Capitanul Cerului - Costica Stefanescu

La Craiova e razboi si-n Cer. Si tot cu minus. Capitanul a plecat Dincolo. Linga Ion Oblemenco, linga Petre Deselnicu, linga Zoli Crisan. Alaturi de Adrian Paunescu. 

Nici jos nu-i mai bine. Lupte fratricide, orgolii, cuvinte, ura si lacrimi. Universitatea Craiova... clona ei. In fapt, atitea Universitati Craiova, citi suporteri. 

Costica Stefanescu se transfera pentru a doua oara la Universitatea Craiova. De data asta definitiv si-n Definitiv. Macar craiovenii stiu sa plinga. S-au deprins cu asta. 

Pentru acest ultim transfer n-a mai avut nevoie de nici o aprobare, de nici o semnatura a vreunui secretar de judet, de nici un acord al vreunui comandant de club, de nici o cerere scrisa. Pe vremuri juca in si pentru echipa. In fata Bolii, a Mortii esti singur. A incercat sa le fenteze, dar defensiva corpului sau era prea obosita. N-a vrut sa faca egal cu Moartea. A ales Golul spitalului. Un GOL egal cu toata durerea noastra...

locul intilnirii a fost la jumatatea distantei dintre noi. intilnirea in sine a fost jumatate cedare dorintei, jumatate raspuns la acea tristete cu care ma coplesise si de care ma simteam intr-un fel vinovat. cu ceva timp in urma, in intreminabilele si irepetabilele noastre convorbiri telefonice, mi-a reprosat, opunindu-mi printr-un plins disperat egal cu toata singuratatea ei, ca nimeni nu face nimic pentru ea, lasind ca aceasta solitudine sa apese pe umerii mei ca o greutate imensa si la a carei gestionare nu am gasit alt raspuns decit promisiunea ca in curind si in sfirsit ne vom cunoaste. ea era creierul, impulsul, imboldul, organizatorul, eu un simplu receptacul, doua reprezentari a doua fiinte nefericite a caror intersectie urma sa fie o gasire neasteptata, dar binemeritata. ea dintr-o lume dupa propria inchipuire, eu din cealalta, ea cu entuziasm, eu cu timiditate, ea cu dezinvoltura, eu cu framintari, ea cu gingasie, eu cu teama, ea cu prapastia minciunii, eu cu limpezimea adevarului, ea cu stapinire de sine, eu cu prabusire, ea cu zi, eu cu noapte, ea solara, eu teluric. asa ne-am intilnit. bineinteles ca tot drumul am vorbit la telefon, ea eliberindu-se in tipete prelungi, pure, salbatice, pline de candoare, rupte parca din pacatul originar, dar care-mi amplificau pe de o parte temerile, pe de alta parte imi dadeau certitudinea si bucuria ca am rasplatit un suflet neimplinit. in fapt, continuam jocul care incepuse din nimic, cu infinite rezerve, eu fiindu-mi primul si cel mai considerabil obstacol, foc pornit dintr-o joaca, ce-i drept, o joaca pe care ea o programase, dar de care pe atunci n-aveam nici cea mai mica idee, obstacole multiplicate de propria mea situatie, de parca eram miza cine stie carui pariu nefericit. ne-am cunoscut inainte de a ne cunoaste. sau asa credeam. era atit de credibila incit m-am oferit pina in cele mai mici amanunte. luind in deridere orice gest, orice fapta, impingind ironia pina la limita explicitului, inventindu-ne in cele mai intime situatii, translatindu-ne in cele mai familiare circumstante, consumind minutele parca tuturor abonamentelor de telefonie din lume, devorind tot timpul de la facerea lumii pina la ora oboselii noastre din pragul unei noi zile, astfel ne-am petrecut o jumatate de an de intersectii intangibile, imaginate. in curind avea sa se intimple ceea ce ne imaginasem de nu stiu cite ori, distanta dintre noi se topea precum zapada sub greutatea unei ploi seci. am ajuns la destinatie inaintea ei. nu era cu mult in intirziere. un ultim telefon a pus la punct detaliile care aveau in sfirsit sa ne redea pe viu unul altuia. ca de obicei, am fost cu un pas in urma ei. eu pierzindu-ma in explicatii, in descrieri, in identificari, ea venind spre mine si intinzindu-mi mina, un "buna" pe care-l stiam pe de rost, dar atit de viu, atit de aproape de mine, eu intimidat, incropind citeva vorbe, probabil citeva stingacii la care mi-a zimbit pe masura previziunilor mele. asa a inceput o poveste...

tortionarii de azi si de miine

romanii, in 90% din cazurile care le definesc existenta, actioneaza la gramada, la stimul, la comanda, nediferentiat, abuziv. sint solidari numai cind ultima picatura de umanitate le-a fost stoarsa, dar si atunci dupa un tipar, dupa o reteta alogena, se bucura cind se redescopera prin prisma unor baliverne identitare in cine stie ce fauritori de istorie, sint indignati de adincimea unor evidente numai cind farurile sint indreptate din interes spre astfel de fapte, nefiind insa deranjati de intensitatea adevarului traitor atita timp linga ei, acuza gregar, la general ca nu cumva sa fie identificati, traiesc in majoritatea timpului prin delegare, familia e alibiul favorit al oricarei lasitati, rafinamentul, automat, il gasesc in strainatate, o dulce farniente e opozabila coloanei vertebrale, sint zgomotosi cind cerul e senin, infinit de lasi in actiune.
dupa 24 de ani, aflam de existenta tortionarilor. ca sint printre noi si ne respira aerul. valuri de indignare la concurenta cu valurile de bere. toti ridica pumnii. chiar si tortionarii. e clar, ne-a prins din urma constiinta. peretele autismului s-a dizolvat. avem voce, avem coaie. condamnare, condamnare! ingeniosi pina la infinitate in metode de dictat pedepse. indeosebi pe bloguri, adica la fereala de asumarea datelor din buletin. ma si mir ca nu noi am fost aia de-am inventat ghilotina. la un popor atit de rotund in ortodoxie, mai sa cazi in sfinta milostivenie de atita intoleranta. ii luam iar la rind: maniu, mihalache, argetoianu, bratienii etc. macar asa ii mai bagam in poza cu esca si mindruta prin cartile de istorie. ca apoi sa-i uitam printre manele si hahaieli prezidentiale.
dupa vreo alti 24 de ani vom afla cu surprindere ca roata e rotunda. si iar vom urla de indignare, o indignare reglata de regizorul care joaca pe miini dibace sforile nevazute ale marionetelor. pina atunci, chiar si ultimii tortionari isi vor gasi finalul unei vieti tributare poate ca timpurilor, poate ca hazardului, poate ca mizeriei umane, poate ca regretelor tardive sau dimpotriva. dar nu-i nimic, tortionarii din noi, tortionarii de pe bloguri, tortionarii animalitatii noastre vor astepta prima usita pentru a intra pe scena fatalitatii unei specii ce se iluzioneaza cu sa fie bine si sa nu fie rau.
ps. jandarmii aia care bateau batrini, femei la protestele din 2012 nu tot ordine indeplineau? sau aia erau umani? sau aparau democratia, statul si toate cacaturile astea insirate de toti sobolanii care au capul doar pentru a nu le ploua in git?