fragment din romanul "vise despre trandafiri şi flăcări" de eyvind jonhson

postez aici unul dintre cele mai frumoase pasaje de dragoste pe care le-am citit...poate la fel de frumos ca finalul romanului "memorialul de la mafra"...

"Oamenii pier. Cei mai mulţi din pricina focului. Dar, fără îndoială, mulţi şi din pricina florilor. Însă şi asta înseamnă tot prin foc. Focul violent sau scăzut al parfumului, focul dragostei şi focul urii.

O mulţime de oameni sînt arşi pe rug, fumul înăbuşă ţipetele lor sau le poartă mai departe. Alţii intra în putrefacţie încă în timpul vieţii.

Nu arareori pier şi femei din pricina focului. Pe vremuri, asta se numea focul sîngelui sau al inimii, acum există alte denumiri pentru aceste stări. Unele ard la flacără mică, blîndă, ani îndelungaţi în şir, altele se carbonizează repede. Cărbunele îşi păstrează culoarea sau devine cenuşiu, cenuşa însă, mai devreme sau mai tîrziu, întotdeauna devine albă, iar timpul o mătură din calea noastră sau de prin pieţe, pentru a nu ne stînjeni în activitatea noastră: adică aceea de a arde.

Bărbaţii pier deseori prin foc - prin aceasta nu înţeleg numai în războaiele purtate între bărbaţi sau în catastrofe, modalitate propie naturii de a se război cu omenirea, ci şi prin glandele şi acizii ce se află în trupul lor. Numai cîţiva indivizi, cazuri izolate, sînt duşi la rug, iar despre aceştia, în clipa de faţă, se pot spune următoarele: omul, ce-i drept, este nimicit, redus la neant, dar şi toţi acei care l-au dus acolo, adică cei care au cărat lemnele, cei ce stau în cerc împrejurul focului şi privesc, şi ei ard în acelaşi timp cu cel de pe rug. Iar ceea ce vedem noi în fiinţa lor, după aceea, este doar cenuşa pe care încă n-a împrăştiat-o vîntul.

Nu-i aşa?

.................................................................................................................................................

Nu există alte cuvinte care să poată desemna cu atîta subtilitate, şi totodata temeinic şi cuprinzător, parfumul vieţii şi duhoarea morţii. Vezi crinii – aceştia sînt primul lucru pe care-l zăreşti atunci cînd închizi ochii. Apoi trandafirii. Viaţa şi moartea sînt aici amestecate cu trandafiri de crini şi crini de trandafiri. Apoi se mai poate trăi şi muri per flores şi într-altfel. Prin violete, prin nu-mă-uita şi prin flori lipicioase al căror nume nu trebuie să fie amintit aici. Toţi cei care mor din pricina florilor, mor prin foc."

"cafeneaua prostilor"

Din greseala, am gasit un site numit: „cafeneau.com”. Interesant ca titlu. Doar atit! Am citit citeva poezii (cu greu pot fi numite asa). Si am scris, am comentat, am contestat modul scolaresc de a insirui cuvinte. Atit mi-a fost! Din acest punct s-a pornit avalansa. Gasca. O gasca mizerabila! Ca fond, ca tipologie. Niste ipocriti care-si aplauda scursurile literare (sau literale, ca nu-i vorba de vreun demers artistic) pe care le afiseaza pe acest site. S-au activat! Insa piticii sint prosti, foarte prosti, inculti, dezordonati in atac, misei in mijloacele folosite, prolicsi, plicticosi. Lipsiti de simt critic, lipsiti de talent, niste gindaci libidinosi exoftalmici. Aparatnici. E o moda cu gasca asta virtuala. O fratie prosteasca a unor jegosi care sint lipsiti de orice cultura a cuvintului, a scrisului. Au gasit un loc unde sa-si deverseze balastul singurei sinapse pe care o au. Niste golani care isi postuleaza, prin aplauze reciproce, mediocritatea. In viata mea n-am citit banalitati mai dezarmante decit ale lor. Azi va voi prezenta elucubratiile unei „artiste” pe numele de scena „adina.petre”.

„O foaie./O tigara./O umbra./Un copac sec./O scrumiera plina./O tristete ce nu-mi apartine./O pensula./Un pix./O cutie de tabla./O urma de indoiala./O sticla de apa./Un pas nesigur.”

Asta e o poezie. Cica! Mai bine scria asa: “o foaie, un cap sec si multe cuvinte fara rost.”

“Azi am facut o cafea, si am baut-o dintr-o cana cu pisici. Si mi-am amintit. Despre oameni in general.
Am observat ca de regula, ei se impart in cei care declara: "mie imi plac cainii" - cu variatiuni de tip "nu suport pisicile", sau cei care spun: "nu imi plac pisicile" - cu substratul "cainii sunt prosti". Rare combinatiile de tip "imi plac animalele." sau "nu-i suport nici pe unii, nici pe altii".
In copilarie, m-am lovit si de un patruped, si de celalat.”

Asta e un text. Mai degraba a baut din cana pisicilor, nu dintr-una inscriptionata cu pisici. Exprimarea ei “si am baut-o dintr-o cana cu pisici” ne-ar putea inarma cu o intrebare simpla: si lichidul unde a mai incaput, ca doar cana era plina cu pisici? Aici adaug un comentariu: nu suport prostii! Sa lasam animalele deoparte!

Despre textele ei cam atit...asta e cea mai proasta din cafenea.

