Bila vrajită, de patrick white

Roman surprinzător, polifonic, izolat, narat din mai multe perspective, roman oglindă imperfectă, distorsionată, îşi deschide şi îşi închide conţinutul printr-o extensie conversaţională. Romanul este alcătuit din patru părţi, dintre care cele centrale reprezintă subiectul principal al acestuia. De aceea ele poarta sugestiv numele personajelor, capitolul al doilea intitulîndu-se „waldo”, iar cel de al treilea „arthur”. Waldo şi arthur sînt doi fraţi gemeni, dar foarte diferiţi ca înfăţişare, reflecţii, atitudine, concretitudine; fiecare acaparează cîte un univers diferit, un decupaj din care unul (al lui waldo) încearcă să-l excludă pe cel de al doilea (pe cel al lui arthur) şi un alt decupaj prin care cel al lui arthur încearcă să se ataşeze celui lui waldo. Evoluţiile celor doi fraţi sînt urmărite din perspectiva descrisă de ei înşişi, fiecare prezentînd cîte un resort intim de personalizare a modului de acţiune, a situaţiilor comune. Waldo e băiatul deştept, raţional, ermetic sentimental, cu o înclinaţie avidă pentru literatură, reuşind cu timpul să-şi creeze o izolare de tot ce-l înconjoară. În acest ascetism asumat, arthur e singurul care-l împiedică să-şi etanşeizeze universul, cel ce va deveni ţinta tuturor refulărilor sale. În schimb, arthur e băiatul puternic, grobian, neîndemînatic, dimensiunea carnală a umanului, exploziv prin stîngăcia care-l caracterizează, un tip privit ca fiind dezechilibrat mental, dar care reuşeşte să umanizeze situaţiile, contextele. Dacă waldo e într-o continuă căutare ideatică, arthur e într-o continuă acceptare: de către părinţi, de către fratele său, de către societate.

Acest joc de recuperare îl împinge pe waldo să-şi urască fratele, să-l desfiinţeze ca utilitate. Ura va fi şi motorul crimei. Ajunşi bătrîni, izolaţi social, ura devine şi mai evidentă. Nemaiputînd suporta povara fratelui său (care pînă şi darul literaturii încearcă să i-l imite), waldo, într-un acces de furie, încearcă să-l ucidă pe arthur. Însă arthur cel puternic devine, fără să vrea, din victimă criminal. Ca atare, waldo e propriul autor moral al crimei. Emoţionant şi ultimul capitol în care arthur, pînă la urmă un batrîn nematurizat, e arestat. Un roman al urii şi al iertării.

ceva nefinalizat...

A: Spre ce ne duce drumul ?

B: În jos, spre jos, anost.

A: Se pare că un cumul

De gol e-al vieţii rost.

B: Rosteşti cu glasul vieţii

Ce soare n-a văzut !

A: Supuşi sîntem tristeţii...

B: Păcatul de-nceput!

A: E viaţa un noian de

Iluzii - orb altar –

Ce zilnic vrea ofrande

Şi tot mai multe chiar.

(B rosteşte ca pentru sine)

B: I-e sufletul prea negru

De noapte pare-a fi!

(A intuind ceea ce gîndeşte B)

A: Nu poţi să fii integru

De fapta-ţi este gri !

www.terradacica.ro

Nu toate lucrurile au soluţii. Mai degrabă disoluţii. Ţara noastră pare să fie una perfect integrată în limitele autodistrugerii. Cultura e zero (ca zonă de interes). Maneliştii triumfă. La ce ne trebuie cultură? Nu e pe bază de bani, de fiţe, de figuri, n-avem ce face cu ea. „Bag-o mă pe aia de minune, cum le mai zice ăl mic! Da’ ce barosane, ăsta ce are, el nu cîntă?” Îsăilari de astfel de vorbe, căci dialoguri nu le putem numi, se aud peste tot în proiecţia asta de ţară. În afara acestor nulităţi mai există cîţiva. Care rezistă, care vor altceva, care se dedică faptelor din pasiune, care cu idealism construiesc, lustruiesc, pun în lumină şi alte evidenţe. Unele care ar putea fi salvatoare. Pentru noi, pentru o altfel de romînie, pentru romînia următoarelor generaţii. Astfel de persoane sînt şi ideliştii din Asociaţia Terra Dacica Aeterna. Am aflat întîmplător de existenţa lor, dau mai departe. Pentru că se poate şi altfel. Pentru că demersul lor e unul frumos, dezangajat de cotidianul plictisitor şi materialist. Accesaţi site-ul lor şi o să aflaţi mai multe. Despre noi, despre cei de dinainte.

