Eseu despre anarhie

Traiasca distrugerea circulara, cuvintele fara numar de ordine, intr-o talie a dezordinii, o ura maximala, deopotriva aratura, deopotriva semanatura. Dezinhibarea constiintei de pacalelile existentiale, dezgolirea de haina reciprocitatilor virtuale nu sint incercari de demistificare a vreunei conditii “de a fi in lume”, ci reflexe naive si, tocmai de aceea, registre curate, necurtate de vreun arondament rational. Ce-i mai frumos decit sa privesti cu naivitate cerul, colorindu-l in pastelurile sufletului, un zugrav de mintuiala, dezinteresat de sensuri, sa descalti marea de pretentii concrete, sa o ondulezi pe miscarile corpului, sa o infasori pe sedimentele memoriei ca astfel sa pornesti virtejul ignorantei, ce-i mai uman decit a spune “nu stiu”, si asta nu pentru a fugi de vreun interogatoriu cerebral, nu pentru o aminare disciplinata, ci pur si simplu pentru a savura inconstient indecizia momentului. Anarhia, mama frumusetii, mama geniului, se rostgoleste pe balansoarul timpului, achizitionind indoielnicii, indecisii, fictionalii, refuzatii istoriei, se prabuseste de nestiute si necuantificate ori in dezagregari spontane, nu e refuz, nu e opus, nu e contrariu, nu e antagonism, nu e antinomie, nu e interdictie, e doar delir.