Sa va completez portretul celei mai proaste din cafeneaua respectiva prin citeva exprimari pe care le-a avut cu privire la comentariile mele:

„K - de adina.petre la: 03/05/2009 18:12:14

Eu cred ca da. Si mai cred ca de fapt s-a ofticat ca l-am desconspirat ca e din Rosiori. :))) Asa-s oltenii...mandri :))))”

„K - de adina.petre la: 03/05/2009 18:07:05

Am copiat traducerea lui ca sa arat la copiii, "asa nu" =))”

In doua comentarii a facut mai multe greseli gramaticale decit am facut in viata mea:

1) Verbul „a deconspira” s-a transformat brusc in „a desconspira”; ce mai conteaza un „s" in plus, sa fie acolo!;

2) Rosiorii de vede au fost deplasati istoric in alta provincie a tarii...in oltenia. Oare iasiul e localizat in maramures?

3) Exprimarea „sa arat” comporta un dativ, corect fiind „sa arat copiilor”;

4) Nicicind, in contextul exprimarii de mai sus, nu se scrie „copiii” cu trei „i”.

N-am nerv sa continuu a prezenta prostia pura, desi specialistii pot extrage semnificative date pentru o eventuala teorie a ineptiei.

Bila vrajită, de patrick white

Roman surprinzător, polifonic, izolat, narat din mai multe perspective, roman oglindă imperfectă, distorsionată, îşi deschide şi îşi închide conţinutul printr-o extensie conversaţională. Romanul este alcătuit din patru părţi, dintre care cele centrale reprezintă subiectul principal al acestuia. De aceea ele poarta sugestiv numele personajelor, capitolul al doilea intitulîndu-se „waldo”, iar cel de al treilea „arthur”. Waldo şi arthur sînt doi fraţi gemeni, dar foarte diferiţi ca înfăţişare, reflecţii, atitudine, concretitudine; fiecare acaparează cîte un univers diferit, un decupaj din care unul (al lui waldo) încearcă să-l excludă pe cel de al doilea (pe cel al lui arthur) şi un alt decupaj prin care cel al lui arthur încearcă să se ataşeze celui lui waldo. Evoluţiile celor doi fraţi sînt urmărite din perspectiva descrisă de ei înşişi, fiecare prezentînd cîte un resort intim de personalizare a modului de acţiune, a situaţiilor comune. Waldo e băiatul deştept, raţional, ermetic sentimental, cu o înclinaţie avidă pentru literatură, reuşind cu timpul să-şi creeze o izolare de tot ce-l înconjoară. În acest ascetism asumat, arthur e singurul care-l împiedică să-şi etanşeizeze universul, cel ce va deveni ţinta tuturor refulărilor sale. În schimb, arthur e băiatul puternic, grobian, neîndemînatic, dimensiunea carnală a umanului, exploziv prin stîngăcia care-l caracterizează, un tip privit ca fiind dezechilibrat mental, dar care reuşeşte să umanizeze situaţiile, contextele. Dacă waldo e într-o continuă căutare ideatică, arthur e într-o continuă acceptare: de către părinţi, de către fratele său, de către societate.

Acest joc de recuperare îl împinge pe waldo să-şi urască fratele, să-l desfiinţeze ca utilitate. Ura va fi şi motorul crimei. Ajunşi bătrîni, izolaţi social, ura devine şi mai evidentă. Nemaiputînd suporta povara fratelui său (care pînă şi darul literaturii încearcă să i-l imite), waldo, într-un acces de furie, încearcă să-l ucidă pe arthur. Însă arthur cel puternic devine, fără să vrea, din victimă criminal. Ca atare, waldo e propriul autor moral al crimei. Emoţionant şi ultimul capitol în care arthur, pînă la urmă un batrîn nematurizat, e arestat. Un roman al urii şi al iertării.

ceva nefinalizat...

A: Spre ce ne duce drumul ?

B: În jos, spre jos, anost.

A: Se pare că un cumul

De gol e-al vieţii rost.

B: Rosteşti cu glasul vieţii

Ce soare n-a văzut !

A: Supuşi sîntem tristeţii...

B: Păcatul de-nceput!

A: E viaţa un noian de

Iluzii - orb altar –

Ce zilnic vrea ofrande

Şi tot mai multe chiar.

(B rosteşte ca pentru sine)

B: I-e sufletul prea negru

De noapte pare-a fi!

(A intuind ceea ce gîndeşte B)

A: Nu poţi să fii integru

De fapta-ţi este gri !

www.terradacica.ro

Nu toate lucrurile au soluţii. Mai degrabă disoluţii. Ţara noastră pare să fie una perfect integrată în limitele autodistrugerii. Cultura e zero (ca zonă de interes). Maneliştii triumfă. La ce ne trebuie cultură? Nu e pe bază de bani, de fiţe, de figuri, n-avem ce face cu ea. „Bag-o mă pe aia de minune, cum le mai zice ăl mic! Da’ ce barosane, ăsta ce are, el nu cîntă?” Îsăilari de astfel de vorbe, căci dialoguri nu le putem numi, se aud peste tot în proiecţia asta de ţară. În afara acestor nulităţi mai există cîţiva. Care rezistă, care vor altceva, care se dedică faptelor din pasiune, care cu idealism construiesc, lustruiesc, pun în lumină şi alte evidenţe. Unele care ar putea fi salvatoare. Pentru noi, pentru o altfel de romînie, pentru romînia următoarelor generaţii. Astfel de persoane sînt şi ideliştii din Asociaţia Terra Dacica Aeterna. Am aflat întîmplător de existenţa lor, dau mai departe. Pentru că se poate şi altfel. Pentru că demersul lor e unul frumos, dezangajat de cotidianul plictisitor şi materialist. Accesaţi site-ul lor şi o să aflaţi mai multe. Despre noi, despre cei de dinainte.

Adresa site-ului: http://www.terradacica.ro

revin...

n-am mai scris nimic...dar am subiecte...despre "bila vrăjita", despre un dictator şi poate...iar despre avocaţi...

un fragment de roman

Luă paharul cu apă. Bău. Doar jumătate. Asta îl mai linişti. Încercă să-şi amintească ceva. Nu ştiu precis ce. Apoi, gîndurile îl invadară. Din toate părţile. Doar gîndurile negre. Îl trăgeau în jos. Jos, tot mai jos. Nimic şi iar nimic. În jurul său, în inima sa, în ochii lui, în aşteptările sale, în speranţele, în viaţa sa. Nici un pic de lumină. Ar fi vrut să plîngă. Dar pentru ce? O umedă izbucnire, un tremur, o prăpastie! Nu astea erau semnele propriilor dezamăgiri? Eşec, refuz, ratare. Ură. Se căţărase pe ea, se agăţase de ea. La început împotriva sa, împotriva voinţei, împotriva gîndurilor sale. Apoi, cu acordul său, în acord cu ceea ce simţea. Cu toţi demonii, cu toţi îngerii minţii sale. Ură, frustrare. Ca o relaţie de coexistenţă. De ocrotire. Ura ocroteşte frustarea. Şi invers. Eşec, ură, neputinţă, frustrare. Refuzat. De orice uşă, de toate uşile. A alerga, a iubi, a privi, a sparge, a urla. Potriviri sau nepotriviri ale vieţii. Toate finite, limitate, cu termen, mereu într-o concurenţă fictivă cu timpul, mereu angajate într-o luptă cu Ceva. Viaţa e Ceva.

Epuizat. Era epuizat. Se ridică din pat. Deschise uşa balconului. Se apropie de balustradă. Privi. Nu era nimeni. Sau poate se înşela. Se aplecă. Peste balustradă, peste el, peste gînduri, peste viaţă. Alunecă. Atunci ştiu. Lumina. Lumina explodă din toate părţile, i se infiltră prin ochi, în cap, în mîini, în picioare...Lumină! Căci de acum încolo totul va fi beznă.

nu îmi plac...

Nu îmi plac avocaţii. Nici juriştii, notarii, procurorii sau ce categorii profesionale or mai fi fiind circumscrise acestei inutilităţi instituţionale. Mă enervează la maximum limbajul lor de lemn. Urmăriţi-i! O să constataţi că, din limbajul lor ce se vrea a fi preţios, nu lipsesc exprimările de genul: viciu de procedură, este inadmisibil, este impardonabil. Aruncă, ca mreajă, cîteva cuvinte tehnice. Ca şi cum ar fi în posesia vreunei inteligenţe peste medie. Nimic mai fals. Nu uitaţi că mai toţi sînt neofiţi într-ale matematicii, fizicii. Ei sînt cu vorbăria. Mai toţi au suflet de tîlhari. Şi tupeu. Instituţii ale tupeului. Bineînţeles că un tupeu pragmatic. În folosul lor, atît. Şi nu stăpînesc deloc gramatica limbii romîne. Dar iar tupeu. Pariu că într-o discuţie pretenţioasă (aşa cum se vor a fi toate pălăvrăgelile lor) se vor adresa interlocutorului cu „domnu’ X...” şi niciodată cu „domnule X...”

Carl Sandburg şi Walt Whitman

I-am citit în paralel. Nu toată opera lor, dar suficient (să fiu corect, i-am recitit - să nu am urme de îndoială). Nici unul nu-mi place. Whitman deloc, sandburg aproape deloc. Primul scrie să nu uite să scrie, cel de al doilea scrie crezînd că ştie a scrie. Amîndoi urăsc versificaţia. Nici în afara ei nu sînt strălucitori. Nu am răbdare cu modele, cu noutatea poetică, cu noul limbaj. Ori ai darul de a scrie ceva frumos, ori nu! De la whitman nu poţi să alegi vreo poezie ca referinţă. Cu sandburg nu-i chiar aşa, dar nici departe (amintesc cîteva poezii, nu magistrale, dar cu notă de trecere: testament, patru preludii pentru joaca vîntului, viermii şi vîntul, pustiul - cam atît). Citiţi „pornind din paumanok” de whitman...poezie jurnal, plictisitoare prin enunţ, banală prin înşiruirea de cuvinte, narare excesiv de seacă. Sau „treceam odată printr-un ocean” sau „am visat un vis” sau ce vreţi. Nimic decît compuneri şcolăreşti. Nici sandburg nu poată să rămînă departe de acest clivaj poetic (cufăr de mare, amurgul bizonilor, fermierul din illinois – monumente de platitudine).

odă construcţiei odei

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tînăr, înfășurat în manta-mi

Ochii mei nălțam visători la steaua

Singurătății.

Ca procedeu stilistic, strofa e construită cu ajutorul figurilor fonologice de reducere a volumului sonor: sincopă - "vrodată"; afereză – "nălţam". La fel şi mesajul; acesta se „contrage” în propria armonie, în propria împăcare.

elemente de teorie a poeziei

Nu de puține ori mi s-a întîmplat să descompun o poezie în unități interpretabile, în fîșii accesibile a fi analizabile atît în amănunt, cît și în ansamblu, atît în muzicalitatea lor internă, cît și în structura vizuală, expozitivă, să încerc să caut reperele care îi dau frumusețea constituentă.

Încă de la început voi preciza un principiu al excluderii: poezia nu are nimic în comun cu etica. Totul se subsumează esteticului.

Pe de altă parte, postromantismul (în special formele postmoderne) ne propune o poezie simplificată de rigoarea prozodiei, totul în numele simbolismului, abstractului, expresionismului, ermetismului, onirismului, fracturismului, de parca formele enunțate nu ar putea să conviețuiască cu poezia elaborată. Asta nu înseamna că nu există poezii frumoase în afara celor circumscrise sferei prozodice. Însă rațiunea unei astfel de poziționări, pentru mulți dintre cei ce se pretind a fi poeți, e alta decît cea estetică, și anume simplitatea. Mulți poeți nu apelează la arma prozodiei pentru ca nu o posedă, nu o stăpînesc, nu o înțeleg. Prozodia fină, reuşită e o măsura a talentului. E facil să dai drumul gîndurilor, să le aşterni pe hîrtie fără un control organizatoric, fără o cenzura a structurii compoziionale.