Adresa site-ului: http://www.terradacica.ro

revin...

n-am mai scris nimic...dar am subiecte...despre "bila vrăjita", despre un dictator şi poate...iar despre avocaţi...

un fragment de roman

Luă paharul cu apă. Bău. Doar jumătate. Asta îl mai linişti. Încercă să-şi amintească ceva. Nu ştiu precis ce. Apoi, gîndurile îl invadară. Din toate părţile. Doar gîndurile negre. Îl trăgeau în jos. Jos, tot mai jos. Nimic şi iar nimic. În jurul său, în inima sa, în ochii lui, în aşteptările sale, în speranţele, în viaţa sa. Nici un pic de lumină. Ar fi vrut să plîngă. Dar pentru ce? O umedă izbucnire, un tremur, o prăpastie! Nu astea erau semnele propriilor dezamăgiri? Eşec, refuz, ratare. Ură. Se căţărase pe ea, se agăţase de ea. La început împotriva sa, împotriva voinţei, împotriva gîndurilor sale. Apoi, cu acordul său, în acord cu ceea ce simţea. Cu toţi demonii, cu toţi îngerii minţii sale. Ură, frustrare. Ca o relaţie de coexistenţă. De ocrotire. Ura ocroteşte frustarea. Şi invers. Eşec, ură, neputinţă, frustrare. Refuzat. De orice uşă, de toate uşile. A alerga, a iubi, a privi, a sparge, a urla. Potriviri sau nepotriviri ale vieţii. Toate finite, limitate, cu termen, mereu într-o concurenţă fictivă cu timpul, mereu angajate într-o luptă cu Ceva. Viaţa e Ceva.

Epuizat. Era epuizat. Se ridică din pat. Deschise uşa balconului. Se apropie de balustradă. Privi. Nu era nimeni. Sau poate se înşela. Se aplecă. Peste balustradă, peste el, peste gînduri, peste viaţă. Alunecă. Atunci ştiu. Lumina. Lumina explodă din toate părţile, i se infiltră prin ochi, în cap, în mîini, în picioare...Lumină! Căci de acum încolo totul va fi beznă.

nu îmi plac...

Nu îmi plac avocaţii. Nici juriştii, notarii, procurorii sau ce categorii profesionale or mai fi fiind circumscrise acestei inutilităţi instituţionale. Mă enervează la maximum limbajul lor de lemn. Urmăriţi-i! O să constataţi că, din limbajul lor ce se vrea a fi preţios, nu lipsesc exprimările de genul: viciu de procedură, este inadmisibil, este impardonabil. Aruncă, ca mreajă, cîteva cuvinte tehnice. Ca şi cum ar fi în posesia vreunei inteligenţe peste medie. Nimic mai fals. Nu uitaţi că mai toţi sînt neofiţi într-ale matematicii, fizicii. Ei sînt cu vorbăria. Mai toţi au suflet de tîlhari. Şi tupeu. Instituţii ale tupeului. Bineînţeles că un tupeu pragmatic. În folosul lor, atît. Şi nu stăpînesc deloc gramatica limbii romîne. Dar iar tupeu. Pariu că într-o discuţie pretenţioasă (aşa cum se vor a fi toate pălăvrăgelile lor) se vor adresa interlocutorului cu „domnu’ X...” şi niciodată cu „domnule X...”

Carl Sandburg şi Walt Whitman

I-am citit în paralel. Nu toată opera lor, dar suficient (să fiu corect, i-am recitit - să nu am urme de îndoială). Nici unul nu-mi place. Whitman deloc, sandburg aproape deloc. Primul scrie să nu uite să scrie, cel de al doilea scrie crezînd că ştie a scrie. Amîndoi urăsc versificaţia. Nici în afara ei nu sînt strălucitori. Nu am răbdare cu modele, cu noutatea poetică, cu noul limbaj. Ori ai darul de a scrie ceva frumos, ori nu! De la whitman nu poţi să alegi vreo poezie ca referinţă. Cu sandburg nu-i chiar aşa, dar nici departe (amintesc cîteva poezii, nu magistrale, dar cu notă de trecere: testament, patru preludii pentru joaca vîntului, viermii şi vîntul, pustiul - cam atît). Citiţi „pornind din paumanok” de whitman...poezie jurnal, plictisitoare prin enunţ, banală prin înşiruirea de cuvinte, narare excesiv de seacă. Sau „treceam odată printr-un ocean” sau „am visat un vis” sau ce vreţi. Nimic decît compuneri şcolăreşti. Nici sandburg nu poată să rămînă departe de acest clivaj poetic (cufăr de mare, amurgul bizonilor, fermierul din illinois – monumente de platitudine).

