Cine a furat istoria rominilor?

Rominia şi-a construit, printr-un viciu de extrapolare, un fel de istorie atipică, grefată pe avantajul unei spoieli din pix. Cum mai nimeni, sau mult prea vag, nu ne-a demonstrat lipsa a o mie de ani din trecutul nostru, paşoptiştii, tot ai noştri, pe care pe undeva îi înţeleg, legară o punte aproape palpabilă peste antichitate şi evul mediu tîrziu. Că se eludară surse, izvoare, nu multe ce-i drept, nu mai amintim. Plecînd de la aceste premise, făcurăm din decebal şi traian doi prieteni de nedespărţit, chiar şi părinţi ai aceleiaşi naţiuni. Roma ne deveni patroană spirituală, exponentă, dacă nu echivalentă a unei provincii absolut marginale (vreo trei-patru împăraţi îi călcară ţărîna, dintre care unul ne puse sula-n coaste). Dacia nu fu nici ea mai prejos. Deveni un axis mundi, însă numai pentru orgoliul nostru. Doar cîteva voci reuşiră să facă auzit şi ecoul sîngelui nostru cuman, peceneg, tătar, avar, slav (în definitiv ăl mai consistent). Nu spun că astă împăunare nu ne-a făcut şi bine, dar parcă mai mult rău dezlănţui. Căci ne crearăm un fel de raportare proprie, fără ca cineva să ne ia în seama. Unii vor zice că oculta nu fuse de acord cu această împroprietărire a virtuţilor unui neam ales şi de aceea nu ne validă istoria. Însă prezentul? Pe ăsta nu ni-l mai fură oculţii, arhitecţii din spatele istoriei, pe ăsta nu ni-l mai poate răstălmăci nimeni. Şi atunci, de ce refuzăm să-l construim? De ce ni-l furăm noi înşine?