Bucovina, autoportretul lui Dumnezeu - Adrian Păunescu
În tinerețea lui îndepărtată,
Când Universul se-nchega alene
Și, înainte să ne fie tată,
Probabil, Dumnezeu făcea desene.
Lucra, precum se pricepea și Dânsul,
Cu lava din Geneză-n călimară,
Greșelile și le-ndrepta cu plânsul,
Pictând tot ce știa pe dinafară.
Prin aburii planetei somnolente,
Artistul contura din lut icoane,
Oceane, porumbei și continente
Și fețele condiției umane.
Și, astfel, într-o noapte suferindă,
S-a vindecat cu-n orizont de rouă
Și a pictat, privindu-se-n oglindă,
O lume veche, cu lumină nouă.
Tablou cu oameni, munți, păduri, coline,
Izvoare, capre negre, zimbri-n tropot
Cu mănăstiri, care-l purtau în sine,
Și-o iarba unică, și-un plâns de clocot.
Și, cum era la început de lume,
Iar Dumnezeu nu le făcuse toate,
El a dorit lucrării să-i dea nume,
Căci îi plăcea aceasta peste poate.
Și s-a gândit, aproape o vecie,
A întrebat amurgul și lumina
Și-a hotărât ce trebuia să fie,
Și a numit-o simplu: Bucovina.
Și demiurgul, ce făcea desene,
A lăcrimat, surprins de-atâta bine,
Când a văzut că-n brazde pământene
El, în oglindă, s-a pictat pe sine.
Pătruns de duioșia suverană,
El a-nțeles, încetul, cu încetul,
Că litografiind acea icoană,
El își făcuse autoportretul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu