Ieri, la televizor, am vazut un episod impregnat de nebunie comica. In sine, nebunia este premisa libertatii.Ieri nu.
Cum ma uitam la televizor, ce vazui? Era unu de se tavalea pe podeaua unei biserici. O controsionare ingrijoratoare. Crezui ca-l doare stomacul. Cu multa trecere, ma ingrijorai de situatia semenului. Imi zisei: nu o fi vreo baba saritoare sa-i dea cu descintul? Imediat imi dadui seama de necuviinta pe care o savirsii: farmecele, descintecele n-au ce cauta in asemenea loc plin de sfintenie. Ma alarmai, sa sune cineva la 112. Insa chiar in acel moment, omul suferind isi dezvalui identitatea: era becali. Din cind in cind mai ridica prostescul cap, furind cite o privire celorlalti numai si numai ca acestia, camerele sa-i surprinda piosenia. Atletul credintei presta cine stie ce abracadabrante rugaciuni, asociind fotbalul cu raiul, banii cu ingerii, europarlamentarismul cu canoanele, imaginea cu hagiografia.
Va va mai mira daca o sa-l vedeti facind genuflexiuni prin fata parlamentului european si tractiuni la bara tarcului?
Gîndindu-mă la asocieri de nume, avusei o revelaţie: Monica Iacob-Ridzi e întîia descendentă, ieşită la lumină după multe mii de ani, a dacilor noştri. Cum străbunii istoriei noastre îşi cam făceau de cap prin zona actualului Petroşani, cu siguranţă se vor fi gindit că un urmaş nu le-ar strica. Cum băieţii erau mai expuşi pericolelor războaielor şi vremea de pace cu romanii se cam dusese, pileaţii mai mari schimbară un X pe un Y în moştenirea cromozomială şi băgară ca termen de germinare anul 1977. Nu stătură mult pe gînduri şi stabiliră să transmită urmaşei, genetic bineînţeles, şi gena tupeului de tarabostes, a nemulţumitului cu propria fiinţă ce, din plictis, mai dadea ture prin Moesia vecină. Şi uite aşa descălecă brutăreasă Monica Iacob-Ridzi, mica lupoaică dată jos de pe draconesul de altădată, într-o romînie ce crescu odată cu ea pînă în anul de mandat ministerial 2009. Şi se puse bastarna pe nefacute de rezultară bastrazi financiari, greu de explicat, ştiinţe inginereşti, desigur financiare, publicităţi ilegale. Toţi o cam arătară cu degetul, însă descendenta îşi aminti de moştenirea lăsată. Aşa ca băgă o tona de tupeu, sfidînd al său popor. Noi ce sa mai zicem? Doar sperăm că o mică genă din patrimoniul numit Decebal să se fi transmis măcelăresei de bugete, astfel încît capul ei să ne parvină de bună voie.
Nu e o relatie matematica cu nu stiu ce echivalente incluse, induse, deduse, nu este o combinatorica ce si-a definitivat rezultanta. E o forma de adevar.
Optimismul (ala real) se masoara contextual, in raport cu fortele proprii, dozat pe masura realitatii. Exista si optimistii prosti. Din astia care cred ca orice e posibil. Ii urasc pe astia. Pentru ei arma expozitiva e prostia. Te calca pe nervi cu naivitatea lor de zugravi, cu disponibilitatea de a se afisa intr-o perpetua zona a acceptarii, a unui "Da" pe care nu li-l submineaza nici o institutie interioara. Mai rau e ca se cred cistigatori. Sint atit de prosti incit nici nu-si dau seama ca ei sint sursa mizeriei din jurul nostru. Pentru ca ei sint cei mai vulnerabili, cei mai folositi, cei mai manipulati, cei mai manevrabili, cei mai aparatnici. Insa prostia are de partea ei numarul. Ca si democratia. Optimisti prosti, nu uitati ca muriti! Aflati ca muriti ma (banuiesc ca acest fenomen e in afara perceptiei voastre), prostilor, aflindu-va cu o eternitate in afara oricarui sens uman.
tirgul de carte bookfest si muntii iezerului...n-au nimic in comun si sper sa ramina asa. un tirg de carte destul de palid, aceleasi carti, nu multe noutati editoriale, iar dintre astea citeva carti frumos ambalate, dar fara esenta. mai mult de cinci carti nu mi-as fi dorit sa le fi cumparat. pe multe dintre ele le citisem inainte de a aparea sub noua forma de prezentare (carti retiparite in conditii de grafica buna). las pe seama snobilor sa-si umple bibliotecile de carti prezentabile pe care nu le vor citi niciodata. pe linga carti, multe lipitori intelectuale. hurezeanu, e una dintre ele. muntii iezerului sint si nu sint spectaculosi. depinde de traseul ales. numai ca alegerea trebuie facuta atent, studiata, caci s-ar putea sa nimeriti in curtea manelistilor ce au obtinut improprietariri chiar in perimetrul vechilor trasee turistice. asta e rominia de azi: stine de oi si vile stabilite pe trasee turistice, oi care pasc in rezervatii naturale, despaduriri masive, vile in rezervatii nationale, gratare si tone de mizerie la fiecare colt de spatiu verde. cea mai mare prostie omeneasca e proprietatea privata. de unde pina unde? in atare conditii, astept ca urmasul lui burebista sa revendice ce i se cuvine.
