cronica unei morţi anunţate, de gabriel garcia marquez

Conceput ca o cronică, investigaţie care înglobează mărturiile mai multor naratori (disciplinaţi de un narator principal care îi aduce în prim-plan ca surse de informare subsumate acțiunii de dinaintea crimei), romanul are, pe lîngă timpul acţiunii principale, diferite timpuri de recompunere a povestii (timpul mărturiilor culese ba după 17 ani de la evenimentul descris, ba după 20 sau 23 de ani, fragmente temporale integrate într-un ansamblu pe cît posibil liniar; timpul dosarului de judecată a criminalilor de unde naratorul principal, naş al victimei, îşi extrage informaţii corolare).
Povestitorul principal însoţeşte pe tot parcursul romanului reconstituirea intrigii şi a descrierilor, atît prin intermediul propriei memorii, cît şi prin gura intervievaţilor.
Acesta a luat parte la tabloul desfășurării acțiunii pînă la un anumit punct (a fost în preajma victimei, a intrat în posesia celor ce aveau să se întîmple, dar, ca oricare dintre ceilalţi participanți, nu a putut împiedica crima), însa culegerea faptelor şi ordonarea acestora se petrece mult mai tîrziu de la fapta savîrşită.
Debarasîndu-ne, pe noi cititorii, de construcțiile detectivistice, eliminînd de la început misterul, complicațiile eventualelor presupuneri, rătăcirile prin labirintul narativ, naratorul ne precizează victima: santiago nasar, un tînar de 21 de ani, fermecător atît prin fapte, cît şi prin calități (a trebuit sa preia afacerea familiei după moartea tatălui său, descurcindu-se singur la o asemenea vîrsta), dar şi firele prevestitoare (un vis "prost" interpretat de mama victimei, maţele iepurilor aruncate cîinilor, poarta din faţa mereu închisa, porţi ce ar fi putut stopa desfășurarea evenimentului), fire ce aveau să-şi amplifice evidenţa, conturate ca niște voci aproape strigătoare, însa întotdeauna în deficitul unei acțiuni care sa împiedice crima.
Mobilul crimei îl constituie actul de dezonoare atribuit lui santiago nasar, constînd în necinstirea angelei vicario, act niciodată elucidat pîna la capăt, întemeiat pe jocul presupunerii, ba, după cum afirma vocea satului, un gest de a ascunde adevăratul făptaş. După o nuntă demnă de renumele mirelui, carismaticul bayardo san roman, fiul unui fost general al războaielor civile, fapta rușinoasă e descoperita de soțul "de 5 ceasuri" al angelei vicario chiar în noaptea nunţii cînd urma să aibă loc validarea tradițională. Dezamăgit, tînărul mire, tributar convenționalismelor şi prejudecaților sociale, îşi repudiază proaspăta soție, ducînd-o inapoi la părinţii ei, abandonînd-o în mîinile mamei sale, în fapt un dublu abandon, ea în ţesătura măsurilor coercitive, el în patima băuturii. Mama, autoritara pura vicario, neîngăduitoare în suita conservatorismului educațional, o obligă pe fată să spună numele făptașului. Rostirea numelui lui santiago nasar înseamnă totodată şi semnarea oficiala a actului de condamnare la moarte în numele unei dreptăți de onoare, act ce revine fraților gemeni mai mari ai fetei.
Din acest moment, acțiunea e împinsă de toți actanții, chiar şi de frații angelei vicario – viitorii recuperatori ai onoarei pierdute - pîna în pragul evitării ei, însa indiferenţa, răutatea, lașitatea, inconștienta fac front comun, ca o posesie nimicitoare a fatalității, în faţa întreprinderii unui gest salvator. Toți participanții încearcă să-şi disculpe neimplicarea: primarul spune că nu a considerat necesară arestarea celor doi frați pe care îi dezarmase şi îi trimisese acasă; preotul, văzîndu-l pe santiago în viața, consideră că pericolul a trecut; bucatareasa victoria guzman, dintr-o ură mocnită, nu îşi informează stapînul de pericolul iminent.
