anul nou (2)

Mi-ar fi plăcut să n-o fi cunoscut niciodată, cascadă de pretexte, şi totuşi mi-ar fi plăcut să n-o fi cunoscut, nu atunci, bineînţeles că ea s-a bucurat de faptul că m-a cunoscut, dar într-un timp în care timpul nu mai avea importanţă, asta pentru mine, nu pentru ea, căci de acum altele îmi erau dorinţele, îmi amintesc cum o rîvneam, pe atunci nu eram cel de acum, adoratul tuturor, părintele naţiunii, şi alte linguşeli din acestea pe care le aprob, ba chiar, prefăcîndu-mă că-mi fac plăcere, invitîndu-i să scornească tot felul de apelative protocolare, ridicîndu-mă în slăvi, acum, nu atunci, mie celui căruia nu-i plăceau inaugurările de poduri, de clădiri, de spitale, de şantiere, de cantine, eu tăind panglica ca şi cînd aş fi tăiat nu ştiu ce nod gordian, eu tăind panglici ca şi cum un fel de botez s-ar fi pogorît asupra celor inaugurate, adesea se prezenta şi ea la aceste inaugurări, cu mult mai mult entuziasm decît al meu, crezînd că-mi face plăcere, trenul meu era pierdut în alte timpuri, atunci cînd îmi respingea orice gest, gara mea e acum ocupată numai de faţada unor amintiri în numele cărora îmi desăvîrşesc răzbunarea, ea neştiind că vremea decontului va veni, ea aplaudînd, alături de mulţi alţii, orice absurditate pe care le-o serveam cu mii de nervi, cu binecuvîntarea amintirilor mele, cu toată fiinţa răzbunării de care eram în stare să o desfăşor, eu, neinterzicîndu-mi nimic în ceea ce priveşte pofta mea nebună de a pedepsi, din te miri ce, pe oricine, în numele respingerii cu care mă întîmpinau cînd nu eram cel de azi, eu nefăcînd altceva decît să aştept rarele ocazii pe care mi le acorda de a o vedea, nu acum, ci atunci, eu neîndrăznind să o sărut, în rarele ocazii în care aveam prilejul să o sărut, de ziua ei, întinzîndu-i cadoul, aşteptînd parcă o invitaţie anume, eu neîndrăznind, ei nepasîndu-i, nu eram cel de azi, eu tulburat, venindu-mi să plec, ea parca asta aşteptînd, mi-am promis, mi-am promis, şi ziua decontului a venit, nu a crezut niciodată că voi fi în stare să-i fac vreun rău, mii de pofte nebune m-au ademenit, mi-au strigat: vremea promisă a ajuns la scadenţă, eu tulburat, înrăit, surescitat, înrăit, înrăit, înrăit, cu amintirea faţă în faţă, cu amintirea mai prezentă decît prezentul, ea parcă neînţelegînd, nevenindu-i să creadă, ea nefăcînd nimic altceva decît să aştepte, acum, nu atunci, ea neîndrăznind să întrebe, întinzîndu-şi mîinile, parcă spre o destinaţie anume, ca o invitaţie spre nu ştiu ce colţ pierdut, eu aşteptînd calm ca totul să se termine, nepăsîndu-mi, eu, cel de azi, mi-am promis, mi-am promis, facă-se voia promisiunii mele, pădurea şuierînd de sunetul încărcătorului, el ochind în numele meu, răzbunarea mea are mîna altuia, pe el l-am desemnat să o facă, pe el, cel mai murdar dintre toţi, descărcînd încărcătorul, în faţa ochilor mei, în faţa amintirilor mele, de acum putînd să mă odihnesc…