Ce cîştigăm şi ce pierdem din versul liber?

S-ar putea argumenta că versul liber este expresia unui lirism pe măsura sentimentelor, că e singurul care echivalează stările, alegoriile, pulsiunile, reveriile, căderile onirice.

Versul liber cîştigă prin cantitate, prin completare, dar de cele mai multe ori sfîrşeşte sufocat de exprimări prolixe, încorsetat de multiple epitete. De asemenea, versul liber tinde mai mult sa cumuleze funcţiile epicului, să confişte intenţia inţială, decît să caute sublimul.

În al doilea rînd, versul liber ar veni în susţinerea ideii că ar fi echivalentul verbal al decupajului nostru cotidian (în discuţiile pe care le avem nu vorbim în versuri – aici fac trimitere la o idee a lui dostoievski). Nimic mai adevărat. Dar limbajul poetic nu e o echivalare automată a realităţii, el poate să propună fapte reale, să descrie peisaje, însă cu alte mijloace decît cele ale exprimării familiare. Altfel n-ar mai fi poezie.

Într-adevăr, ritmul, rima, măsura, cezura sînt tot atîtea elemente de tortură creaţională (îndeosebi pentru cei ce mîzgălesc foi în numele poeziei). Ideea trebuie modelată dupa ritm, rima e în masură să limiteze combinaţiile expresivităţii. De multe ori, o poezie poate pierde din expresivitate prin fragmentarea ideii (apelarea la ingambament poate deruta cititorul în demersul de a urmari ritmul şi mesajul poeziei). Nu mereu ai la îndemînă cuvinte care să rimeze şi, in acelasi timp, să exprime ceea ce ţi-ai propus (în acest caz, asonanţa e cea care ne-ar putea salva, fără a altera frumuseţea compoziţională).

Însă, din îmbinarea reuşită dintre elementele de prozodie, imaginaţie, metaforă şi mesaj se naşte marea poezie (amintesc aici cîteva poezii superbe: corbul de edgar allan poe, nopţile lui musset, norul şi ciocîrliei de shelley, capela din pădure de lenau, demonul meu de lermontov, glossă, scrisoarea 1, memento mori, luceafărul de eminescu, noapte de decembrie de macedonski, mistreţul cu colţi de argint de doinaş).

Elementele de prozodie permit combinaţii de o năucitoare frumuseţe (falsa metateză dezvoltă sonorităţi surprinzătoare, paronomaza provoacă desfătări sufleteşti), versificaţia e atît „combinatorică sufletească”, cît şi sensibilitate vizuală. Versul elaborat e consum. De resurse intime, de conţinut, de exprimare.

Rima e cea ce creează muzicalitatea şi, în acelaşi timp, armonia creaţiei, organizatorul întregii structuri a poeziei; reprezintă adaosul estetic, intermedierea dintre formă şi conţinut, declanşatorul admiraţiei. Ritmul e tropotul intern al poeziei, ascensiunea şi căderea în intimitatea acesteia; e avîntul ce te însoţeşte de la primul pînă la ultimul vers, el impune acompaniamentul auditiv. Cît despre măsură, ea e cea care ne prelungeste agonia sau care ne espompeaza visarea, în fapt, organizatorul strofei.

istorie...aiurea

Tablouri, autentice monografii factuale sau imagistice, un tibru al anilor 753 de demult, zbănțuind în itinerarii alegorice, regi etrusci, mai pămînteni decît rangul, detronați de decalajul istoriei, un tarquinius, cică superbus, neglijent cu acoliții, res publica, acel spqr virtuos, o cursa contra-istoriei, un anacronism al puterii temeinice, imperatori, unii după augustus pînă la diocletian, creator de asocieri uzurpatoare, ilirium, panonia, raetia, herulul acela omorît de teodoric al lui zenon...

romînii şi revoluţia

Văd oameni supăraţi. Pe stradă, la televizor. Toţi au reacţie. Dintr-o dată, societatea romînească şi-a încropit o vocaţie. Aceea a indignării. Se fac proteste spontane. În minte, în suflet, pe stradă. Ţi-ai zice că e o trecere, o recuperare, o reinventare. Asta după douăzeci de ani. Mass-media sînt scandalizate, imapcientate. Omul de rînd dă frîu liber spiritului revoluţionar, odată cu personajul capătă şi el alura robespierrului. Nu nemulţumire că vor fi opt sute de mii de şomeri pînă la sfîrşitul anului, nu lacrimi că ne mor compatrioţii prin afganistan, nu aprehensiune pentru dispariţia unei generaţii ce a reprezentat singura alinare a romîniei (mă refer la actori, cîntăreţi, scriitori), nu revoltă că medicamentele se vor scumpi, nu protest că profesorii au fost minţiţi, nu că nu, nu că orbire, nu că nu mai avem speranţă. Nu şi nu. În schimb lacrimi, milă, compasiune, pumni încleştaţi, adeziuni surprinzătoare, valuri de litere, tone de imagini pentru becali. Ţară de manelişti. De canalii, de îndobitociţi, de coate goale, de gîndaci sociali. Toţi suspină cu infractorul, referinţa la manea, încă o dată, le validează suportul decizional. Adevărul e că avem o istorie ce nu-şi depăşeşte marginalismul. Nu poate să evadeze. Şi ce s-ar face dacă s-ar găsi dintr-o dată în apropierea marii istorii? Amintiţi-vă de antonescu care dorea o negociere cu uniunea sovietică. Amintiţi-vă de eminescu care, sufocat de prezent, de lipsa principialităţii, îşi programa măreţia nu în romînia lui, ci în cea a viitorului. Aici s-a înşelat, dar e scuzabil. Nu mai suporta acea romînie. Nici eu pe asta. A curvelor fecioare, a ipocriţilor sensibili, a hoţilor inocenţi, a farsorilor cu imagine, a mitocanilor cuminţi, a criminalilor excedaţi de conştiinţă, a papagalilor vulturi. Pa romînia, pa naţiune, ave ţie popor!

