Corul corăbierilor
Mai sunt semnale dinspre continente,
Dar peste Atlantida a căzut
Amurg de sugative purulente
Și se agită steaguri indecente
Pe bubele unui imperiu mut.
E-atâta apă în această casă,
Obârșia ne trage înapoi,
Orbim de-atâtea lacrimi câte-apasă
A ochilor pojghiță luminoasă,
Se răzvrătesc și apele din noi.
Dar liderii în adunări solemne
Promit mereu un continent uscat
Și țările vecine mai fac semne
Dar noi le refuzăm cu măști mai demne,
Plutim pe-un țărm aproape înecat.
Amurgul e o filă neciteață
A tragicelor nopți ce vor veni,
Vom fi sub apă, până dimineață
Dar cei mai mari atlanti și-acum învață
Ce veșnică e lumea de aci.
Oceanul va veni, în el să închidă
Acest orgoliu fără de sfârșit,
Dar tu, fatală patrie putridă,
Să știi, când mori, măreață Atlantidă,
Că noi, toți înecații, te-am iubit.
Puteam fugi cu vasele pe mare,
Puteam pleca pe plute sau înot,
Dar noi am fost necazul tău cel mare,
Noi te-am iubit cu milă fiecare
Și-acum murim cu filozofi cu tot.
Corăbieri am fost, ne-a dus norocul,
Pe toată-această zbuciumată stea,
Dar patria murindă ne e locul,
Din lemne de corăbii facem focul
Și-ngenunchind, ne scufundăm cu ea.