baselu...un paduche jegos ce vreme de 20 de ani a tocat toate functiile importante din stat. profesia: carierist. in orice sistem. ma inspaiminta lucrul asta. numai pe filozofii nostri de buzunar nu. pe unul il inteleg. e o copie rizibila a lui heidegger. altul e pe bani. si pe asta il inteleg. dar nu inteleg marea intelectualitate. basescu e un lacheu cu tupeu (ciudata combinatie!). si asta cu voia voastra...v-ati entuziasmat ca niste dobitoci atunci cind l-a invins pe nastase in alegerile prezidentiale. asta spune mult despre prostia acestei adunaturi de populatie. intre un hot meltean si un hot rafinat ati ales melteanul. ca sinteti prosti, infinit de prosti! fiinta voastra e de meltean rupt in cur, gata sa parvina. rominia e mama parvenitismului. dintotdeauna. si fac pariu ca mai dati o data proba asta. imi vine sa urlu cind ma gindesc la ce inseamna azi rominia. mi-e scirba de vecinatatea cu atitia golani orbi. ah, eseu despre orbire... de ce nu faceti voi prostilor un exercitiu de vointa, incit s-o puneti de o sinucidere in masa? pe bune! o sa aveti in rai bogatii mai mari decit aici, o sa aveti si masini luxoase si ebe de consumat la orice colt de eden, o sa aveti si vile cu mii de etaje. si cariere, da curvelor, si cariere. si-o sa-l aveti si pe baselu jupin. p.s. mizez pe prostia voastra prostilor!
duminica (in rominia poate fi vorba de orice duminica, de aceea nu are rost sa o delimitam temporal), un nene, pe nume basescu, a facut o afirmatie cu privire la starea invatamintului, punind o eticheta ce s-a vrut a fi serioasa: scoala nu furnizeaza pietei de munca personal calificat in diverse meserii. si de aici avalansa, discutii despre adevarul sau neadevarul acestei expuneri, sinteze, analize ale invatamintului, contraziceri pe baza de date, infirmari avind in spate cifrele scolarizarii, antiteze detaliate, antinomii de ocazie, mii de jurnalisti activati de aceasta declaratie, mii de profesori ofensati, mii de pupincuristi ce-i dadeau dreptate acestui derbedeu vorbitor...in fapt, o excedare a nimicului... si cind colo ce sa vedem...acelasi nene, intr-un alt perimetru expozitiv, dadu o alta declaratie cum ca: "scoala scoate timpiti". va dati seama cit de prosti sint prostii luind declaratiile lui basescu ca tip de reper? cit de penibil trebuie sa fii, incit sa iei spusele ipochimenului ca fiind serioase? pai daca acest mizerabil onomatopeic declara ceva de genul: "eminescu e o specie de maimuta", inseamna ca ar fi trebuit sa-i acordam vreo secunda de atentie? se pare ca prostii, imediat, s-ar fi lansat in studii antropologice, antropomorfe, dicutind, argumentind in favoarea sau defavoare subiectului pina ce, golanul ar fi venit cu o noua explicatie: "eminescu e o specie de maimuta" era in fapt un vis...ha, ha, ha... si iar prostii...
Oricîte operări am efectua în natura categorisirii, una singură îşi relevă caracterul etern al veridicităţii. Lumea se împarte în bogaţi şi săraci. La propriu şi dintotdeauna. Nu spiritual. Cel din urmă enunţ e o invenţie antemanelism. Mai mult. Săracii îi plîng pe bogaţi! Pot să explic această percepţie, dar nu pot să înţeleg. Întotdeauna, în momentul cînd li se întîmplă cîte ceva negativ în viaţa lor, bogaţii sînt compătimiţi, umanizaţi în cele mai mici amănunte, făcuţi de-ai săracilor, traşi pe măsura presupuselor decupări ale obişnuinţei. Poate e o dorinţă a echivalării pe care săracii, în naivi tatea lor, o cred reală. Nimic mai prostesc decît acest fapt. Săracii îi plîng pe bogaţi! Nu şi invers. Istoria ne oferă atîtea exemple. Citiţi despre revoluţia franceză, poate cel mai mare eveniment din istoria umanităţii, cel ce a distrus toate limitele arondate tradiţionalismului, legitimării perversităţii şi orbirii. O să aflaţi, din partea multor manipulatori (pro-monarhişti, preoţi, istorici), că rolul revoluţiei franceze e unul minor, abject, ce a distrus stări paradisiace, ce a înveninat omenirea cu simţul libertăţii. Ca şi cum ar trebui să deplingem mizeria monarhiei, ca şi cum ar trebui să deplîngem miile de ani în care numai unii au beneficiat de drepturi infinite. Nu vă miră faptul că încă există ţări care au ca formă de stat monarhia bazată pe dreptul ereditar? Şi ce dacă regii nu mai deţin rolul principal în multe state, şi ce dacă nu-şi mai revendică dreptul conducerii din justiţia divină? Astea sînt subterfugii pe care proştii şi le însuşesc dintr-un sentiment de neînţeles. O întrebare legitimă ar fi: noi de ce să nu fim regi? De ce toţi alienaţii nascuţi în aceste familii au dreptul de a face orice în numele a nimic? Să vă dau cîteva exemple de regi demenţi: filip al cincilea al spaniei, carol al nouălea al franţei, henric al optulea al angliei, caligula, heliogabal, murad al treilea, george al treilea al angliei, carlos al doilea al spaniei, ludwig al doilea al bavariei. Lista e mare. Totuşi ei sînt compătimiţi. Nu înţeleg de ce săracii îi ajută bogaţi. Aţi văzut cîtă grijă, cîtă solidaritate au afişat săracii faţă de becali? Cîţi dintre voi veţi fi compătimiţi în situaţia în care vi se va întimpla acelaşi lucru? ? Nici unul, niciodată. Şi de asta sînteţi proşti! Aţi văzut cîtă indignarea a curs momentul în care regelui mihai i s-a refuzat intrarea în romînia. Vai, ce injustiţie, au lătrat proştii de serviciu! Se pare că lacrimile bogaţilor au mai multă credibilitate, au mai multă putere de convingere! De ce credeţi că toată ceata bogaţilor încearcă să-şi mascheze ipocrizia condamnînd starile pure de conştiinţă ale omenirii (enumăr aici comunismul, revoluţiile, republicile antice)? Pentru ca le-au fost încurcate planurile de trăi in lux, de a sfida, de a-şi afişa suficienţa clasei din care fac parte. Dacă stăm să analizăm faptele istoriei, acestea ne vor învăţa să nu le dăm crezare niciodată bogaţilor, şi, atunci cînd sînt jos, să-i ajutăm să fie şi mai jos. Şi ştiţi de ce? Pentru că ei nu dau doi bani pe noi, pentru că noi sintem cei pe care ei îşi construiesc autosuficienţa, pentru că noi vom fi ţintele lor. Proştilor, nu fiţi proşti, lăsaţi-i pe bogaţi, ei se descurcă singuri, nu e nevoie ca voi, umili, să le transformaţi lacrimile în obiecte de cult!
