ratarea unei istorii

Cum sutele de mii de muncitori moscoviți, însetați de răzbunare indusă, protestau în jurul Casei sindicatelor, cerînd moartea lui Zinoviev și Kamenev, în același mod turbat și stupid, prostoneții aplaudă orice acțiune a DNA. Crescuți sub zodia lui „a te descurca”, aceștia sînt categoria cea mai pretabilă la acțiuni de corupție, la morală minoră, la compromis imediat. Cu ochii împăienjeniți și cu mintea relaxată, par a juca de cealaltă parte a realității. Admiratori ai succesului facil, titulari ai bacalaureatului promovat în cîteva ture, absolvenți ai dosariadelor universitare, prostoneții se înseriază la filele propagandei de serviciu. Faptul că servesc ca ferment social nu este în sprijinul lor, nu le dezvoltă vreo calitate morală, nu le rafinează intervenția civică, ci îi toarnă în tipare asamblabile jocurilor din spatele cortinei. Puținătatea intelectuală îi transformă într-un accelerator al acțiunilor instituțiilor de forță. Ce dacă aceste instituții vor fi cele ce-i vor toca de vii, ce dacă aceste instituții își vor prelungi cîștigurile pe seama naivității lor, ce dacă aceste instituții se vor substitui barometrului democratic, ce dacă aceste instituții se vor erija în referințe absolute, eludînd echilibrul unei societăți armonizate prin decizie cetățenească? Preferința aparenței devine certitudine. Își semnează renunțarea. E un crescendo studiat cu care instituțiile de forță îi ademenește. Întîi îi învestește în decidenți majori prin teme pseudo-cetățenești, apoi le exploatează dezamăgirea eșecului implicării, izolîndu-i în autism civic. Înspămîntătoare este ușurința cu care reușesc să-i cîștige prin subiecte demente: diaspora, coloane oficiale, venirea comuniștilor ruși, moguli mass-media. O singură idee consolatoare: istoria nu lucrează cu mase, ci cu personalități. O idee teribilă: cum instituțiile de forță nu sînt personalități în sine, vom avea o istorie lipsită de substanță.