Prin răspîndirea ostentativa a zvonului că îl vor ucide pe santiago, prin declamarea în orice împrejurare a faptei pe care vor s-o facă, ucigașii încearcă ei înşişi cu disperare să găsească un obstacol care, deopotrivă să le oprească gestul, dar şi să-i salveze, aparent în ochii satului, de rușinea abătuta asupra familiei lor. Pentru ei, satul devine locul colectiv al salvării, un mijloc de împiedicare a crimei, brațul invizibil ce poate instaura un alt curs al evenimentelor. însă acest braț e mai degrabă coordonat de fatalitate, de superstiţii, de tradiţii decît de un act raţional. Douăzeci şi două de persoane aflate la măcelărie susțin că au auzit intenţia criminalilor, alte douăsprezece iau cunoştinţă în mod direct la prăvălie de sentinţă, plus alţi săteni, atît direct, cît şi indirect, deci întreg satul, însa victima e printre cele din urmă persoane care află ceea ce i se pregătește. Dar parcă şi santiago a intrat în acest joc al iminenţei, al imposibilității de a evita pericolul, în parte, poate (iar e pusă sub semnul îndoielii vinovăţia acestuia) din lipsa vreunei vinovații care să-l apese, fie din asumarea faptei sale.
Ca o ironie a sorţii, încrengătura unui eveniment cum e o nuntă care se respectă, aduce în alăturarea acelorași întîmplări atît pe naratorul principal, cît şi pe victimă, dar şi pe viitori criminali, însă la adăpostul unei bune dispoziții ce avea să fie dinamitată puțin mai tîrziu.
Prăvălia multifuncțională, în zori, aici vînzîndu-se lapte, alimente peste zi şi cîrciumă după ora optsprezece, devine locul de absorbție a tensiunii celor doi frați atent supravegheați de patroana localului, clotilda armenta, dar şi unul din punctele de difuzare a verdictului. Clotilda încearcă şi chiar reușește pentru o oră să amîne îndeplinirea sentinței, fiind şi ultima persoană care o avertizează pe victimă să fugă spre casă.
Spațialitatea romanului e redusă la satul crimei, cu mici incursiuni în alte zone, excepţii ale îndepărtării de satul fatalităţii: închisoarea din riohacha ca loc de detenție pentru cei doi frați; spitalul si hotelul portului din aceeași localitate - amănunte recuperate de la angela vicario; platoul înalt din guajira, sat al exilului angelei vicario după consumarea incidentului, unde naratorul află de la verișoara sa că, în pofida unei nunţi fără sentimente în care fusese implicată de părinţi, în momentul aducerii acasă de către soț, i s-a declanșat o iubire ce avea să fie întreţinută de miile de scrisori trimise regulat pîna la consumarea a 17 ani izbăvitori în care fostul soţ se întoarce la soția de 5 ore.
Secvența finală surprinde ultimul drum al lui santiago şi ultima șansă de a se salva. Sfetnicul familiei lui santiago, yamil shaium, aflînd de ceea ce i se pregătește, încearcă să-l prevină, dar nu în mod direct, ci prin prietenul acestuia, cristo bedoya. Într-o cursă contracronometru cristo încearcă să-l găsească pe santiago, însă nimeni nu pare să-l fi zărit în scurtul interval în care cei doi prieteni s-au despărțit. În acest răstimp, santiago află de la tatăl logodnicei lui de sentința răspîndită peste tot. Însa victima îşi urmează punctual, aproape ritualic, ceea ce aștepta şi satul. Pornește spre casă, se apropie de curtea salvatoare, primește avertizarea de la clotilda armenta, cincizeci de metri pentru a dejuca mrejele fatalității, însă chiar mama lui, dintr-o informare eronată, îi închide poarta salvatoare. Totul pare a se fi jucat pînă în ultimele secunde.
Singurul lucru care pare să continue în memoria martorilor a fi discutabil e prezenţa sau absenţa ploii din acea dimineaţă, personajele intervievate livrînd amintiri contradictorii.
Romanul e scris cu ajutorul timpului imperfect atunci cînd e vorba de relatarea evenimentelor din preajma morţii lui santiago, la timpul perfect compus atunci cînd sînt redate mărturiile martorilor, timp marcat de cele mai multe ori de expresia “mi-a spus” şi la timpul indicativ prezent atunci cînd un narator omniscient intervine pentru a reda dialogurile dintre diferitele personaje care se perindă de-a lungul acţiunii.