Nu am chef de nimic. Mi-au trecut prin minte serii de subiecte pe care le-aş fi putut scrie, despre gramatică, despre lipsa de întrebări a unora, despre poetul Adrian Păunescu, despre barbari, despre decadenţă şi echivalarea acesteia cu dezinhibarea, despre inchiziţie, despre „despre”. În schimb am citit. Mai mult ca în alte dăţi. Mi-e lene.
O să inserez două poezii geniale ale lui Adrian Păunescu:
Geneza
La-nceputul lumii noastre delirante,
Când pământul se ţinea de soare încă,
Sau cu-o mare şi cu-o Africă adâncă,
Oh, doi tineri au ieşit frumos din plante.
Ea – dintr-o şerpească iederă şi-a tras
Trupul ca o ceaţă, ca o ameţeală.
El – dintr-un stejar făcut-a primul pas
Dat afară de o sevă inegală.
Poetul Aş sta, aşa cu faţa-n sus, Lovit pieziş de vreme Şi-ncet ca un izvor supus Ţi-aş murmura poeme.
Şi patul de sub şira mea, Podeaua care-l ţine, Cu timpul s-ar dărăpăna Şi-n casă-ar fi ruine
Şi peste molcomul prăpăd Peste privirea-mi oarbă Cu gura începând să vad Eu, năpădit de iarbă,
Din somnul ca un trist magnet Ce ştie doar să cheme, Ţi-aş mai încredinţa încet Mistere şi poeme.
Albitul firii mele os, Schiloada chipăroasă, Lovit de pietre dureros Şi mărunţit de-o coasă.
Ar face gura şi-ar sopti Despre ce e şi nu mi-i În veacul de schizofrenii Pân-la sfârsitul lumii
Şi dacă varul cel nestins, Ce-i una cu folosul, Cu cinic urlet dinadins Mi-ar înghiţi şi osul,
Eu, tainic, blând şi tutelar, Călcând tăceri postume, Din toţi pereţii daţi cu var M-aş reîntoarce-n lume,
Către o casă, unde-acum Şi moartea mai aşteaptă, Până să-nceapă tristul drum De dincolo de şoaptă.
Să-ţi spun că încă nu-i târziu. Ruina e departe, Iar eu cu inima te ştiu Pe viaţă şi pe moarte.
Aş sta aici, pe-acest prundiş Pe care-mi este bine, Ca vremii, pus hotar pieziş, Să-mbătrânesc de tine.
Să-mi sugă oasele-n pământ De parcă oase-aş plânge, Să fiu doar calcar şi cuvânt Şi-un ultim strop de sânge.
postez aici unul dintre cele mai frumoase pasaje de dragoste pe care le-am citit...poate la fel de frumos ca finalul romanului "memorialul de la mafra"...
"Oamenii pier. Cei mai mulţi din pricina focului. Dar, fără îndoială, mulţi şi din pricina florilor. Însă şi asta înseamnă tot prin foc. Focul violent sau scăzut al parfumului, focul dragostei şi focul urii.
O mulţime de oameni sînt arşi pe rug, fumul înăbuşă ţipetele lor sau le poartă mai departe. Alţii intra în putrefacţie încă în timpul vieţii.
Nu arareori pier şi femei din pricina focului. Pe vremuri, asta se numea focul sîngelui sau al inimii, acum există alte denumiri pentru aceste stări. Unele ard la flacără mică, blîndă, ani îndelungaţi în şir, altele se carbonizează repede. Cărbunele îşi păstrează culoarea sau devine cenuşiu, cenuşa însă, mai devreme sau mai tîrziu, întotdeauna devine albă, iar timpul o mătură din calea noastră sau de prin pieţe, pentru a nu ne stînjeni în activitatea noastră: adică aceea de a arde.
Bărbaţii pier deseori prin foc - prin aceasta nu înţeleg numai în războaiele purtate între bărbaţi sau în catastrofe, modalitate propie naturii de a se război cu omenirea, ci şi prin glandele şi acizii ce se află în trupul lor. Numai cîţiva indivizi, cazuri izolate, sînt duşi la rug, iar despre aceştia, în clipa de faţă, se pot spune următoarele: omul, ce-i drept, este nimicit, redus la neant, dar şi toţi acei care l-au dus acolo, adică cei care au cărat lemnele, cei ce stau în cerc împrejurul focului şi privesc, şi ei ard în acelaşi timp cu cel de pe rug. Iar ceea ce vedem noi în fiinţa lor, după aceea, este doar cenuşa pe care încă n-a împrăştiat-o vîntul.
