fragmente din poezia corbul de edgar allan poe - traducere proprie

Într-un miez funest de noapte, chibzuind, slăbit, la fapte
Peste cărţi uitate-n sensuri şi-n ştiinţa de demult
Somnu-ncet mă încolţise cînd bătăi puţin precise
Se-auzeau bătăi ca-n vise – chiar bătăi în uşă-ascult
Poate-i vrun drumeţ, rostit-am, cînd bătăi în uşă-ascult
Doar atît, nimic mai mult.

Mi-amintesc, era-ntr-o lună, de decembrie nebună
Cînd jaraticu-n fantome tremura, jos, pe podea
În zadar îmi era vrerea, să-mi topesc în cărţi durerea
Să-mi alin cu greu durerea de Lenor, pierduta mea
Îngerii îi zic Lenora celei pure ca o nea
Fără nume-n lumea mea.

Roş mătasea din perdele, ruginind de parcă-n ele
Mă înfiora umplîndu-mi sufletul de groază grea
Inima să-mi potolească, repetam doar să se-oprească
E-o făptură omenească, vrînd să intre-n casa mea
Vrun drumeţ ce trist imploră să poftească-n casa mea
Doar atît, şi-atît o vrea.

Sufletu-mi zvîcnea prea straşnic doar o clipă, apoi paşnic
Domnule sau doamnă, zis-am, mă iertaţi numaidecît
Căci de fapt eu aţipisem, cînd venit-ai ca prin vise-mi
Şi-ai bătut uşor ca-n vise-mi, tu la uşă mi-ai bătut
Te-auzeam, bătînd ca-n şoapte – uşa larg am desfăcut
Doară beznă şi atît.

Şi privind prin întuneric, stam mirat, temut, himeric
Mă-ndoiam visînd doar vise, regăsite-n alt decor
Dar tăcerea era stană ca şi bezna suverană
Singurul cuvînt, grea rană, era cel şoptit Lenor
Asta tot şopteam şi-ecoul murmura din nou Lenor
Doar atît, o vorbă-n zbor.

Întorcîndu-mă în casă, inima adînc m-apasă
Auzii iar o bătaie, ce-şi crescu al său tumult
„Sigur” spus-am, „sigur este” cineva stînd sub ferestre
Las că văd doar cine este ‘cest mister cu sens ocult
Inima să-mi stea o clipă, şi-o să ştiu cu mult mai mult...
Doară vînt, nimic mai mult.

Deschizînd, am tras oblonul, cînd cu fast, sfidînd blazonul
A păşit un corb prea mîndru, dintr-un timp cu totul stins
Nici un fel de plecăciune, nici o clipă să-şi înfrîne Mersul.
Pironit rămîne, cu-au său chip de doamnă-ori ins,
Chiar pe bustul zeei Palas, nemişcat şi neatins...
Cocoţat ca dinadins.

‘Ceastă pasăre, în zîmbet, prefăcînd al minţii-mi strîmbet
Prin decenţa aspră, gravă chiar a chipului ciudat.
Chiar pleşuvă de ţi-e creasta, tu n-ai teamă-n lumea asta
Corb bătrîn, grav ca năpasta, din eternu-ntunecat Ce cobori.
Care ţi-e titlul în tărîmu-ntunecat...
Zise corbul: niciodat.