aşa, aiurea

sînt unii care scriu cu foc, adică implicat. alții scriu, zice-se echidistant, obiectiv, cu pretenția eternității. ăștia sînt ziariști. sau ce vor fi fiind. eu scriu cu nerv, eu scriu aşa, fără miză, uneori să mă validez, alteori din plicits...ca acum...să nu înţelegeţi că aş scrie ca şi cum aş fi posedat de cine ştie conduită etică, de nu ştiu ce fir epic conducător, de nu ştiu ce har...eu scriu nervos...adică sînt nervos....cît se poate de nervos...mai tot timpul, nu mai am răbdare cu nimic, nimic nu-mi iese, nimic nu e la locul lui sau la locul meu. am un milion de frustrări, nu e o spovedanie, e o stare careia îi dau frîu...scriu corect...gramatical...nu poate exista etică în afara gramaticii...nu cred în mitocani inocenţi, în sfinţi lipsiţi de cunoaştere...e ca şi cum un înger s-ar legitima printr-un buletin...sau altfel zis...ca şi cum un înger s-ar legitima mai degrabă printr-o parolă decît printr-un mesaj...eu cred în dictatori, dar nu din cei compuşi, manelişti, palavragii...cred în dictatori, chiar dacă scurtcircuitează legile, drepturile omului sau ce mai vreţi...cred în dictatorii culţi, cei organic destinaţi acestei fiinţări...e ca şi cum m-aş valida...nu mă intersează părerile proştilor, ei nu contează, nu au de ce să existe...nu merge cu joaca de-a existenţa...cît eşti manelist nu ai de ce să exişti...sînt aberant, veţi zice...nu mă interesează...astea sînt legile vieţii, totul e un construct absurd, cizelat de propriile tradiţii...gata, m-am plictisit...

despre prostie, manelism şi băsescu

băsescu nu mi-a plăcut niciodată, nu gust umorul lui, nu cred în rolul său de reformator, aşa cum i l-au desenat unii, nu îmi place stilul său direct de a debita orice banalitate, nu sînt adeptul clovneriei politice, nu împărtăşesc evadările principiale, nu îmi place rîsul său de scelerat, nu ader la mitocăniile ce se vor spumoase pentru nişte şobolani compatrioţi. romînii sînt proşti, foarte proşti, nişte manelişti neîncadrabili în nici o tipologie ironic-umană. sînt cei mai proşti. la revoluţie, multă lume era indignată de mediocritatea lui ceauşescu, de faptul că un om lipsit de pregătire a putut să ne conducă atîta timp. nu au trecut secole, şi iată-ne într-o situaţie mult mai penibilă: avem un preşedinte, de data aceasta ales reprezentativ, legal sau cum vreţi să numiţi mizeria asta numită democraţie, cum mult sub dimensiunea politică, umană a lui ceauşescu.

la băsescu, cel mai mult, enervează „confiscarea”, cu etapele sale inerente: desolidarizarea şi acuzarea. s-a întîmplat cu petre roman, băsescu fiind unul dintre promovaţii acestuia, unul dintre beneficiarii acelui partid democrat, s-a întîmplat cu partidul democrat, pe care, după ce l-a folosit ca armă de reprezentativitate în lupta ideologică cu pdsr, l-a trecut fără scrupule în ograda popularilor europeni. asta în condiţiile în care pd-ul (pe atunci fsn) s-a format prin fuziunea, prin comasarea unor partide cu identitate socială: partidul democrat, partidul democrat al muncii, partidul unităţii social-democrate, frontul democrat romîn. mai mult, acest golan al politicii romîneşti, numitul băsescu, a cîştigat supremaţia în partidul democrat prin moţiunea „romînia puternică - romînia social democrată”, iar modul în care s-a dezis de apartenenţa la această familie politică a fost unul care-l caracterizează: din instinct politic şi demagogie ieftină.

acelaşi băsescu, cu un tupeu rar întîlnit, e cel care a condamnat comunismul, sistemul care l-a validat, care l-a promovat, care l-a scos la iveală, care ni l-a servit ca avans post-revoluţionar.

băsescu e omul care ar fi făcut carieră în orice sistem politic; nu am dubii că ar fi fost un bufon foarte apreciat la curtea oricărui rege. e individul păpuşar, afirmă, află că nu e de bine, hăhăie, apoi, cu o inocenţă inventată, dă înapoi. plînge la coamandă, actor de telenovelă, ar vrea să joace în toate rolurile social-politice: de preşedinte, de premier, de tată, de funcţionar, de tăietor de lemne, de preot, de arhitect. nu se pricepe la nimic, dar are contract cu fiecare sector al vieţii. a ocupat n-funcţii, dar n-a făcut nimic. doar a distrus: flotă, cariere, guverne, partide, oameni. scuipă ca apoi să spună că e miere. limbajul acestui semidoct nu e departe de cel al golanilor. şi asta prin toleranţa (citiţi prostie) romînilor. e ridiculizat de propriul comportament, se supără, e gol ca sens, ca mesaj, dar dă înainte. a confiscat actul prezidenţial, nu mai există delimitare între instituţia prezidenţială şi băsescu, în megalomania lui crede că istoria a trasat o identitate legitimă între cetăţeanul ales să reprezinte interesele romînilor şi numele său. unora le place că e unul de-ai lor. romînii uită repede, foarte repede. act de manelism. oare aşa se comportă napolitano? oare cîte cărţi o fi citit marinarul apelor interne? tupeu, şi iar tupeu. se pare că moda preşedinţilor elevaţi, decenţi în atitudine, în exprimare nu caracterizează această ţară, excrescenţă a şmecheriei de manelist. băsescu e manelistul suprem, nu cred că putea fi inventată o zdrăngăneală mai reprezentativă, pentru comportamenul acestui derbedeu, aşa cum e maneau. atît, că oricum proştii rămîn cu ale lor!