Nu există alte cuvinte care să poată desemna cu atîta subtilitate, şi totodata temeinic şi cuprinzător, parfumul vieţii şi duhoarea morţii. Vezi crinii – aceştia sînt primul lucru pe care-l zăreşti atunci cînd închizi ochii. Apoi trandafirii. Viaţa şi moartea sînt aici amestecate cu trandafiri de crini şi crini de trandafiri. Apoi se mai poate trăi şi muri per flores şi într-altfel. Prin violete, prin nu-mă-uita şi prin flori lipicioase al căror nume nu trebuie să fie amintit aici. Toţi cei care mor din pricina florilor, mor prin foc."
Din greseala, am gasit un site numit: „cafeneau.com”. Interesant ca titlu. Doar atit! Am citit citeva poezii (cu greu pot fi numite asa). Si am scris, am comentat, am contestat modul scolaresc de a insirui cuvinte. Atit mi-a fost! Din acest punct s-a pornit avalansa. Gasca. O gasca mizerabila! Ca fond, ca tipologie. Niste ipocriti care-si aplauda scursurile literare (sau literale, ca nu-i vorba de vreun demers artistic) pe care le afiseaza pe acest site. S-au activat! Insa piticii sint prosti, foarte prosti, inculti, dezordonati in atac, misei in mijloacele folosite, prolicsi, plicticosi. Lipsiti de simt critic, lipsiti de talent, niste gindaci libidinosi exoftalmici. Aparatnici. E o moda cu gasca asta virtuala. O fratie prosteasca a unor jegosi care sint lipsiti de orice cultura a cuvintului, a scrisului. Au gasit un loc unde sa-si deverseze balastul singurei sinapse pe care o au. Niste golani care isi postuleaza, prin aplauze reciproce, mediocritatea. In viata mea n-am citit banalitati mai dezarmante decit ale lor. Azi va voi prezenta elucubratiile unei „artiste” pe numele de scena „adina.petre”.
„O foaie./O tigara./O umbra./Un copac sec./O scrumiera plina./O tristete ce nu-mi apartine./O pensula./Un pix./O cutie de tabla./O urma de indoiala./O sticla de apa./Un pas nesigur.”
Asta e o poezie. Cica! Mai bine scria asa: “o foaie, un cap sec si multe cuvinte fara rost.”
“Azi am facut o cafea, si am baut-o dintr-o cana cu pisici. Si mi-am amintit. Despre oameni in general. Am observat ca de regula, ei se impart in cei care declara: "mie imi plac cainii" - cu variatiuni de tip "nu suport pisicile", sau cei care spun: "nu imi plac pisicile" - cu substratul "cainii sunt prosti". Rare combinatiile de tip "imi plac animalele." sau "nu-i suport nici pe unii, nici pe altii". In copilarie, m-am lovit si de un patruped, si de celalat.”
Asta e un text. Mai degraba a baut din cana pisicilor, nu dintr-una inscriptionata cu pisici. Exprimarea ei “si am baut-o dintr-o cana cu pisici” ne-ar putea inarma cu o intrebare simpla: si lichidul unde a mai incaput, ca doar cana era plina cu pisici? Aici adaug un comentariu: nu suport prostii! Sa lasam animalele deoparte!
Despre textele ei cam atit...asta e cea mai proasta din cafenea.
Sa va completez portretul celei mai proaste din cafeneaua respectiva prin citeva exprimari pe care le-a avut cu privire la comentariile mele:
Roman surprinzător, polifonic, izolat, narat din mai multe perspective, roman oglindă imperfectă, distorsionată, îşi deschide şi îşi închide conţinutul printr-o extensie conversaţională. Romanul este alcătuit din patru părţi, dintre care cele centrale reprezintă subiectul principal al acestuia. De aceea ele poarta sugestiv numele personajelor, capitolul al doilea intitulîndu-se „waldo”, iar cel de al treilea „arthur”. Waldo şi arthur sînt doi fraţi gemeni, dar foarte diferiţi ca înfăţişare, reflecţii, atitudine, concretitudine; fiecare acaparează cîte un univers diferit, un decupaj din care unul (al lui waldo) încearcă să-l excludă pe cel de al doilea (pe cel al lui arthur) şi un alt decupaj prin care cel al lui arthur încearcă să se ataşeze celui lui waldo. Evoluţiile celor doi fraţi sînt urmărite din perspectiva descrisă de ei înşişi, fiecare prezentînd cîte un resort intim de personalizare a modului de acţiune, a situaţiilor comune. Waldo e băiatul deştept, raţional, ermetic sentimental, cu o înclinaţie avidă pentru literatură, reuşind cu timpul să-şi creeze o izolare de tot ce-l înconjoară. În acest ascetism asumat, arthur e singurul care-l împiedică să-şi etanşeizeze universul, cel ce va deveni ţinta tuturor refulărilor sale. În schimb, arthur e băiatul puternic, grobian, neîndemînatic, dimensiunea carnală a umanului, exploziv prin stîngăcia care-l caracterizează, un tip privit ca fiind dezechilibrat mental, dar care reuşeşte să umanizeze situaţiile, contextele. Dacă waldo e într-o continuă căutare ideatică, arthur e într-o continuă acceptare: de către părinţi, de către fratele său, de către societate.