odă construcţiei odei

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tînăr, înfășurat în manta-mi

Ochii mei nălțam visători la steaua

Singurătății.

Ca procedeu stilistic, strofa e construită cu ajutorul figurilor fonologice de reducere a volumului sonor: sincopă - "vrodată"; afereză – "nălţam". La fel şi mesajul; acesta se „contrage” în propria armonie, în propria împăcare.

elemente de teorie a poeziei

Nu de puține ori mi s-a întîmplat să descompun o poezie în unități interpretabile, în fîșii accesibile a fi analizabile atît în amănunt, cît și în ansamblu, atît în muzicalitatea lor internă, cît și în structura vizuală, expozitivă, să încerc să caut reperele care îi dau frumusețea constituentă.

Încă de la început voi preciza un principiu al excluderii: poezia nu are nimic în comun cu etica. Totul se subsumează esteticului.

Pe de altă parte, postromantismul (în special formele postmoderne) ne propune o poezie simplificată de rigoarea prozodiei, totul în numele simbolismului, abstractului, expresionismului, ermetismului, onirismului, fracturismului, de parca formele enunțate nu ar putea să conviețuiască cu poezia elaborată. Asta nu înseamna că nu există poezii frumoase în afara celor circumscrise sferei prozodice. Însă rațiunea unei astfel de poziționări, pentru mulți dintre cei ce se pretind a fi poeți, e alta decît cea estetică, și anume simplitatea. Mulți poeți nu apelează la arma prozodiei pentru ca nu o posedă, nu o stăpînesc, nu o înțeleg. Prozodia fină, reuşită e o măsura a talentului. E facil să dai drumul gîndurilor, să le aşterni pe hîrtie fără un control organizatoric, fără o cenzura a structurii compoziionale.

Ce cîştigăm şi ce pierdem din versul liber?

S-ar putea argumenta că versul liber este expresia unui lirism pe măsura sentimentelor, că e singurul care echivalează stările, alegoriile, pulsiunile, reveriile, căderile onirice.

Versul liber cîştigă prin cantitate, prin completare, dar de cele mai multe ori sfîrşeşte sufocat de exprimări prolixe, încorsetat de multiple epitete. De asemenea, versul liber tinde mai mult sa cumuleze funcţiile epicului, să confişte intenţia inţială, decît să caute sublimul.

În al doilea rînd, versul liber ar veni în susţinerea ideii că ar fi echivalentul verbal al decupajului nostru cotidian (în discuţiile pe care le avem nu vorbim în versuri – aici fac trimitere la o idee a lui dostoievski). Nimic mai adevărat. Dar limbajul poetic nu e o echivalare automată a realităţii, el poate să propună fapte reale, să descrie peisaje, însă cu alte mijloace decît cele ale exprimării familiare. Altfel n-ar mai fi poezie.

Într-adevăr, ritmul, rima, măsura, cezura sînt tot atîtea elemente de tortură creaţională (îndeosebi pentru cei ce mîzgălesc foi în numele poeziei). Ideea trebuie modelată dupa ritm, rima e în masură să limiteze combinaţiile expresivităţii. De multe ori, o poezie poate pierde din expresivitate prin fragmentarea ideii (apelarea la ingambament poate deruta cititorul în demersul de a urmari ritmul şi mesajul poeziei). Nu mereu ai la îndemînă cuvinte care să rimeze şi, in acelasi timp, să exprime ceea ce ţi-ai propus (în acest caz, asonanţa e cea care ne-ar putea salva, fără a altera frumuseţea compoziţională).

