Din ce în ce mai puțin flexibil
Sunt, parcă, un pronume maladiv,
m-am declinat mereu, fără motiv
și-acum, la vârstele de minereu,
când mă declin, din ce în ce mai greu,
eu , parcă, insomnia îmi cultiv,
s-adorm, de-a pururi,
la acuzativ.
un blog pentru amorul propriu
Din ce în ce mai puțin flexibil
Sunt, parcă, un pronume maladiv,
m-am declinat mereu, fără motiv
și-acum, la vârstele de minereu,
când mă declin, din ce în ce mai greu,
eu , parcă, insomnia îmi cultiv,
s-adorm, de-a pururi,
la acuzativ.
Porumbeii și vântul
Ce porumbei cu aripile grele,
A plâns pe ei probabil cineva,
Ce porumbei, septembrie suia
Deasupra casei și-a tristeții mele,
Mă mir că sumbrii nu le-au pus zăbrele
Sau că nu sunt dresați cu o nuia.
Ce porumbei cu cositor în oase,
Ca niște felinare ce s-au stins,
Mișcați de vântul toamnei pe cuprins
Șontâc, șontâc din aripi glorioase.
I-a moleșit prea leneșa plimbare
Pe cursul vântului nehotărât
Și de salvat i-ar mai salva atât
De-ar vrea și contra vântului să zboare.
Pe 5 noiembrie s-au împlinit 14 ani de la moartea lui Adrian Păunescu.
Un mic tribut...
Noapte de-a rândul
E noapte de sus și de-a rândul;
El lumea cu ceara o-ncuie,
Pe crucea tocită se suie
Privește cu milă pământul
De-a cărui origine nu e.
Și singur se bate în cuie.
Veac cu vulpi rănite
Un tăietor de mi-ar umbla la trunchi,
Toporul ca în piatră i s-ar rupe,
Izbindu-mă în înghețate pulpe,
Și-n osul degeratului genunchi.
Apoi ar sta tot trunchiul să se surpe,
S-ar prăvăli fragilul iernii unghi,
Căldura m-ar lua de la rărunchi,
Că am văzut cum sângeră o vulpe.
Mi-ai rupt sigiliul, fiara mea gingașă,
Vulpe rănită, sângerând pe drum,
Mi-aș rupe o bucată de cămașă
Rana să-ți leg, din care nu văd fum,
Ci tu refuzi, tu vrei să mori oricum
În veac cu faună sinucigașă.
Corul corăbierilor
Mai sunt semnale dinspre continente,
Dar peste Atlantida a căzut
Amurg de sugative purulente
Și se agită steaguri indecente
Pe bubele unui imperiu mut.
E-atâta apă în această casă,
Obârșia ne trage înapoi,
Orbim de-atâtea lacrimi câte-apasă
A ochilor pojghiță luminoasă,
Se răzvrătesc și apele din noi.
Dar liderii în adunări solemne
Promit mereu un continent uscat
Și țările vecine mai fac semne
Dar noi le refuzăm cu măști mai demne,
Plutim pe-un țărm aproape înecat.
Amurgul e o filă neciteață
A tragicelor nopți ce vor veni,
Vom fi sub apă, până dimineață
Dar cei mai mari atlanti și-acum învață
Ce veșnică e lumea de aci.
Oceanul va veni, în el să închidă
Acest orgoliu fără de sfârșit,
Dar tu, fatală patrie putridă,
Să știi, când mori, măreață Atlantidă,
Că noi, toți înecații, te-am iubit.
Puteam fugi cu vasele pe mare,
Puteam pleca pe plute sau înot,
Dar noi am fost necazul tău cel mare,
Noi te-am iubit cu milă fiecare
Și-acum murim cu filozofi cu tot.
Corăbieri am fost, ne-a dus norocul,
Pe toată-această zbuciumată stea,
Dar patria murindă ne e locul,
Din lemne de corăbii facem focul
Și-ngenunchind, ne scufundăm cu ea.