Acest joc de recuperare îl împinge pe waldo să-şi urască fratele, să-l desfiinţeze ca utilitate. Ura va fi şi motorul crimei. Ajunşi bătrîni, izolaţi social, ura devine şi mai evidentă. Nemaiputînd suporta povara fratelui său (care pînă şi darul literaturii încearcă să i-l imite), waldo, într-un acces de furie, încearcă să-l ucidă pe arthur. Însă arthur cel puternic devine, fără să vrea, din victimă criminal. Ca atare, waldo e propriul autor moral al crimei. Emoţionant şi ultimul capitol în care arthur, pînă la urmă un batrîn nematurizat, e arestat. Un roman al urii şi al iertării.
Nu toate lucrurile au soluţii. Mai degrabă disoluţii. Ţara noastră pare să fie una perfect integrată în limitele autodistrugerii. Cultura e zero (ca zonă de interes). Maneliştii triumfă. La ce ne trebuie cultură? Nu e pe bază de bani, de fiţe, de figuri, n-avem ce face cu ea. „Bag-o mă pe aia de minune, cum le mai zice ăl mic! Da’ ce barosane, ăsta ce are, el nu cîntă?” Îsăilari de astfel de vorbe, căci dialoguri nu le putem numi, se aud peste tot în proiecţia asta de ţară. În afara acestor nulităţi mai există cîţiva. Care rezistă, care vor altceva, care se dedică faptelor din pasiune, care cu idealism construiesc, lustruiesc, pun în lumină şi alte evidenţe. Unele care ar putea fi salvatoare. Pentru noi, pentru o altfel de romînie, pentru romînia următoarelor generaţii. Astfel de persoane sînt şi ideliştii din Asociaţia Terra Dacica Aeterna. Am aflat întîmplător de existenţa lor, dau mai departe. Pentru că se poate şi altfel. Pentru că demersul lor e unul frumos, dezangajat de cotidianul plictisitor şi materialist. Accesaţi site-ul lor şi o să aflaţi mai multe. Despre noi, despre cei de dinainte.
Luă paharul cu apă. Bău. Doar jumătate. Asta îl mai linişti. Încercă să-şi amintească ceva. Nu ştiu precis ce. Apoi, gîndurile îl invadară. Din toate părţile. Doar gîndurile negre. Îl trăgeau în jos. Jos, tot mai jos. Nimic şi iar nimic. În jurul său, în inima sa, în ochii lui, în aşteptările sale, în speranţele, în viaţa sa. Nici un pic de lumină. Ar fi vrut să plîngă. Dar pentru ce? O umedă izbucnire, un tremur, o prăpastie! Nu astea erau semnele propriilor dezamăgiri? Eşec, refuz, ratare. Ură. Se căţărase pe ea, se agăţase de ea. La început împotriva sa, împotriva voinţei, împotriva gîndurilor sale. Apoi, cu acordul său, în acord cu ceea ce simţea. Cu toţi demonii, cu toţi îngerii minţii sale. Ură, frustrare. Ca o relaţie de coexistenţă. De ocrotire. Ura ocroteşte frustarea. Şi invers. Eşec, ură, neputinţă, frustrare. Refuzat. De orice uşă, de toate uşile. A alerga, a iubi, a privi, a sparge, a urla. Potriviri sau nepotriviri ale vieţii. Toate finite, limitate, cu termen, mereu într-o concurenţă fictivă cu timpul, mereu angajate într-o luptă cu Ceva. Viaţa e Ceva.
Epuizat. Era epuizat. Se ridică din pat. Deschise uşa balconului. Se apropie de balustradă. Privi. Nu era nimeni. Sau poate se înşela. Se aplecă. Peste balustradă, peste el, peste gînduri, peste viaţă. Alunecă. Atunci ştiu. Lumina. Lumina explodă din toate părţile, i se infiltră prin ochi, în cap, în mîini, în picioare...Lumină! Căci de acum încolo totul va fi beznă.
Nu îmi plac avocaţii. Nici juriştii, notarii, procurorii sau ce categorii profesionale or mai fi fiind circumscrise acestei inutilităţi instituţionale. Mă enervează la maximum limbajul lor de lemn. Urmăriţi-i! O să constataţi că, din limbajul lor ce se vrea a fi preţios, nu lipsesc exprimările de genul: viciu de procedură, este inadmisibil, este impardonabil. Aruncă, ca mreajă, cîteva cuvinte tehnice. Ca şi cum ar fi în posesia vreunei inteligenţe peste medie. Nimic mai fals. Nu uitaţi că mai toţi sînt neofiţi într-ale matematicii, fizicii. Ei sînt cu vorbăria. Mai toţi au suflet de tîlhari. Şi tupeu. Instituţii ale tupeului. Bineînţeles că un tupeu pragmatic. În folosul lor, atît. Şi nu stăpînesc deloc gramatica limbii romîne. Dar iar tupeu. Pariu că într-o discuţie pretenţioasă (aşa cum se vor a fi toate pălăvrăgelile lor) se vor adresa interlocutorului cu „domnu’ X...” şi niciodată cu „domnule X...”
