pus taman pe crestetul lui basescu. ca noi am zice ca mai degraba l-a luat la palme, asta numai marea istorie poate decide! supusul domnului, nefiind la curent cu intimplarile lui leon al treilea de acum 1300 de ani cind pentru o icoana se platea cu viata, s-a pus sa impodobeasca tot ce-a prins cu sfintisori, ingerasi si toata suita cereasca. invatat de mic cu spaga si capu-n gura, basescu isi confirma statutul de bisnitar, spunindu-ne ca intre el si dumnezeu nu-i loc nici macar sa arunci un zar, nelasind pe nimeni sa-i gestioneze parteneriatul cu divinitatea. in familia lui numai vinzarile se fac prin intermediari si, musai, anterioare.
 
propun un sofism pentru plesu:
 
basescu e iubit de dumnezeu.
romanii il iubesc pe dumnezeu.
basescu ii iubeste pe romani?

ps 1! basescu il iubeste pe dumnezeu? raspunsul in episodul urmator!
ps 2! al mare si de sus sa aiba grija cu boschetaru', caci asta miine-poimiine ii fura locu'!  

greu de revocat!

danilet nu se da dus. probabil sa nu strice feng-shuiul frezelor nespalate din csm. pare mai mult o conjuratie a samponului impotriva flower power-ului de la butoanele justitiei. baiatu' cu vagoane de carti la activ nu vrea sa faca egalitate cu pasivul votului judecatorilor confrati. o arde pe persecutatul, o neaga procedural, isi zbiara nedreptatea prin toate cocinele basiste, mai are putin si o coteste spre ordinul cetacee numai sa-l bage in seama vreun greenpeace mai de doamne ajuta. oamenii rai au pus-o de-o executie tocmai impotriva neplatitorului de pensii, dar tot atit de salvator de neam. caci demersul lui e frate cu istoria, muchie de colt cu eternitatea. cot la cot cu dalai lama, printre atitea griji, corvezi, justitiaru' nu uita sa dea indicatii, cu bataie in fundu' posteritatii, despre reforma, despre statul de drept, despre viitorul romaniei, despre orice mama dracului o fi, numai sa vada rominu' cit de confucius e cetateanu nostru.
agatat de centura neagra din cv si-n spagat cu triunghiul mortii, danilet se leaga de scaun mai ceva decit spasmodicul condamnat la moarte de ultimele clipe de viata.
p.s. 1 danilet a fost revocat!
p.s. 2 danilet se pregateste sa conteste revocarea!
p.s. 3 fratilor, sa punem mina de la mina si sa-i luam astuia un sampon, face bine la blitul cu istoria!

lipsa de idei...

am porniri. sa scriu. renunt. n-am despre ce. chiar asa? deocamdata, asa e! ma chinuiesc cu framintarile mele. nu m-ar deranja daca as chinui si pe altii. stiu, etichete. cit sa impodobesc un brad. dar sezonul a trecut. somn sau lipsa de idei? somn in schimbul lipsei de idei? idei despre somn... asta sa le impac pe toate. 

cerul vinului se sparge la supape
umplînd zilele vreunui pahar,
cînd marţea aromei dansează la clape
cînd joia beţiei stă trează-n calendar!

clinchetul sticlei începe să-mpartă
mîini în încrucişări duioase,
ţăndări se desprind de-a lor artă
retrăgăndu-se în lut şi în oase.

pariati pe noul papa!