uitata poveste, ce-n sensuri oneste, închide o lume, de fapte cutume, iubirea-şi împarte, în titluri în arte, mici îngeri prezenţi, şi demoni decenţi, cu toţii doar unii, tribut pasiunii, îşi vînd nenorocul, de gheaţă sau focul, sărmanilor inşi, de patimi împinşi, spr-un fel de orbire, dulceagă topire, eu demon de sînt, iubirii avînt, îi dau şi nu-i cer, legare de cer, cu vidul eu cumpăr, al firii astîmpăr, nimic nu mă leagă, iubirea întreagă, v-o dau pe nimic, mai mult chiar un pic, de-orgoliu sădesc, în gîndul firesc, eu înger de sînt, iubirii cuvînt, îi dau dar de domnul, nainte ca somnul, să tragă oblonul, măriți-i blazonul, căci toate se leagă, de-amorul ce neagă, orgoliul curtat, de gînt necurat, şi unii cu toţii, se joacă de-a hoţii, iluzii aştern, acum şi etern, căci nimeni nu ştie, a firii robie.

Nebunul orb ce-a ispășit

Diagonale-n criză

Visează mat la infinit

Iar vieţii-i vrea remiză.

Amorul lui lipsit rang

Regina i-l refuză

Orice dovadă-i bumerang

De patimă confuză.

domnul preşedinte, de miguel angel asturias

alternanța dintre real și imaginar creează jocul necesar structurării caracterologice a personajelor, precum și intențiile de întrupare a acțiunii. titlul poate înșela în măsura în care toate așteptările se îndreaptă spre personajul principal sugerat: domnul președinte. însa acesta nu e decît un mijloc de a zugravi povestea care se desfășoară aproape hipnotic, cu tresăriri de realism brutal estompate în oniric. un suprarealism fantezist vine să suplinească macabrul uman ce se desfășoară sub patronajul președintelui care a instituit un regim de teroare, de supunere totală. trădarea îşi joacă toate valențele depersonalizînd oameni, situații, principii. personajul principal e povestea acestui regim, poveste peste care se suprapune cea de iubire dintre „chip de înger” – aghiotantul președintelui - și camilla, fiica generalului canales acuzat pe nedrept de crimă. „chip de înger” e favoritul președintelui pîna cînd acesta se îndrăgosteşte de bolnava camilla pe care, prin puterea iubirii (salvează un maior - lucru fatal pentru „chip de înger”), o vindecă. aici s-a facut apel la supranatural, fapt ce ține de resorturile intim-umane de a da valenţe universal-tămăduitoare iubirii. cruzimea se împleteşte perfect cu suspiciunea, toată lumea e coruptibilă, dar şi fragilă în faţa preşedintelui. nu avem de-a face cu un roman pozitiv. finalul, absurd din punct de vedere uman, surprinde un tablou tragic, un tragic descris suprarealist, un amestec de delir cu intermitenţe ale realului (tocmai pentru a ne aminti cît de inumani sîntem) în care nimeni nu scapă.

caietele lui don rigoberto, de mario vargas llosa

Continuare a elogiului mamei vitrege, caietele îşi încorporează anecdotica tot din traiectoria celor trei personaje descrise anterior. Întîlnim un don rigoberto ce suferă după iubita lui lucretia, un don rigoberto care o substituie cu ajutorul însemnărilor în „caiete” - joc al disperării - pe lucretia reală cu o lucretia ficţională, reaşezată în forme de multiplă senzualitate. Lucretia e peste tot, ba lesbiană, ba iubită a unui impotent, dominînd întreaga igienă mentală a lui don rigoberto. La rîndul lui, alfonso, un adolescent de o excesivă frumuseţe, îşi recompune jocul inocenţă-maturitate, căzînd, ridicîndu-se, fluidinzindu-se în culorile tabloului interior. Prin intermediul noii calităţi descoperite, aceea de a picta, dar şi a unui mentor (pictorul egon schiele) pe care şi-l suprapune în întregime personalităţii lui, băiatul îşi creează pretexte, aparent inocente, de a-şi vizita mama vitregă, nici mai mult nici mai puţin decît victima sa. Se pare că planurile acestuia s-au schimbat, alternările genialitate-cotidian permiţîndu-i să-şi programeze în detaliu intenţiile, dar şi o pliere pe măsura oricărui eveniment. Nimic nu pare să-i stea în cale, nici imitarea scrisului tatălui, nici rolului de expeditor-destinatar al propriilor înscenări. În acest scenariu, lucretia pare să fie cea mai „normală”, vîrful triunghiului care „comunizează” denivelările realităţii. Arondată dorinţelor lui don rigoberto, prizonieră a capriciilor lui alfonso, ea patinează pe bidimensionalitatea tată-fiu, primului ca obiect al închipuirii, celui de al doilea ca obiect al intenţiei. Dublul mesaj (conceput exclusiv de alfonso) dintre don rigoberto şi lucretia e cheia romanului, rezolvarea normală pe care băiatul o găseşte în vederea împăcării celor doi. Faţă de primul roman schismatic, „hiatic”, caietele unifică, integrează atît acţiunea, cît şi destinele.