I-am citit în paralel. Nu toată opera lor, dar suficient (să fiu corect, i-am recitit - să nu am urme de îndoială). Nici unul nu-mi place. Whitman deloc, sandburg aproape deloc. Primul scrie să nu uite să scrie, cel de al doilea scrie crezînd că ştie a scrie. Amîndoi urăsc versificaţia. Nici în afara ei nu sînt strălucitori. Nu am răbdare cu modele, cu noutatea poetică, cu noul limbaj. Ori ai darul de a scrie ceva frumos, ori nu! De la whitman nu poţi să alegi vreo poezie ca referinţă. Cu sandburg nu-i chiar aşa, dar nici departe (amintesc cîteva poezii, nu magistrale, dar cu notă de trecere: testament, patru preludii pentru joaca vîntului, viermii şi vîntul, pustiul - cam atît). Citiţi „pornind din paumanok” de whitman...poezie jurnal, plictisitoare prin enunţ, banală prin înşiruirea de cuvinte, narare excesiv de seacă. Sau „treceam odată printr-un ocean” sau „am visat un vis” sau ce vreţi. Nimic decît compuneri şcolăreşti. Nici sandburg nu poată să rămînă departe de acest clivaj poetic (cufăr de mare, amurgul bizonilor, fermierul din illinois – monumente de platitudine).
Ca procedeu stilistic, strofa e construită cu ajutorul figurilor fonologice de reducere a volumului sonor: sincopă - "vrodată"; afereză – "nălţam". La fel şi mesajul; acesta se „contrage” în propria armonie, în propria împăcare.
Nu de puține ori mi s-a întîmplat să descompun o poezie în unități interpretabile, în fîșii accesibile a fi analizabile atît în amănunt, cît și în ansamblu, atît în muzicalitatea lor internă, cît și în structura vizuală, expozitivă, să încerc să caut reperele care îi dau frumusețea constituentă.
Încă de la început voi preciza un principiu al excluderii: poezia nu are nimic în comun cu etica. Totul se subsumează esteticului.
Pe de altă parte, postromantismul (în special formele postmoderne) ne propune o poezie simplificată de rigoarea prozodiei, totul în numele simbolismului, abstractului, expresionismului, ermetismului, onirismului, fracturismului, de parca formele enunțate nu ar putea să conviețuiască cu poezia elaborată. Asta nu înseamna că nu există poezii frumoase în afara celor circumscrise sferei prozodice. Însă rațiunea unei astfel de poziționări, pentru mulți dintre cei ce se pretind a fi poeți, e alta decît cea estetică, și anume simplitatea. Mulți poeți nu apelează la arma prozodiei pentru ca nu o posedă, nu o stăpînesc, nu o înțeleg. Prozodia fină, reuşită e o măsura a talentului. E facil să dai drumul gîndurilor, să le aşterni pe hîrtie fără un control organizatoric, fără o cenzura a structurii compoziionale.
Ce cîştigăm şi ce pierdem din versul liber?
S-ar putea argumenta că versul liber este expresia unui lirism pe măsura sentimentelor, că e singurul care echivalează stările, alegoriile, pulsiunile, reveriile, căderile onirice.
Versul liber cîştigă prin cantitate, prin completare, dar de cele mai multe ori sfîrşeşte sufocat de exprimări prolixe, încorsetat de multiple epitete. De asemenea, versul liber tinde mai mult sa cumuleze funcţiile epicului, să confişte intenţia inţială, decît să caute sublimul.
În al doilea rînd, versul liber ar veni în susţinerea ideii că ar fi echivalentul verbal al decupajului nostru cotidian (în discuţiile pe care le avem nu vorbim în versuri – aici fac trimitere la o idee a lui dostoievski). Nimic mai adevărat. Dar limbajul poetic nu e o echivalare automată a realităţii, el poate să propună fapte reale, să descrie peisaje, însă cu alte mijloace decît cele ale exprimării familiare. Altfel n-ar mai fi poezie.
Într-adevăr, ritmul, rima, măsura, cezura sînt tot atîtea elemente de tortură creaţională (îndeosebi pentru cei ce mîzgălesc foi în numele poeziei). Ideea trebuie modelată dupa ritm, rima e în masură să limiteze combinaţiile expresivităţii. De multe ori, o poezie poate pierde din expresivitate prin fragmentarea ideii (apelarea la ingambament poate deruta cititorul în demersul de a urmari ritmul şi mesajul poeziei). Nu mereu ai la îndemînă cuvinte care să rimeze şi, in acelasi timp, să exprime ceea ce ţi-ai propus (în acest caz, asonanţa e cea care ne-ar putea salva, fără a altera frumuseţea compoziţională).
Însă, din îmbinarea reuşită dintre elementele de prozodie, imaginaţie, metaforă şi mesaj se naşte marea poezie (amintesc aici cîteva poezii superbe: corbul de edgar allan poe, nopţile lui musset, norul şi ciocîrliei de shelley, capela din pădure de lenau, demonul meu de lermontov, glossă, scrisoarea 1, memento mori, luceafărul de eminescu, noapte de decembrie de macedonski, mistreţul cu colţi de argint de doinaş).
Elementele de prozodie permit combinaţii de o năucitoare frumuseţe (falsa metateză dezvoltă sonorităţi surprinzătoare, paronomaza provoacă desfătări sufleteşti), versificaţia e atît „combinatorică sufletească”, cît şi sensibilitate vizuală. Versul elaborat e consum. De resurse intime, de conţinut, de exprimare.
Rima e cea ce creează muzicalitatea şi, în acelaşi timp, armonia creaţiei, organizatorul întregii structuri a poeziei; reprezintă adaosul estetic, intermedierea dintre formă şi conţinut, declanşatorul admiraţiei. Ritmul e tropotul intern al poeziei, ascensiunea şi căderea în intimitatea acesteia; e avîntul ce te însoţeşte de la primul pînă la ultimul vers, el impune acompaniamentul auditiv. Cît despre măsură, ea e cea care ne prelungeste agonia sau care ne espompeaza visarea, în fapt, organizatorul strofei.