dupa ce zarurile au fost aruncate de doua milenii peste zorii civilizatiei ajungind la noi sub forma babaroaselor rostogolite de barbugiii de mucava ai tavernelor timpului, iata ca miza ludicului prinde din nou substanta. nici n-a apucat actualu' sa descalece de pe imperiu, caci s-au si activat uliii pariurilor in a propune tot felul de scheme pentru ocuparea dreptei tatalui. se joaca atit cu gol in prima si a doua repriza, cit si la handicap. cum politicall correctness functioneaza si la nivelul celor sfinte, pe lista scurta de asteptare s-au insinuat citeva pete de culoare, aducind pe pamint ceea ce numai in cer parea posibil: egalitatea supusilor. in fapt, un fel de meci nul al teoriei cu practica, al istoriei cu metafizica, al cuvintului cu fapta. la concurenta cu real madrid - manchester united, dar cu o cota ceva mai bunicica, peter turkson si francis arinze par sa dea mat la alb. ca si cum zarurile s-ar dezbraca de alb pentru a ramine in pielea neagra a punctelor!
ps! al nostru, desi nu este cotat la vreo casa, isi pastreaza sansele intacte! nea dane, ciocoiul ponta e de vina!

demisia de la dreapta tatalui!

starul numarul 1 al bisericii catolice a bagat in prelungiri toata lumea inchinatoare de la stinga la dreapta. plictisit sa tot stea de-a dreapta tatalui sau sa fie deranjat de vreun inger ratacit prin zugraveala lui michelangelo, babacul de la roma si-a anuntat demisia din scaunul papal. si nu oricum, ci cu preaviz. asta daca merkel nu o va baga la inaintare pe reding sa-i aplice un mcv articulat cu procedura de infringement incit sa-l tina legat de sfintu petru vreo douazeci de vesnicii.
n-ar fi de mirare ca urmatorul sa fie stramosul actualului. criza impune cresterea virstei de pensionare, asa ca n-or fi astia din zilele noastre, care sint contemporani cu fotonul, iphone-ul si cu basescu, mai prejos de noe, matusalem sau avraam! 
ps! conclavul de la vatican il propune ca papa pe dan diaconescu. pe pfa!

fiţi deştepţi!

înhăitată cu afurisenia, presa a fost luată la picioare de boşii de la ue. cică asta mică şi din ce în ce mai mult electronică le-a bagat în vise urîte pe sfintele maici din sistemul judecătoresc. semantica n-a stat nici ea degeaba, degenerînd în îmbogăţirea limbii române cu sensuri coercitive. sporovăitul a devenit, natural, ameninţare iminentă, rostirea numeleui vreunui acrobat în ale măreţiei dreptului s-a întrupat în anatemă, deci facă-se voia celui din deal şi a enoriaşilor de partea dreaptă ca orice vorbă să fie cîntarită cu barossul de mcv-ul luminăţiei lumii vechi. că băieţii de la ue sînt totuna cu fetele de la bucureşti, nu-i nici tragere de timp, nici intrare în prelungiri. ci o mascaradă mai hîdă decît băşcălia. pînă la  următoarea zvîcnire din cap a ue, puneţi-vă de pe acum cătuşele de cetăţean de mîna a doua!

Cesare Beccaria - Despre Infracţiuni şi pedepse

"Atunci când probele unei fapte depind unele de celelalte, adică atunci când indiciile nu fac decât să se susţină reciproc, cu cât se aduc mai multe probe, cu atât este mai mică probabilitatea faptei, fiindcă acele situaţii care ar duce la anularea probelor antecedente duc implicit şi la anularea probelor ulterioare. //Atunci când probele unei fapte depind toate de una singură, numărul probelor nu contribuie nici la creşterea, nici la diminuarea probabilităţii faptei, fiindcă întreaga lor valoare constă în valoarea acelei singure probe de care depind toate celelalte.// Când probele sunt independente unele de altele, adică atunci când indiciile se susţin altfel decât prin ele însele, cu cât se aduc mai multe probe, cu atât creşte probabilitatea faptei, căci falsitatea unei probe nu are influenţă asupra celorlalte. Mă refer la probabilitate în cazul acelor infracţiuni care trebuie să fie certe pentru a fi pasibile de pedeapsă. Dar nu va mai părea un paradox pentru cel ce consideră că, riguros vorbind, certitudinea morală nu este altceva decât o probabilitate, dar de o asemenea importanţă încât este numită certitudine, căci orice om cu bun-simţ o acceptă în mod necesar dintr-o obişnuinţă născută din necesitatea de a acţiona, şi face acest lucru înainte de a începe orice fel de speculaţie; pentru a constata vinovăţia unui om este aşadar nevoie de acelaşi fel de certitudine ca aceea care-l călăuzeşte pe orice om în cele mai importante acţiuni ale vieţii."

