Trei ani de la moartea lui Adrian Paunescu,

trei ani de timp gol, mocirlos, greoi, apasator, nefertil...

Marele Orb - Adrian Paunescu

E cineva care absoarbe peştii
Ca un magnet din fluviu şi din lac,
E cineva ce lasă în golul negru al fereştii
Această lună de-nceput de veac.

E cineva care trăieşte-n papuri,
Care domneşte-n scrum şi arde-n guri,
Nu l-am putut vedea, erau doar aburi
La roşiile stelelor încheieturi. 

E cineva, e cineva, e cineva,
El pare duh pentru că nu-şi arată corpul,
Dar are mii de corpuri şi ar putea umbla
Din corp în corp. E cineva. E orbul

Acesta care-şi ţine ochii-nchişi,
Însă urechi cît foile de năduşeală
Ale ecuatorului - pieziş - 
Pe suprafaţa lumii în groaza lui vitală.

E orbul; cred că-i orbul; cine mai poate fi
Stăpân pe el, pe tainicele-i creşteri
Cînd el este insinuat oriunde şi
Poartă în tîmple două goale peşteri.

Bastonul lui izbeşte caldarîmul
Şi caldarîmul răsunînd mereu
Preface peisajul în uruit, şi drumul
În strigăt, şi în geamăt greoiul defileu.

E cineva ce are puteri nelimitate
Amestecînd rigide regnuri vii
Mai nevăzut ca aerul, mai mare decît toate,
Definitiv pătrunde pe cursul apei în copii.

Copiii noştri-l beau, le umple gîndul
Marele orb ce ne va ocupa;
Se sperie de suflul lui pămîntul,
Nici Hamlet, nici Isus şi nici Ulise, nechemîndu-l,
El nici n-are orgoliul să-l numim cumva.

În memoria lui Adrian Păunescu

Pe 5 noiembrie se fac doi ani de tulburătoare neîmpacare cu viaţa, cu dispariţia, cu sensul, cu mersul lumii, cu neputinţa în faţa acestui pămînt pofticios care ne vrea pe fiecare în parte...

"O, cît de repede se face toamnă,
mult peste floare, puţin peste ghimpi,
aud cuvintele cum se îndeamnă
să-l nască pe Domnul Acestei Limbi.

Atunci iubirea dintre cuvinte,
iubirea dintre noroi şi rai,
iubirea dintre frig şi fierbinte,
îl naşte pe Domnul Acestui Grai.

Cînd unul geme şi altul contemplă,
vine furtuna, norii se coc,
înscăunîndu-l pe popa de treflă,
pe antonpannul fără noroc,
ce este şi Domnul Acestui Joc."

20 iulie. ziua de nastere a lui adrian paunescu. fara el. o sa recitesc...

sentimentul lunii - adrian paunescu

Voi întreba: de ce-i atîta lună
Şi-atîta alb pe podurile mari
Ale oraşului şi ce înseamnă
Cînd, de atîta alb, prin pomi transpari?

Ce e atunci cînd prin natură fuge
O zebră zveltă-n albe-negre dungi?
Ce e atunci cînd turlele sînt albe,
Cînd noaptea arde alb? Ce e atunci?

Ai să-mi răspunzi: răsare multă lună
Alb - îngropînd oraşul în lumină
Pentru ca valurile ei să-i spună
Nopţii ca nu mai trebuia să vină.

Ai să-mi răspunzi: e o scrisoare lungă
Care anunţă-o despărţire grea,
Şi soarele va răsări mai rar,
De-aceea-i multă lună pe şosea,

În pomii încercaţi de mari emoţii,
Treziţi apoi, deodată, fără foi,
Ai să-mi răspunzi: de-aceea-i multă lună,
Şi e atîta lună între noi.

Şi n-am să cred, şi-am să alerg pe dealul
În care zgomotele de tramvaie
Şi unghiurile bruşte nu mai sînt,
Şi-n lună umbre nu se întretaie.