Romanul propune un model original de narare, conceput în directă relaţionare cu subiectele tablourilor lui egon schiele. Fiecare capitol referitor la vizitele pe care alfonso i le face lucretiei reprezintă o transpunere, o imitare dinamică a imortalizărilor din tablourile pictorului, ca şi cum personajele nu mai încap în dimensiunea pînzei revendicînd o reprezentaţie reală.

elogiu mamei vitrege, de mario vargas llosa

llosa se angajează într-un proiect curajos, un micro-roman la limita dintre decenţă şi pornografie, diferenţă dată de valoarea artistică a cîtorva capitole de o surprinzătoare frumuseţe. s-ar putea spune că este un roman erectil, în care sexualitatea este surprinsă în cele mai intime ipostaze, însă exagerarea temei dă o tentă de plictis, de maniacal, de psihoză. "eroticul" este camuflat în fiecare amănunt al unei familii nou formate, ce încearcă să-şi definească relaţiile de apartenenţă, de incluziune, de recluziune, un adevărat triunghi conjugal: don rodrigo – seniorul familiei, fiul sau, alfonso, şi mama vitregă a acestuia: senzuala lucretia. sub încercarea de a se face acceptată, lucretia acceptă toate jocurile insidioase, toate tertipurile fiului ei vitreg, dezvăluindu-i precocitatea instinctului sexual. de fapt este vorba de un joc sexual iniţiat chiar de copil, care, sub masca inocenţei, lasă impresia unui răsfăţ involuntar, a unui capriciu nevinovat. totul culminează cu relaţia sexuala dintre fiu şi mama vitregă, relaţie care va constitui şi destrămarea acestei familii ce părea că se hrăneşte dintr-un adevărat paradis trupesc. bine surprins este caracterul acestui copil diabolic, care poate mînui atît de bine armele jocului dintre inocenţă şi malefic, deşi poate părea o sarcina ce excede realitatea, exagerată în raport cu vîrsta acestuia; singura lui scuză pentru această construcţie diabolic-comportamentală este faptul că nimeni nu poate lua locul mamei sale moarte; acţionînd astfel, alfonso speră să răscumpere simpatia cititorului, să balanseze tot raţionamentul purtării sale pe relaţia eros-thanatos. limbajul propus de llosa se ridică deasupra temei exclusiv sexuale, senzuale a acestui roman, prin narări hiperbolice, prin descrieri paradiziace, făcînd ca fiecare element anatomic să fie în sine o metaforă a încîntării.

Despre cum nimic nu e posibil - prolegomene

O să încep cu o ipoteză simplă, descărcată pe cît posibil de semnificaţii tradiţional-cumulative, degrevată de registrul aporturilor speculative, tributare vreunui sistem filosofic.

Enunţ: Dacă eu mă includ în proiectul „lume”, atunci captivitatea mea deliberată îmi delimitează, în mod referenţial, demersul de apropiere sau de depărtare de libertate.

Libertatea o vom defini mai degrabă prin negaţie, astfel încît pretenţia de epuizare a conţinutului să fie o disponibilitate personală: aşadar, libertatea nu e conştiinţă, libertatea nu e spaţiu, libertatea nu e timp. Cum am spus, nu ne vom preocupa de ipoteza (de altfel şi imposibil de demonstrat): „libertatea este”, căci o afirmaţie nu decurge în nici un caz de modul în care distingem între „a fi” şi „a nu fi”, ci de modul în care postulăm formularea. Avantajul se obţine din termenii contractuali de definire, din punctul în care ne poziţionăm.

Libertatea nu e conştiinţă: „a putea fi” dar şi „a putea a nu fi” este o relaţie reversibilă, fără prea multe pretenţii de excludere, pe cînd relaţia „a putea fi” şi „a nu putea fi” e doar o contrapondere a voinţei. Cu cît vom adînci mai mult reflexul nostru de căutare, de pătrundere în amănuntul expunerii, cu atît mai mult ne vom îndepărta de opţiunea enunţată. Aşadar, libertatea nu are limite morale, nu are construcţii sociale, nu are sisteme, nu are departajări practice, ci numai interpretări.

Libertatea nu e spaţiu: poziţionarea într-un punct nu reprezintă o axa de interpretare. Să suprapui lumea sferei libertăţii sau să suprapui sfera libertăţii lumii? – e o intrebare legitimă. Dar aceste suprapuneri, indiferent din ce direcţie ar veni, nu sînt în ele însele extensii de existenţă, ci numai deziderate ontologice.

Aşadar, libertatea nu e spaţiu, ci adeziune.

1.

Vis, eu urc în decădere, e aievea prăbuşirea

Paşi regali mi-aşterne jocul nepăsării, îi urmez...

Dublă noapte-n schimb cu ziua îmi tocmeşte iarăşi firea

Obiect de arondare, truc al formei conturez.

2.

Vând viaţa şi funie, parcă şi furii...

Trei ziduri de noapte, în noapte, de gheaţă

Le scot la mezat cu distinsa mea greaţă

Stînd încolonat în abis ca în curii;

În inimi înalţ catedrale de nervi

Să pot să mă rog împreună cu ura

Iar ziua, lumina, în târguri de servi

Le dau fără preţ, căci nimicu-i măsura.