Tablouri, autentice monografii factuale sau imagistice, un tibru al anilor 753 de demult, zbănțuind în itinerarii alegorice, regi etrusci, mai pămînteni decît rangul, detronați de decalajul istoriei, un tarquinius, cică superbus, neglijent cu acoliții, res publica, acel spqr virtuos, o cursa contra-istoriei, un anacronism al puterii temeinice, imperatori, unii după augustus pînă la diocletian, creator de asocieri uzurpatoare, ilirium, panonia, raetia, herulul acela omorît de teodoric al lui zenon...
Văd oameni supăraţi. Pe stradă, la televizor. Toţi au reacţie. Dintr-o dată, societatea romînească şi-a încropit o vocaţie. Aceea a indignării. Se fac proteste spontane. În minte, în suflet, pe stradă. Ţi-ai zice că e o trecere, o recuperare, o reinventare. Asta după douăzeci de ani. Mass-media sînt scandalizate, imapcientate. Omul de rînd dă frîu liber spiritului revoluţionar, odată cu personajul capătă şi el alura robespierrului. Nu nemulţumire că vor fi opt sute de mii de şomeri pînă la sfîrşitul anului, nu lacrimi că ne mor compatrioţii prin afganistan, nu aprehensiune pentru dispariţia unei generaţii ce a reprezentat singura alinare a romîniei (mă refer la actori, cîntăreţi, scriitori), nu revoltă că medicamentele se vor scumpi, nu protest că profesorii au fost minţiţi, nu că nu, nu că orbire, nu că nu mai avem speranţă. Nu şi nu. În schimb lacrimi, milă, compasiune, pumni încleştaţi, adeziuni surprinzătoare, valuri de litere, tone de imagini pentru becali. Ţară de manelişti. De canalii, de îndobitociţi, de coate goale, de gîndaci sociali. Toţi suspină cu infractorul, referinţa la manea, încă o dată, le validează suportul decizional. Adevărul e că avem o istorie ce nu-şi depăşeşte marginalismul. Nu poate să evadeze. Şi ce s-ar face dacă s-ar găsi dintr-o dată în apropierea marii istorii? Amintiţi-vă de antonescu care dorea o negociere cu uniunea sovietică. Amintiţi-vă de eminescu care, sufocat de prezent, de lipsa principialităţii, îşi programa măreţia nu în romînia lui, ci în cea a viitorului. Aici s-a înşelat, dar e scuzabil. Nu mai suporta acea romînie. Nici eu pe asta. A curvelor fecioare, a ipocriţilor sensibili, a hoţilor inocenţi, a farsorilor cu imagine, a mitocanilor cuminţi, a criminalilor excedaţi de conştiinţă, a papagalilor vulturi. Pa romînia, pa naţiune, ave ţie popor!
sînt unii care scriu cu foc, adică implicat. alții scriu, zice-se echidistant, obiectiv, cu pretenția eternității. ăștia sînt ziariști. sau ce vor fi fiind. eu scriu cu nerv, eu scriu aşa, fără miză, uneori să mă validez, alteori din plicits...ca acum...să nu înţelegeţi că aş scrie ca şi cum aş fi posedat de cine ştie conduită etică, de nu ştiu ce fir epic conducător, de nu ştiu ce har...eu scriu nervos...adică sînt nervos....cît se poate de nervos...mai tot timpul, nu mai am răbdare cu nimic, nimic nu-mi iese, nimic nu e la locul lui sau la locul meu. am un milion de frustrări, nu e o spovedanie, e o stare careia îi dau frîu...scriu corect...gramatical...nu poate exista etică în afara gramaticii...nu cred în mitocani inocenţi, în sfinţi lipsiţi de cunoaştere...e ca şi cum un înger s-ar legitima printr-un buletin...sau altfel zis...ca şi cum un înger s-ar legitima mai degrabă printr-o parolă decît printr-un mesaj...eu cred în dictatori, dar nu din cei compuşi, manelişti, palavragii...cred în dictatori, chiar dacă scurtcircuitează legile, drepturile omului sau ce mai vreţi...cred în dictatorii culţi, cei organic destinaţi acestei fiinţări...e ca şi cum m-aş valida...nu mă intersează părerile proştilor, ei nu contează, nu au de ce să existe...nu merge cu joaca de-a existenţa...cît eşti manelist nu ai de ce să exişti...sînt aberant, veţi zice...nu mă interesează...astea sînt legile vieţii, totul e un construct absurd, cizelat de propriile tradiţii...gata, m-am plictisit...
băsescu nu mi-a plăcut niciodată, nu gust umorul lui, nu cred în rolul său de reformator, aşa cum i l-au desenat unii, nu îmi place stilul său direct de a debita orice banalitate, nu sînt adeptul clovneriei politice, nu împărtăşesc evadările principiale, nu îmi place rîsul său de scelerat, nu ader la mitocăniile ce se vor spumoase pentru nişte şobolani compatrioţi. romînii sînt proşti, foarte proşti, nişte manelişti neîncadrabili în nici o tipologie ironic-umană. sînt cei mai proşti. la revoluţie, multă lume era indignată de mediocritatea lui ceauşescu, de faptul că un om lipsit de pregătire a putut să ne conducă atîta timp. nu au trecut secole, şi iată-ne într-o situaţie mult mai penibilă: avem un preşedinte, de data aceasta ales reprezentativ, legal sau cum vreţi să numiţi mizeria asta numită democraţie, cum mult sub dimensiunea politică, umană a lui ceauşescu.
