anul nou (2)

Mi-ar fi plăcut să n-o fi cunoscut niciodată, cascadă de pretexte, şi totuşi mi-ar fi plăcut să n-o fi cunoscut, nu atunci, bineînţeles că ea s-a bucurat de faptul că m-a cunoscut, dar într-un timp în care timpul nu mai avea importanţă, asta pentru mine, nu pentru ea, căci de acum altele îmi erau dorinţele, îmi amintesc cum o rîvneam, pe atunci nu eram cel de acum, adoratul tuturor, părintele naţiunii, şi alte linguşeli din acestea pe care le aprob, ba chiar, prefăcîndu-mă că-mi fac plăcere, invitîndu-i să scornească tot felul de apelative protocolare, ridicîndu-mă în slăvi, acum, nu atunci, mie celui căruia nu-i plăceau inaugurările de poduri, de clădiri, de spitale, de şantiere, de cantine, eu tăind panglica ca şi cînd aş fi tăiat nu ştiu ce nod gordian, eu tăind panglici ca şi cum un fel de botez s-ar fi pogorît asupra celor inaugurate, adesea se prezenta şi ea la aceste inaugurări, cu mult mai mult entuziasm decît al meu, crezînd că-mi face plăcere, trenul meu era pierdut în alte timpuri, atunci cînd îmi respingea orice gest, gara mea e acum ocupată numai de faţada unor amintiri în numele cărora îmi desăvîrşesc răzbunarea, ea neştiind că vremea decontului va veni, ea aplaudînd, alături de mulţi alţii, orice absurditate pe care le-o serveam cu mii de nervi, cu binecuvîntarea amintirilor mele, cu toată fiinţa răzbunării de care eram în stare să o desfăşor, eu, neinterzicîndu-mi nimic în ceea ce priveşte pofta mea nebună de a pedepsi, din te miri ce, pe oricine, în numele respingerii cu care mă întîmpinau cînd nu eram cel de azi, eu nefăcînd altceva decît să aştept rarele ocazii pe care mi le acorda de a o vedea, nu acum, ci atunci, eu neîndrăznind să o sărut, în rarele ocazii în care aveam prilejul să o sărut, de ziua ei, întinzîndu-i cadoul, aşteptînd parcă o invitaţie anume, eu neîndrăznind, ei nepasîndu-i, nu eram cel de azi, eu tulburat, venindu-mi să plec, ea parca asta aşteptînd, mi-am promis, mi-am promis, şi ziua decontului a venit, nu a crezut niciodată că voi fi în stare să-i fac vreun rău, mii de pofte nebune m-au ademenit, mi-au strigat: vremea promisă a ajuns la scadenţă, eu tulburat, înrăit, surescitat, înrăit, înrăit, înrăit, cu amintirea faţă în faţă, cu amintirea mai prezentă decît prezentul, ea parcă neînţelegînd, nevenindu-i să creadă, ea nefăcînd nimic altceva decît să aştepte, acum, nu atunci, ea neîndrăznind să întrebe, întinzîndu-şi mîinile, parcă spre o destinaţie anume, ca o invitaţie spre nu ştiu ce colţ pierdut, eu aşteptînd calm ca totul să se termine, nepăsîndu-mi, eu, cel de azi, mi-am promis, mi-am promis, facă-se voia promisiunii mele, pădurea şuierînd de sunetul încărcătorului, el ochind în numele meu, răzbunarea mea are mîna altuia, pe el l-am desemnat să o facă, pe el, cel mai murdar dintre toţi, descărcînd încărcătorul, în faţa ochilor mei, în faţa amintirilor mele, de acum putînd să mă odihnesc…

anul nou

Eu, supremul, o mina a inlocuit-o pe cealalta, ce sa mai vorbim de vorbe, o mina in locul alteia, dar niciodata ordinele, e drept, au murit multe persoane, dar necesitatea deciziei impunea acest ton, mai bine zis, nervii mei nu mai acceptau acea opozitie siciitoare, pe acei defaimatori ce-si exersau, parca intr-o continua disciplina a incercarii, suita de provocari, de intrigi, de comploturi, in fata iti aprobau cu o suprema umilinta toate nazbitiile, orice nerozie, ca in spate sa saboteze si cea mai indreptatita decizie, ma saturasem, pe semne ca si ei de mine, poate prea multi au murit, chiar si cel mai bun prieten al meu, nu ca nu mi-ar fi parut rau, ce-ati fi vrut sa fac, nu strig sa ma justific, ci strig ca ma doare ca l-am pierdut, cel mai bun prieten al meu, am invatat ca fara forta nu poti forta nici cel mai neinsemnat lucru, avind in mina toata puterea, timpita expresie, de parca nu ne-am servi de amindoua miinile, cu toata puterea a tuturor imperiilor am fost pus in situatia de nu menaja pe nimeni, chiar si pe cel mai bun prieten al meu, au murit atitia ca acum ma simt singur, ce e aceasta insula daca nu un decor bun sa imbrace vreo piesa de teatru, nu ca as regreta acea hartuiala, dar prea multa singuratate, atunci nu-mi dadeam seama, nervii mei incordati, eu intotdeauna dispus sa elimin orice adversar, poate ca acum n-as mai fi fost si asa nici singuratatea mea, acest an mai mare decit douazeci, ma saturasem de acea cronologie neghioaba, un an cit douazeci, da, i-am tinut minte pe toti, i-am numarat fiecare zi, desi miine se incheie noul an, omul trebuie scutit de cifrele mari, stiu ca dupa moartea mea totul va reveni, ca voi fi scos din istorii, ca anul meu va fi abolit, un an cit douzeci, ca voi fi condamnat, cel putin sint scutit de toate astea in timpul vietii...

Cine a furat istoria rominilor?

Rominia şi-a construit, printr-un viciu de extrapolare, un fel de istorie atipică, grefată pe avantajul unei spoieli din pix. Cum mai nimeni, sau mult prea vag, nu ne-a demonstrat lipsa a o mie de ani din trecutul nostru, paşoptiştii, tot ai noştri, pe care pe undeva îi înţeleg, legară o punte aproape palpabilă peste antichitate şi evul mediu tîrziu. Că se eludară surse, izvoare, nu multe ce-i drept, nu mai amintim. Plecînd de la aceste premise, făcurăm din decebal şi traian doi prieteni de nedespărţit, chiar şi părinţi ai aceleiaşi naţiuni. Roma ne deveni patroană spirituală, exponentă, dacă nu echivalentă a unei provincii absolut marginale (vreo trei-patru împăraţi îi călcară ţărîna, dintre care unul ne puse sula-n coaste). Dacia nu fu nici ea mai prejos. Deveni un axis mundi, însă numai pentru orgoliul nostru. Doar cîteva voci reuşiră să facă auzit şi ecoul sîngelui nostru cuman, peceneg, tătar, avar, slav (în definitiv ăl mai consistent). Nu spun că astă împăunare nu ne-a făcut şi bine, dar parcă mai mult rău dezlănţui. Căci ne crearăm un fel de raportare proprie, fără ca cineva să ne ia în seama. Unii vor zice că oculta nu fuse de acord cu această împroprietărire a virtuţilor unui neam ales şi de aceea nu ne validă istoria. Însă prezentul? Pe ăsta nu ni-l mai fură oculţii, arhitecţii din spatele istoriei, pe ăsta nu ni-l mai poate răstălmăci nimeni. Şi atunci, de ce refuzăm să-l construim? De ce ni-l furăm noi înşine?

postulat: oricine voteaza cu basescu, e un jeg!