Şi-am să ma întorc să-ţi spun că luna-i drumul
Pe care braţele ca paşii sună.
Că am plecat cu părul blond arzînd,
Şi-l readuc îmbogăţit de lună,
Albit şi alb,
Bătrîn de-atîta lună.

aducere aminte

miine, adrian paunescu ar fi facut 68 de ani. ce vremuri pustii!

mi-e dor de adrian paunescu

cu un pic de manie, desigur a esteticului, citesc, recitesc poeziile lui adrian paunescu, ascult recitarile lui, cintecele pe versurile poeziilor sale, insa nu-mi sint suficiente, aditionalele astea strict literare nu valideaza prezenta, nu umplu cu fiinta necesitatea mea.
mi-e dor de adrian paunescu, de aparitiile lui care scurtcircuitau interlocutorul, de prezenta de spirit din raspunsurile date oricarui impostor, de calitatea viziunii, de combativitatea recuperatoare de continut, de sensibilitatea cu care traia orice moment important al societatii noastre, de impozanta in prezenta detractorilor, de lacrimile, de caderile lui, de nervozitatile, de supararile pentru cel mai mic amanunt, mi-e dor de genialitatea exprimarii poetice, mi-e dor de vocea aceea stabila care exploda in privatizari de constiinte, mi-e dor de corectitudinea gramaticala a limbii vorbite...
in prezent nu e nimeni care sa aiba anvergura culturala a acestui om, nici o persoana nu ma poate extrage din lenea-mi caracteristica, nici o persoana nu ma contamineaza cu disciplina de a consuma destinul altei persoane.

geniala, geniala..."spre plus infinit" de adrian paunescu

printre cele mai frumoase poezii din istoria literaturii, e desavirsita, scrisa la 22 de ani, nu am gasit nici la rimbaud un asemenea torent verbal, asemenea asocieri, asemenea constructie cifrata, asemenea curgere metaforica, e geniala, e completa...


1 deschide lupi, 2 aşteaptă,
3 odihneşte, 4 ia foc,
5 e o lebădă, 6 o treaptă,
7 e un unu mai cu noroc,
8 se dă pe gheaţă, 9 e haos –
Şi vine 10, capăt de şir,
E şi fereastră, e şi adaos,
Lebădă, liră, linişti, delir.

Numără, numără tinere domn,
Numără, numără!

Vezi cum coboară cifrele-n somn
Inimă patimă tînără?
Leneş, prea repede, intră în somn
Numără, numără tinere domn!

Numără umerii celor ce vin,
Numără ochii celor ce pleacă,
Numără sîngele din cer străin,
Numără stelele care te-mbracă!

Fruntea ridic-o din mări de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Şirul din faţă răpeşte trepte,
Iar înapoi dă pîraie mistreţe,
Şirul de numere neînţelepte
Bîntuie lava de suprafeţe.

Numără clipe, numără lebede,
Numără cumpene, descumpăniri,
Numără negru, numără repede,
Numără grele stele subţiri!

Fruntea ridic-o din măşti de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Vezi peste toate o nebuloasă,
O împărţire fără contur,
Un fum de ruguri, un coş de casă,
Plasă murdară soarelui pur.

Vezi printre linii şi peste linii,
Vezi acea curgere care-a albit_
Mult mai departe, fiu al luminii,
Se află veşnicul plus infinit.

Pînă acolo zecile muşcă,
Sutele bubuie, miile ard,
Fiece zero devine cuşcă
Pe cît te-apropii de miliard.

Şi mai departe, şi mai departe;
Treci prin celulele cifrelor viu,
Căci vii din zero şi vii din moarte,
Şi din terenul minus pustiu.

Rupe din oase rîul de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Ca o enormă mare de spirt,
În depărtarea fără cărări,
Trece spre nouri, spre alte mări,
Şi se evaporă plus infinit.

Foarte departe, ca o nălucă,
Surdă fantomă în cifre vechi,
Lasă perechile-n vid să se ducă
Şi se însoară cu neperechi.

Astfel dă semne că el trăieşte
Cu cît dispare mai în adînc,
Şi din ce lume, neomeneşte,
El, depărtatul, biciuie lung.

Gleznei desprinde-i fluxul de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Treci şi de 1, treci şi de 2,
Rupe-i spirala lui 3 cu braţul.
Du-te la 4, ca la un roi
Care spre 5 îşi îndreaptă nesaţul.
Calcă podeaua marelui 6,
Şi oglindeşte-l galben şi copt
În munţi de 7, în munţi de 8,
9 să pară-n oglinzi nervoase.

Şi vine 10 care rezumă
1 şi 9, 2 peste 8,
3 peste 7, 4 cu şase,
Sine cu sine, 5 cel de gumă,
Şi vine 10 din cifre arse.

Şirul sfîrşeşte, suie din somn,
Numără, numără tinere domn!

Oh, ne atrage în pîlnii tulburi
Muzici încarcă pe orice gest,
Prin uşi, portaluri, şanţuri şi tuburi,
Puţin teribil, puţin modest,

Fals totdeauna, dar sociabil,
Pletosul creştet şi l-a lovit,
De vidul negru şi inefabil,
Marele, veşnicul, plus infinit.