la băsescu, cel mai mult, enervează „confiscarea”, cu etapele sale inerente: desolidarizarea şi acuzarea. s-a întîmplat cu petre roman, băsescu fiind unul dintre promovaţii acestuia, unul dintre beneficiarii acelui partid democrat, s-a întîmplat cu partidul democrat, pe care, după ce l-a folosit ca armă de reprezentativitate în lupta ideologică cu pdsr, l-a trecut fără scrupule în ograda popularilor europeni. asta în condiţiile în care pd-ul (pe atunci fsn) s-a format prin fuziunea, prin comasarea unor partide cu identitate socială: partidul democrat, partidul democrat al muncii, partidul unităţii social-democrate, frontul democrat romîn. mai mult, acest golan al politicii romîneşti, numitul băsescu, a cîştigat supremaţia în partidul democrat prin moţiunea „romînia puternică - romînia social democrată”, iar modul în care s-a dezis de apartenenţa la această familie politică a fost unul care-l caracterizează: din instinct politic şi demagogie ieftină.
acelaşi băsescu, cu un tupeu rar întîlnit, e cel care a condamnat comunismul, sistemul care l-a validat, care l-a promovat, care l-a scos la iveală, care ni l-a servit ca avans post-revoluţionar.
băsescu e omul care ar fi făcut carieră în orice sistem politic; nu am dubii că ar fi fost un bufon foarte apreciat la curtea oricărui rege. e individul păpuşar, afirmă, află că nu e de bine, hăhăie, apoi, cu o inocenţă inventată, dă înapoi. plînge la coamandă, actor de telenovelă, ar vrea să joace în toate rolurile social-politice: de preşedinte, de premier, de tată, de funcţionar, de tăietor de lemne, de preot, de arhitect. nu se pricepe la nimic, dar are contract cu fiecare sector al vieţii. a ocupat n-funcţii, dar n-a făcut nimic. doar a distrus: flotă, cariere, guverne, partide, oameni. scuipă ca apoi să spună că e miere. limbajul acestui semidoct nu e departe de cel al golanilor. şi asta prin toleranţa (citiţi prostie) romînilor. e ridiculizat de propriul comportament, se supără, e gol ca sens, ca mesaj, dar dă înainte. a confiscat actul prezidenţial, nu mai există delimitare între instituţia prezidenţială şi băsescu, în megalomania lui crede că istoria a trasat o identitate legitimă între cetăţeanul ales să reprezinte interesele romînilor şi numele său. unora le place că e unul de-ai lor. romînii uită repede, foarte repede. act de manelism. oare aşa se comportă napolitano? oare cîte cărţi o fi citit marinarul apelor interne? tupeu, şi iar tupeu. se pare că moda preşedinţilor elevaţi, decenţi în atitudine, în exprimare nu caracterizează această ţară, excrescenţă a şmecheriei de manelist. băsescu e manelistul suprem, nu cred că putea fi inventată o zdrăngăneală mai reprezentativă, pentru comportamenul acestui derbedeu, aşa cum e maneau. atît, că oricum proştii rămîn cu ale lor!
joi, 2 aprilie 2009
uitata poveste, ce-n sensuri oneste, închide o lume, de fapte cutume, iubirea-şi împarte, în titluri în arte, mici îngeri prezenţi, şi demoni decenţi, cu toţii doar unii, tribut pasiunii, îşi vînd nenorocul, de gheaţă sau focul, sărmanilor inşi, de patimi împinşi, spr-un fel de orbire, dulceagă topire, eu demon de sînt, iubirii avînt, îi dau şi nu-i cer, legare de cer, cu vidul eu cumpăr, al firii astîmpăr, nimic nu mă leagă, iubirea întreagă, v-o dau pe nimic, mai mult chiar un pic, de-orgoliu sădesc, în gîndul firesc, eu înger de sînt, iubirii cuvînt, îi dau dar de domnul, nainte ca somnul, să tragă oblonul, măriți-i blazonul, căci toate se leagă, de-amorul ce neagă, orgoliul curtat, de gînt necurat, şi unii cu toţii, se joacă de-a hoţii, iluzii aştern, acum şi etern, căci nimeni nu ştie, a firii robie.
alternanța dintre real și imaginar creează jocul necesar structurării caracterologice a personajelor, precum și intențiile de întrupare a acțiunii. titlul poate înșela în măsura în care toate așteptările se îndreaptă spre personajul principal sugerat: domnul președinte. însa acesta nu e decît un mijloc de a zugravi povestea care se desfășoară aproape hipnotic, cu tresăriri de realism brutal estompate în oniric. un suprarealism fantezist vine să suplinească macabrul uman ce se desfășoară sub patronajul președintelui care a instituit un regim de teroare, de supunere totală. trădarea îşi joacă toate valențele depersonalizînd oameni, situații, principii. personajul principal e povestea acestui regim, poveste peste care se suprapune cea de iubire dintre „chip de înger” – aghiotantul președintelui - și camilla, fiica generalului canales acuzat pe nedrept de crimă. „chip de înger” e favoritul președintelui pîna cînd acesta se îndrăgosteşte de bolnava camilla pe care, prin puterea iubirii (salvează un maior - lucru fatal pentru „chip de înger”), o vindecă. aici s-a facut apel la supranatural, fapt ce ține de resorturile intim-umane de a da valenţe universal-tămăduitoare iubirii. cruzimea se împleteşte perfect cu suspiciunea, toată lumea e coruptibilă, dar şi fragilă în faţa preşedintelui. nu avem de-a face cu un roman pozitiv. finalul, absurd din punct de vedere uman, surprinde un tablou tragic, un tragic descris suprarealist, un amestec de delir cu intermitenţe ale realului (tocmai pentru a ne aminti cît de inumani sîntem) în care nimeni nu scapă.