Casa de brumă
Tristă și frumoasă
Focul te consumă,
Am să-ți fac o casă,
De târziu și brumă.
Am să-ți scriu o carte
De cenușă caldă,
Dulcea mea de moarte,
Târfa mea Smaraldă.
Am să-ți sparg o nucă,
Să-ți vopsesc fereastra
Și cu dor de ducă
Și cu clipa asta.
Am să-ți fac fântână
Unde plânge firea,
Ca să fii stăpână
Cât înduri iubirea.
Ce neant e-n tine,
Câtă oboseală,
Sângele-n ruine
Tânăr se răscoală.
Pentru-atâtea gafe
Te condamn c-un cântec
Și îți trag garoafe
În genunchi și-n pântec,
Te lovesc în față
C-un desfrâu de iarbă,
Mâinile-mi îngheață,
Talpa dă să fiarbă.
Am să-ți fac o casă
Toată numai brumă,
Tristă și frumoasă,
Rece și postumă.
Cu pereți albaștri
Cu-ai mei ochi să-i vărui,
Țiglele de aștri
Scuturi fiecărui.
Pe un cal în aburi
Să alergi de-a latul,
Rogojini de papuri
Să-ți formeze patul,
Un castel de brumă
Și schizofrenie,
Care ne consumă,
Care ne îmbie,
C-un salon de rouă
Și-un etaj de miere,
Zid de coji de ouă
Și de-ntemeiere.
Și când va fi gata
Cuibul ce așteptu-l,
Să slobozi săgeata,
Să-mi sfărâme pieptul.
Și-n această casă
De târziu și brumă,
Iarna când se lasă
Du-mă, du-mă, du-mă...
Porumbeii și vîntul
Ce porumbei cu aripile grele,
A plîns pe ei probabil cineva,
Ce porumbei, septembrie suia
Deasupra casei și-a tristeții mele,
Mă mir că sumbrii nu le-au pus zăbrele,
Sau că nu sînt dresați cu o nuia.
Ce porumbei cu cositor în oase,
Ca niște felinare ce s-au stins,
Mișcați de vîntul toamnei pe cuprins,
Șontîc, șontîc din aripi glorioase.
I-a moleșit prea leneșa plimbare
Pe cursul vîntului nehotărît
Și de salvat i-ar mai salva atît
De-ar vrea și contra vîntului să zboare.
Somn în post
Ați stat de veghe sus pe malul sterp
Dintre pământ și minus infinit
Și simt că picotiți, cu ochii orbi,
Și simt că-ncet, încet ați adormit.
Nu vi-i cafeaua tare de folos
Și nici o spaimă n-o să vă trezească,
Prea ne păziți de mult, spre-a mai putea
Să vă treziți din liniștea firească.
Ați adormit, sintetici grăniceri,
Ce haine-aveți, croială acru-veche,
Vă râde arma-n mâini și cade-n râu,
Furnicile vă intră în ureche.
Păziți un mal de frica altui mal
Și-ați adormit de-atâta așteptat
Iar între timp noi am plecat și noi
Și minus infinitul s-a mutat.
Un 5 noiembrie apăsător, greu, de toamnă vagă, ruginită, cu drumuri spre nicăieri, cu suișuri spre niciunde...
Zece ani de deșert. Nisip în sufletele noastre, nisip peste ochii noștri orbi, castele de nisip spulberate de o apă tulbure și învolburată, grăunți de nisip în clepsidra unor evenimente fără noimă, margini în relațiile dintre noi, un curs al istoriei către șovăire, o lume scufundată în propria confuzie, o lume pornită în nu se știe ce direcție, oameni deposedați de sensibilitate, oameni ce-și deleagă emoțiile pentru etichete ieftine, oameni care renunță la propriul contur existențial pentru a se împărtăși din schematisme dogmatice, buruieni crescute în adâncul trăirilor noastre. Și o mare LIPSĂ.