Vîsla aşază, trage pe somn,
Numără, numără, tinere domn!

Iată că ochiul repetă numărul,
Iată că numărul capătă ochi,
Roşu devine, pentru deochi,
Dacă-l apasă bolţile, umărul.

Carnea absoarbe, pentru rămînere,
Toată priveliştea cu cifre-n ea,
Toată perdeaua lumii, de numere,
Încă din clipa cînd se năştea.

Schimbă cu cifre, fermenţii de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Vezi, sunt acolo în depărtarea
Ameţitoare, salturi de spirt,
Unele cifre reflectă marea,
Altele pasărea, altele sarea,
Întru cinstirea lui infinit.

Tulburi ospeţe ziua i-o laudă,
Cariatidele curg către el,
Suferă timpul fuga în fraudă
A tot ce are nou şi model.

Sărbătoreşte, lucruri şi sînge
Se-nfăţişează albiei lui.
Fruntea femeilor pur îi răsfrînge
Corul întîielor sale statui.

Sorii le macină mărilor spirtul
Şi-n risipire cu paşii rod
Plus infinitul, plus infinitul
Care pe numere e voievod.

Numere, numere, numere, numere
Se nasc şi urlă, zboară şi vin,
Plus infinitul arde rămînere
În fiecare ca un destin.

Mută destinul de după somn,
Numără, numără, tinere domn!

Căci înmulţit de întreaga natură
Dat în ecouri pînă-n trecut,
Vorbit de ruguri, şi ars pe gură,
Oricare număr ce s-a născut
Poate să meargă pînă aproape
De infinitul fără de scări,
Pe teii lumii, pe clar de ape,
Pe ameţeală şi pe mirări.

Iată cum 1 creşte o bază
Albă de numere, marelui plus.
2 îl urmează, 3 îi urmează,
Şi-s infinitul, nouă tradus.

Tradu în ceruri lutul de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Plus infinitul, plus infinitul
Cum ne atrage sîngele-n sus,
Plus infinitul, plus infinitul
Numai prin numere ni s-a tradus.

Dar e şi inima număr, şi număr
E şi lumina din ochii tăi,
Număr şi ochiul, număr şi-un umăr
Văzut odată, în clăi.

Oh, cum ne ducem, cum ne petrecem,
Veşnic rivnindu-l, dorindu-l mult,
Prin înfoiarea stelelor trecem,
Prin desfoiarea lutului mut,

El e deasupra şi-n toate părţile,
Rîde în sunete ca un pian,
Clatină hărţile, biruie morţile,
El e văzduhul submarţian.

Plus infinitul, plus infinitul,
Timp care cade nou şi adînc
Prin orologii de lut, prin vidul
La care numai genii ajung.

Va fi şi ţară, va fi şi vreme,
Stea fericită cu zimţi de flori,
Tot trandafirul lumii îl teme
Şi îi răspunde cedînd culori.

Cu flori îmbracă-te în loc de somn,
Rămîi în vreme, nouă rămînere,
Numără, numără, tinere domn,
Plus infinitul rămas în numere,
Numai în numere, încă în numere,
Numără, numără, tinere domn!

fără chef

Nu am chef de nimic. Mi-au trecut prin minte serii de subiecte pe care le-aş fi putut scrie, despre gramatică, despre lipsa de întrebări a unora, despre poetul Adrian Păunescu, despre barbari, despre decadenţă şi echivalarea acesteia cu dezinhibarea, despre inchiziţie, despre „despre”. În schimb am citit. Mai mult ca în alte dăţi. Mi-e lene.

O să inserez două poezii geniale ale lui Adrian Păunescu:

Geneza

La-nceputul lumii noastre delirante,

Când pământul se ţinea de soare încă,

Sau cu-o mare şi cu-o Africă adâncă,

Oh, doi tineri au ieşit frumos din plante.

Ea – dintr-o şerpească iederă şi-a tras

Trupul ca o ceaţă, ca o ameţeală.

El – dintr-un stejar făcut-a primul pas

Dat afară de o sevă inegală.

Poetul
Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.

Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine

Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.

Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Şi mărunţit de-o coasă.

Ar face gura şi-ar sopti
Despre ce e şi nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii

Şi dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiţi şi osul,

Eu, tainic, blând şi tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toţi pereţii daţi cu var
M-aş reîntoarce-n lume,

Către o casă, unde-acum
Şi moartea mai aşteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă.

Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.

Aş sta aici, pe-acest prundiş
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş,
Să-mbătrânesc de tine.

Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aş plânge,
Să fiu doar calcar şi cuvânt
Şi-un ultim strop de sânge.