"apungaşul"

E bine şi în romînia asta...azi am identificat o nouă categorie constituentă a ei: cea a “apungaşului”. Nu vă chinuiţi să căutaţi echivalări noţionale normate, acest cuvînt nu există în limba romînă, este doar o alăturare cu efect de negaţie, crescută din substanţa semantică a pungaşului şi particularizată de prefixul “a”. Să nu faceţi greşeala de a crede că particula “a” invalidează caracterul de impostură a persoanei în cauză, ba dimpotrivă, reflexul judecăţii se centrează tocmai pe acest conţinut. “Apungaşul” este o persoană care se hrăneşte cu auto-suficienţa propriei micimi şi minciuni, proiectată de imundul romîniei în prim-planul unei situaţii conjuncturale. Pe “apungaş” îl găsiţi la la Carrefour, la Auchan, la Billa, în principiu la orice magazin, şi e acea persoana care plăteşte pe baza cardului (într-o gestică de om împlinit, ajuns la o maturitate financiară satisăcătoare, plin de el ca şi de cardul său), dar care îşi cară produsele în buzunare sau cel mult într-o pungă. O pungă contează, cînd dai bani pe ea. E bine să se vadă că ai gologani pe plastic, însă efectul trebuie să-l produci astfel încît prestidigitaţia să ascundă faptul că nu cumperi şi tot atîtea pungi de cîte ai nevoie. E dizgraţios să vezi orice coate-goale umflîndu-se mai mult decît spaţiul pungii lipsă, pozînd într-un miliardar de plastic reciclabil ce îşi dă consemnul plăţii printr-un card. Bineînţeles, el rămîne un pungaş nenorocit, căci vrea să-şi păcălească condiţia mizeră, de gunoi uman, el pungaşeşte viaţa, se pungăşeşte pe sine, pe noi, dar se vrea mai presus de propria realitate, chiar şi din postura unei pungi lipsă.

Eseu despre anarhie

Traiasca distrugerea circulara, cuvintele fara numar de ordine, intr-o talie a dezordinii, o ura maximala, deopotriva aratura, deopotriva semanatura. Dezinhibarea constiintei de pacalelile existentiale, dezgolirea de haina reciprocitatilor virtuale nu sint incercari de demistificare a vreunei conditii “de a fi in lume”, ci reflexe naive si, tocmai de aceea, registre curate, necurtate de vreun arondament rational. Ce-i mai frumos decit sa privesti cu naivitate cerul, colorindu-l in pastelurile sufletului, un zugrav de mintuiala, dezinteresat de sensuri, sa descalti marea de pretentii concrete, sa o ondulezi pe miscarile corpului, sa o infasori pe sedimentele memoriei ca astfel sa pornesti virtejul ignorantei, ce-i mai uman decit a spune “nu stiu”, si asta nu pentru a fugi de vreun interogatoriu cerebral, nu pentru o aminare disciplinata, ci pur si simplu pentru a savura inconstient indecizia momentului. Anarhia, mama frumusetii, mama geniului, se rostgoleste pe balansoarul timpului, achizitionind indoielnicii, indecisii, fictionalii, refuzatii istoriei, se prabuseste de nestiute si necuantificate ori in dezagregari spontane, nu e refuz, nu e opus, nu e contrariu, nu e antagonism, nu e antinomie, nu e interdictie, e doar delir.

fragmente din poezia corbul de edgar allan poe - traducere proprie

Într-un miez funest de noapte, chibzuind, slăbit, la fapte
Peste cărţi uitate-n sensuri şi-n ştiinţa de demult
Somnu-ncet mă încolţise cînd bătăi puţin precise
Se-auzeau bătăi ca-n vise – chiar bătăi în uşă-ascult
Poate-i vrun drumeţ, rostit-am, cînd bătăi în uşă-ascult
Doar atît, nimic mai mult.

Mi-amintesc, era-ntr-o lună, de decembrie nebună
Cînd jaraticu-n fantome tremura, jos, pe podea
În zadar îmi era vrerea, să-mi topesc în cărţi durerea
Să-mi alin cu greu durerea de Lenor, pierduta mea
Îngerii îi zic Lenora celei pure ca o nea
Fără nume-n lumea mea.

Roş mătasea din perdele, ruginind de parcă-n ele
Mă înfiora umplîndu-mi sufletul de groază grea
Inima să-mi potolească, repetam doar să se-oprească
E-o făptură omenească, vrînd să intre-n casa mea
Vrun drumeţ ce trist imploră să poftească-n casa mea
Doar atît, şi-atît o vrea.

Sufletu-mi zvîcnea prea straşnic doar o clipă, apoi paşnic
Domnule sau doamnă, zis-am, mă iertaţi numaidecît
Căci de fapt eu aţipisem, cînd venit-ai ca prin vise-mi
Şi-ai bătut uşor ca-n vise-mi, tu la uşă mi-ai bătut
Te-auzeam, bătînd ca-n şoapte – uşa larg am desfăcut
Doară beznă şi atît.

Şi privind prin întuneric, stam mirat, temut, himeric
Mă-ndoiam visînd doar vise, regăsite-n alt decor
Dar tăcerea era stană ca şi bezna suverană
Singurul cuvînt, grea rană, era cel şoptit Lenor
Asta tot şopteam şi-ecoul murmura din nou Lenor
Doar atît, o vorbă-n zbor.

Întorcîndu-mă în casă, inima adînc m-apasă
Auzii iar o bătaie, ce-şi crescu al său tumult
„Sigur” spus-am, „sigur este” cineva stînd sub ferestre
Las că văd doar cine este ‘cest mister cu sens ocult
Inima să-mi stea o clipă, şi-o să ştiu cu mult mai mult...
Doară vînt, nimic mai mult.

Deschizînd, am tras oblonul, cînd cu fast, sfidînd blazonul
A păşit un corb prea mîndru, dintr-un timp cu totul stins
Nici un fel de plecăciune, nici o clipă să-şi înfrîne Mersul.
Pironit rămîne, cu-au său chip de doamnă-ori ins,
Chiar pe bustul zeei Palas, nemişcat şi neatins...
Cocoţat ca dinadins.

‘Ceastă pasăre, în zîmbet, prefăcînd al minţii-mi strîmbet
Prin decenţa aspră, gravă chiar a chipului ciudat.
Chiar pleşuvă de ţi-e creasta, tu n-ai teamă-n lumea asta
Corb bătrîn, grav ca năpasta, din eternu-ntunecat Ce cobori.
Care ţi-e titlul în tărîmu-ntunecat...
Zise corbul: niciodat.