Însă, din îmbinarea reuşită dintre elementele de prozodie, imaginaţie, metaforă şi mesaj se naşte marea poezie (amintesc aici cîteva poezii superbe: corbul de edgar allan poe, nopţile lui musset, norul şi ciocîrliei de shelley, capela din pădure de lenau, demonul meu de lermontov, glossă, scrisoarea 1, memento mori, luceafărul de eminescu, noapte de decembrie de macedonski, mistreţul cu colţi de argint de doinaş).

Elementele de prozodie permit combinaţii de o năucitoare frumuseţe (falsa metateză dezvoltă sonorităţi surprinzătoare, paronomaza provoacă desfătări sufleteşti), versificaţia e atît „combinatorică sufletească”, cît şi sensibilitate vizuală. Versul elaborat e consum. De resurse intime, de conţinut, de exprimare.

Rima e cea ce creează muzicalitatea şi, în acelaşi timp, armonia creaţiei, organizatorul întregii structuri a poeziei; reprezintă adaosul estetic, intermedierea dintre formă şi conţinut, declanşatorul admiraţiei. Ritmul e tropotul intern al poeziei, ascensiunea şi căderea în intimitatea acesteia; e avîntul ce te însoţeşte de la primul pînă la ultimul vers, el impune acompaniamentul auditiv. Cît despre măsură, ea e cea care ne prelungeste agonia sau care ne espompeaza visarea, în fapt, organizatorul strofei.

istorie...aiurea

Tablouri, autentice monografii factuale sau imagistice, un tibru al anilor 753 de demult, zbănțuind în itinerarii alegorice, regi etrusci, mai pămînteni decît rangul, detronați de decalajul istoriei, un tarquinius, cică superbus, neglijent cu acoliții, res publica, acel spqr virtuos, o cursa contra-istoriei, un anacronism al puterii temeinice, imperatori, unii după augustus pînă la diocletian, creator de asocieri uzurpatoare, ilirium, panonia, raetia, herulul acela omorît de teodoric al lui zenon...

romînii şi revoluţia

Văd oameni supăraţi. Pe stradă, la televizor. Toţi au reacţie. Dintr-o dată, societatea romînească şi-a încropit o vocaţie. Aceea a indignării. Se fac proteste spontane. În minte, în suflet, pe stradă. Ţi-ai zice că e o trecere, o recuperare, o reinventare. Asta după douăzeci de ani. Mass-media sînt scandalizate, imapcientate. Omul de rînd dă frîu liber spiritului revoluţionar, odată cu personajul capătă şi el alura robespierrului. Nu nemulţumire că vor fi opt sute de mii de şomeri pînă la sfîrşitul anului, nu lacrimi că ne mor compatrioţii prin afganistan, nu aprehensiune pentru dispariţia unei generaţii ce a reprezentat singura alinare a romîniei (mă refer la actori, cîntăreţi, scriitori), nu revoltă că medicamentele se vor scumpi, nu protest că profesorii au fost minţiţi, nu că nu, nu că orbire, nu că nu mai avem speranţă. Nu şi nu. În schimb lacrimi, milă, compasiune, pumni încleştaţi, adeziuni surprinzătoare, valuri de litere, tone de imagini pentru becali. Ţară de manelişti. De canalii, de îndobitociţi, de coate goale, de gîndaci sociali. Toţi suspină cu infractorul, referinţa la manea, încă o dată, le validează suportul decizional. Adevărul e că avem o istorie ce nu-şi depăşeşte marginalismul. Nu poate să evadeze. Şi ce s-ar face dacă s-ar găsi dintr-o dată în apropierea marii istorii? Amintiţi-vă de antonescu care dorea o negociere cu uniunea sovietică. Amintiţi-vă de eminescu care, sufocat de prezent, de lipsa principialităţii, îşi programa măreţia nu în romînia lui, ci în cea a viitorului. Aici s-a înşelat, dar e scuzabil. Nu mai suporta acea romînie. Nici eu pe asta. A curvelor fecioare, a ipocriţilor sensibili, a hoţilor inocenţi, a farsorilor cu imagine, a mitocanilor cuminţi, a criminalilor excedaţi de conştiinţă, a papagalilor vulturi. Pa romînia, pa naţiune, ave ţie popor!

