Zece ani de la moartea lui Adrian Păunescu, zece ani de deșert

Zece ani de deșert. Nisip în sufletele noastre, nisip peste ochii noștri orbi, castele de nisip spulberate de o apă tulbure și învolburată, grăunți de nisip în clepsidra unor evenimente fără noimă, margini în relațiile dintre noi, un curs al istoriei către șovăire, o lume scufundată în propria confuzie, o lume pornită în nu se știe ce direcție, oameni deposedați de sensibilitate, oameni ce-și deleagă emoțiile pentru etichete ieftine, oameni care renunță la propriul contur existențial pentru a se împărtăși din schematisme dogmatice, buruieni crescute în adâncul trăirilor noastre. Și o mare LIPSĂ. 

Nu v-ați săturat să primiți lecții de democrație, de bun simț, de moralitate, de principialitate de la copiii turnătorilor, activiștilor, securiștilor, privilegiaților, torționarilor regimului comunist?

Ați râs de Dragnea că e fiu de milițian, ați afișat superioritate, poate că justificată, față de Dăncilă, dar un ocean de indiferență în cazul lui Băsescu, Tismăneanu, Patapievici, Cioloș, Kovesi, T. Baconschi, L. Orban, A. Cornea, M. Ioniță, T. Chirilă, A. Caramitru. Adică față de copiii turnătorilor, activiștilor, securiștilor, privilegiaților, torționarilor regimului comunist. Băieți de centru, nu de periferie.
Iar în memorabilele cazuri când cutezanța luminii adevărului depășește gravitația întunericului minciunii, aflăm că tatăl anticoruptului Vlad Voiculescu se boteza în Iordanul Securității, spovedindu-i cu dosare penale pe enoriașii clasei muncitoare. 

Și astfel, încă un idol al generației Robespierre de Carton, al câtelea oare, e dezbrăcat de umbrele trecutului. Înfășurat în privilegiile culese de pe urma turnătoriilor tatălui său, fiul a urlat în stânga și în dreapta cu plângeri penale cât a fost ministru al sănătății.

Tatăl ne-a salvat de capitaliști, fiul ne salvează de comuniști.
Odată dat în fapt, fiul cere clemență publică, ca păcatele tatălui să nu maculeze aura salvatorului națiunii.
Poate că acesta ar fi reflexul normalității, dar când trăiești în țara în care bătrânii au fost condamnați pentru păcatul lipsei dinților, pentru păcatul lipsei asigurărilor private de sănătate, pentru păcatul pensiilor sub limita decenței, pentru păcatul că umblă doar cu mijloacele de transport în comun și, nu îl ultimul rând, pentru păcatul votului contracandidaților, atunci nu-ți rămâne decât să închizi ușa oricărei clemențe. E chiar un gest de sancționare a ipocriziei.
Ce rămâne din cazuistica acestei imposturi, e perfecta și eterna geometrie a adaptabilității acestor familii abonate la binefacerile oricărui regim.