cartezianismul lui băsescu!

băsescu e cartezian. cu manta o dă-n-ndoială interogativă. există, deci face politică. sau invers. stelele nu s-au decis. demisu' nu se lasă cu una cu două, coabitează, semnează ca primaru privilegii personale, se cocoaţă pe cartea de istorie, fie că nici măcar buda din fundul curţii nu-i oferă singurul spaţiu "nemaro" la dispoziţie decit pe-o juma de împăturire. el e statul, mă! noi, "nestatul"! hali-l-ar maroul! el e interesul naţional, mă! omega întoarsă-n alfa. îl şi ajută faţa! sau spatele!
nu vă speriaţi prieteni, şi voi arătaţi la fel, şi voi sînteţi la fel, gropa lui e a voastră, bunăstarea lui e prăbuşirea voastră, voi l-aţi creat, voi sînteţi în fiecare gest al lui, în fiecare dejecţie a acestui batracian corcit cu ura!

ana ivanovna, iti spun, o zi ciudata...cu tulburari, cu intorsaturi, nici n-am cuvinte sa-ti descriu ce-am patit, dar dumneata esti femeie trecuta prin viata si-ai sa ma intelegi, nu-i asa ana ivanovna, nu-i asa? dar stai putin, si daca-ti spun, o sa pastrezi secretul? caci dumneata si mai deunazi ai dat totul la iveala lui andrei andronovici. si te avertizasem ca el era ultima persoana care ar fi trebuit sa afle... promiti ca de data asta n-o sa-i spui? fie, chiar daca ii spui, sa stii ca nu ma intereseaza, ba mai mult, pe dumnealui o sa-l sfidez, iar pe dumneata n-o sa te mai consider prietena. ha, n-o sa-mi mai fii prietena. stiu ca dumneata ai o multime de alti prieteni, dar sa stii ca nici unul nu-i ca mine, punem prinsoare? uite cum stau lucrurile, ana ivanovna, dupa cum ti-am spus, azi s-au intimplat destule lucruri ciudate. si nu ca ti le spune un tinar pe care dumneata ai fi incredintata ca virsta l-ar infierbinta pina la a ingrosa orice fapta, ci odata povestite, imi vei da dreptate.  jur ca imi vei da dreptate! de dimineata m-am trezit cu ginduri marete, asa le numesc, si imi spun "ce zi interesanta" asta numai raportat la gindurile mele, nidecum intuind ce avea sa se intimple. ma trezesc, maninc si plec spre zahar pavlovici. cu el stabilisem de cu seara sa ne intilnim, numai ca in drum spre dumnealui ce crezi ca vad? o tinara care se zbatea in apa, stii dumneata, in dreptul podului x, chiar acolo, nu te mint deloc. cum nu stiu sa inot, incep sa strig, ma uit in jur, nimeni, ma apuca panica, apoi furia si ce crezi ca fac? ma arunc dupa dinsa, iti spun inca o data, nu stiu sa inot, dar asta am facut. in acel moment, parca insufletit de gestul meu, o apuc pe tinara de mina si, nu ma intreba cum, o trag spre mal. intre timp doi tineri, nu ma intreba de unde rasarisera, inotau spre noi, scotindu-ne aproape in acelasi timp din apa. probabil ca am lesinat, caci m-am trezit pe o pinza alba alaturi de tinara careia am incercat sa-i salvez viata. si cine crezi ca era? mai sa lesin a doua oara. era chiar sora lui zahar pavlovici!