aşa, aiurea

sînt unii care scriu cu foc, adică implicat. alții scriu, zice-se echidistant, obiectiv, cu pretenția eternității. ăștia sînt ziariști. sau ce vor fi fiind. eu scriu cu nerv, eu scriu aşa, fără miză, uneori să mă validez, alteori din plicits...ca acum...să nu înţelegeţi că aş scrie ca şi cum aş fi posedat de cine ştie conduită etică, de nu ştiu ce fir epic conducător, de nu ştiu ce har...eu scriu nervos...adică sînt nervos....cît se poate de nervos...mai tot timpul, nu mai am răbdare cu nimic, nimic nu-mi iese, nimic nu e la locul lui sau la locul meu. am un milion de frustrări, nu e o spovedanie, e o stare careia îi dau frîu...scriu corect...gramatical...nu poate exista etică în afara gramaticii...nu cred în mitocani inocenţi, în sfinţi lipsiţi de cunoaştere...e ca şi cum un înger s-ar legitima printr-un buletin...sau altfel zis...ca şi cum un înger s-ar legitima mai degrabă printr-o parolă decît printr-un mesaj...eu cred în dictatori, dar nu din cei compuşi, manelişti, palavragii...cred în dictatori, chiar dacă scurtcircuitează legile, drepturile omului sau ce mai vreţi...cred în dictatorii culţi, cei organic destinaţi acestei fiinţări...e ca şi cum m-aş valida...nu mă intersează părerile proştilor, ei nu contează, nu au de ce să existe...nu merge cu joaca de-a existenţa...cît eşti manelist nu ai de ce să exişti...sînt aberant, veţi zice...nu mă interesează...astea sînt legile vieţii, totul e un construct absurd, cizelat de propriile tradiţii...gata, m-am plictisit...

despre prostie, manelism şi băsescu

băsescu nu mi-a plăcut niciodată, nu gust umorul lui, nu cred în rolul său de reformator, aşa cum i l-au desenat unii, nu îmi place stilul său direct de a debita orice banalitate, nu sînt adeptul clovneriei politice, nu împărtăşesc evadările principiale, nu îmi place rîsul său de scelerat, nu ader la mitocăniile ce se vor spumoase pentru nişte şobolani compatrioţi. romînii sînt proşti, foarte proşti, nişte manelişti neîncadrabili în nici o tipologie ironic-umană. sînt cei mai proşti. la revoluţie, multă lume era indignată de mediocritatea lui ceauşescu, de faptul că un om lipsit de pregătire a putut să ne conducă atîta timp. nu au trecut secole, şi iată-ne într-o situaţie mult mai penibilă: avem un preşedinte, de data aceasta ales reprezentativ, legal sau cum vreţi să numiţi mizeria asta numită democraţie, cum mult sub dimensiunea politică, umană a lui ceauşescu.

la băsescu, cel mai mult, enervează „confiscarea”, cu etapele sale inerente: desolidarizarea şi acuzarea. s-a întîmplat cu petre roman, băsescu fiind unul dintre promovaţii acestuia, unul dintre beneficiarii acelui partid democrat, s-a întîmplat cu partidul democrat, pe care, după ce l-a folosit ca armă de reprezentativitate în lupta ideologică cu pdsr, l-a trecut fără scrupule în ograda popularilor europeni. asta în condiţiile în care pd-ul (pe atunci fsn) s-a format prin fuziunea, prin comasarea unor partide cu identitate socială: partidul democrat, partidul democrat al muncii, partidul unităţii social-democrate, frontul democrat romîn. mai mult, acest golan al politicii romîneşti, numitul băsescu, a cîştigat supremaţia în partidul democrat prin moţiunea „romînia puternică - romînia social democrată”, iar modul în care s-a dezis de apartenenţa la această familie politică a fost unul care-l caracterizează: din instinct politic şi demagogie ieftină.

acelaşi băsescu, cu un tupeu rar întîlnit, e cel care a condamnat comunismul, sistemul care l-a validat, care l-a promovat, care l-a scos la iveală, care ni l-a servit ca avans post-revoluţionar.

băsescu e omul care ar fi făcut carieră în orice sistem politic; nu am dubii că ar fi fost un bufon foarte apreciat la curtea oricărui rege. e individul păpuşar, afirmă, află că nu e de bine, hăhăie, apoi, cu o inocenţă inventată, dă înapoi. plînge la coamandă, actor de telenovelă, ar vrea să joace în toate rolurile social-politice: de preşedinte, de premier, de tată, de funcţionar, de tăietor de lemne, de preot, de arhitect. nu se pricepe la nimic, dar are contract cu fiecare sector al vieţii. a ocupat n-funcţii, dar n-a făcut nimic. doar a distrus: flotă, cariere, guverne, partide, oameni. scuipă ca apoi să spună că e miere. limbajul acestui semidoct nu e departe de cel al golanilor. şi asta prin toleranţa (citiţi prostie) romînilor. e ridiculizat de propriul comportament, se supără, e gol ca sens, ca mesaj, dar dă înainte. a confiscat actul prezidenţial, nu mai există delimitare între instituţia prezidenţială şi băsescu, în megalomania lui crede că istoria a trasat o identitate legitimă între cetăţeanul ales să reprezinte interesele romînilor şi numele său. unora le place că e unul de-ai lor. romînii uită repede, foarte repede. act de manelism. oare aşa se comportă napolitano? oare cîte cărţi o fi citit marinarul apelor interne? tupeu, şi iar tupeu. se pare că moda preşedinţilor elevaţi, decenţi în atitudine, în exprimare nu caracterizează această ţară, excrescenţă a şmecheriei de manelist. băsescu e manelistul suprem, nu cred că putea fi inventată o zdrăngăneală mai reprezentativă, pentru comportamenul acestui derbedeu, aşa cum e maneau. atît, că oricum proştii rămîn cu ale lor!

uitata poveste, ce-n sensuri oneste, închide o lume, de fapte cutume, iubirea-şi împarte, în titluri în arte, mici îngeri prezenţi, şi demoni decenţi, cu toţii doar unii, tribut pasiunii, îşi vînd nenorocul, de gheaţă sau focul, sărmanilor inşi, de patimi împinşi, spr-un fel de orbire, dulceagă topire, eu demon de sînt, iubirii avînt, îi dau şi nu-i cer, legare de cer, cu vidul eu cumpăr, al firii astîmpăr, nimic nu mă leagă, iubirea întreagă, v-o dau pe nimic, mai mult chiar un pic, de-orgoliu sădesc, în gîndul firesc, eu înger de sînt, iubirii cuvînt, îi dau dar de domnul, nainte ca somnul, să tragă oblonul, măriți-i blazonul, căci toate se leagă, de-amorul ce neagă, orgoliul curtat, de gînt necurat, şi unii cu toţii, se joacă de-a hoţii, iluzii aştern, acum şi etern, căci nimeni nu ştie, a firii robie.

Nebunul orb ce-a ispășit

Diagonale-n criză

Visează mat la infinit

Iar vieţii-i vrea remiză.

Amorul lui lipsit rang

Regina i-l refuză

Orice dovadă-i bumerang

De patimă confuză.

domnul preşedinte, de miguel angel asturias

alternanța dintre real și imaginar creează jocul necesar structurării caracterologice a personajelor, precum și intențiile de întrupare a acțiunii. titlul poate înșela în măsura în care toate așteptările se îndreaptă spre personajul principal sugerat: domnul președinte. însa acesta nu e decît un mijloc de a zugravi povestea care se desfășoară aproape hipnotic, cu tresăriri de realism brutal estompate în oniric. un suprarealism fantezist vine să suplinească macabrul uman ce se desfășoară sub patronajul președintelui care a instituit un regim de teroare, de supunere totală. trădarea îşi joacă toate valențele depersonalizînd oameni, situații, principii. personajul principal e povestea acestui regim, poveste peste care se suprapune cea de iubire dintre „chip de înger” – aghiotantul președintelui - și camilla, fiica generalului canales acuzat pe nedrept de crimă. „chip de înger” e favoritul președintelui pîna cînd acesta se îndrăgosteşte de bolnava camilla pe care, prin puterea iubirii (salvează un maior - lucru fatal pentru „chip de înger”), o vindecă. aici s-a facut apel la supranatural, fapt ce ține de resorturile intim-umane de a da valenţe universal-tămăduitoare iubirii. cruzimea se împleteşte perfect cu suspiciunea, toată lumea e coruptibilă, dar şi fragilă în faţa preşedintelui. nu avem de-a face cu un roman pozitiv. finalul, absurd din punct de vedere uman, surprinde un tablou tragic, un tragic descris suprarealist, un amestec de delir cu intermitenţe ale realului (tocmai pentru a ne aminti cît de inumani sîntem) în care nimeni nu scapă.