Fără preoţi în viaţa mea, fără preoţi în viaţa mea, preoţi făcînd punte cromatică, prin îmbrăcămintea lor, cu noaptea, noapte în stînga, noapte în dreapta, noapte a conştiinţei, punte peste desele destine ruinate de o înşelăciune bine regizată de cîţiva tovarăşi auto-excluşi din comerţul uman şi împroprietăriţi pe cursul umanităţii, pe cadenţa istoriei, file mîzgălite cu aceeaşi pană a dihotomiei, da, tu ai voie, nu, tu nu, împărăţia cerului va fi a celor săraci cu duhul, pregătiţi-vă să luaţi cu asalt împărăţia cerurilor, oameni bine pregătiţi să îşi consolideze iluzia în nu ştiu ce împărăţie promisă, împărăţie, nu regat, nu ţară, nu stat, împăraţi nu regi, nu preşedinţi, împăraţi ai suferinţei, egali ca şi voi în dimensiunea încercării, egali cu realitatea, cîte un preot în fiecare om, gata să predice apusul celorlalte împărăţii, gata să înalţe biserica propriei împărăţii, fără preoţi în viaţa mea, umanitatea confiscată atîtea secole în numele unei promisiuni, lăsaţi preoţii din voi să vă dezlege de taina preoţiei, fiţi confidenţa propriilor răstălmăciri, mai mulţi preoţi decît oameni, a doua zi macaralele pornite cu toată ura lor metalică să muşte din straiele sfinţilor, o iconografie involuntară, mîini mutilate întinse spre dinţii excavatoarelor, priviri piezişe pornite din frînturi de icoane gata să sfredelească, cu un ultim efort de vizibilitate, braţele muncite ale uneltelor, fiecare cupă pregătită să guste din pereţii pictaţi, zid după zid prăbuşit în ameţeala lamelor, a buldozerelor, joc de domino cu piese adevărate, un adevărat ritual iconoclast, preoţi îmbrăcaţi în haine civile, ascunşi prin toate colţurile ruinelor, neîndrăznind să conteste simfonia turlelor prăbuşite, odată pentru totdeauna istoria trebuie să înveţe să piardă, biserici dărîmate una după alta, o cartagină arată cu plugul, de-a lungul şi de-a latul, arată cu grapa nervilor mei, piatră pe piatră să nu rămînă din această sodomă spirituală, preoţi pîndind, cu disperarea construită pe mii de ani, să vadă cum cade ultima cetate pămîntească, aici şi nu în cer, cine se va împotrivi să fie executat, celui ce se va împotrivi să-i fie dată pedeapsa de şapte ori, întocmai ca lui cain, aceşti caini ce s-au jucat de-a roadele pămîntului, de-a jertfa timp de mii de ani, sătul de atîta negru, negru în sufletul lor, negru în sufletul meu, negru în îmbrăcămintea lor, acatiste eliberate de un cor comun, în gîndul vostru, pentru ca toate blestemele cerului să cadă asupră-mi, un cer mînios pe care l-aţi invocat în apărarea voastră, un cer-procuror căruia i-aţi cerut să mă aducă în boxa acuzaţilor, însă un cer mişel care nu a făcut decît să aprobe cu un zgîmbet albastru tot acest joc ce părea construit de-a pururi, un cer incapabil să reacţioneze, zgrunţ , zgrunţ muşcătură după muşcătură, amestec de icoane, o iconografie de nerecunoscut, sfinţi amestecaţi în aceeaşi categorie mistică a gurilor buldozerelor, cuminecătură a motostivuitoarelor, dezlegare la dezastru, la demolare, damnare şi iar damnare, acuzat eşti învinuit de erezie, cerul urlînd acuzat ce ai de zis, eu răspunzînd calm eram sătul de acest negru neprietenos, tot ce-am vrut a fost ca istoria să piardă, cerul meu a răspuns prea mulţi preoţi în viaţa mea, în veci vecilor amin.
Mi-ar fi plăcut să n-o fi cunoscut niciodată, cascadă de pretexte, şi totuşi mi-ar fi plăcut să n-o fi cunoscut, nu atunci, bineînţeles că ea s-a bucurat de faptul că m-a cunoscut, dar într-un timp în care timpul nu mai avea importanţă, asta pentru mine, nu pentru ea, căci de acum altele îmi erau dorinţele, îmi amintesc cum o rîvneam, pe atunci nu eram cel de acum, adoratul tuturor, părintele naţiunii, şi alte linguşeli din acestea pe care le aprob, ba chiar, prefăcîndu-mă că-mi fac plăcere, invitîndu-i să scornească tot felul de apelative protocolare, ridicîndu-mă în slăvi, acum, nu atunci, mie celui căruia nu-i plăceau inaugurările de poduri, de clădiri, de spitale, de şantiere, de cantine, eu tăind panglica ca şi cînd aş fi tăiat nu ştiu ce nod gordian, eu tăind panglici ca şi cum un fel de botez s-ar fi pogorît asupra celor inaugurate, adesea se prezenta şi ea la aceste inaugurări, cu mult mai mult entuziasm decît al meu, crezînd că-mi face plăcere, trenul meu era pierdut în alte timpuri, atunci cînd îmi respingea orice gest, gara mea e acum ocupată numai de faţada unor amintiri în numele cărora îmi desăvîrşesc răzbunarea, ea neştiind că vremea decontului va veni, ea aplaudînd, alături de mulţi alţii, orice absurditate pe care le-o serveam cu mii de nervi, cu binecuvîntarea amintirilor mele, cu toată fiinţa răzbunării de care eram în stare să o desfăşor, eu, neinterzicîndu-mi nimic în ceea ce priveşte pofta mea nebună de a pedepsi, din te miri ce, pe oricine, în numele respingerii cu care mă întîmpinau cînd nu eram cel de azi, eu nefăcînd altceva decît să aştept rarele ocazii pe care mi le acorda de a o vedea, nu acum, ci atunci, eu neîndrăznind să o sărut, în rarele ocazii în care aveam prilejul să o sărut, de ziua ei, întinzîndu-i cadoul, aşteptînd parcă o invitaţie anume, eu neîndrăznind, ei nepasîndu-i, nu eram cel de azi, eu tulburat, venindu-mi să plec, ea parca asta aşteptînd, mi-am promis, mi-am promis, şi ziua decontului a venit, nu a crezut niciodată că voi fi în stare să-i fac vreun rău, mii de pofte nebune m-au ademenit, mi-au strigat: vremea promisă a ajuns la scadenţă, eu tulburat, înrăit, surescitat, înrăit, înrăit, înrăit, cu amintirea faţă în faţă, cu amintirea mai prezentă decît prezentul, ea parcă neînţelegînd, nevenindu-i să creadă, ea nefăcînd nimic altceva decît să aştepte, acum, nu atunci, ea neîndrăznind să întrebe, întinzîndu-şi mîinile, parcă spre o destinaţie anume, ca o invitaţie spre nu ştiu ce colţ pierdut, eu aşteptînd calm ca totul să se termine, nepăsîndu-mi, eu, cel de azi, mi-am promis, mi-am promis, facă-se voia promisiunii mele, pădurea şuierînd de sunetul încărcătorului, el ochind în numele meu, răzbunarea mea are mîna altuia, pe el l-am desemnat să o facă, pe el, cel mai murdar dintre toţi, descărcînd încărcătorul, în faţa ochilor mei, în faţa amintirilor mele, de acum putînd să mă odihnesc…
Eu, supremul, o mina a inlocuit-o pe cealalta, ce sa mai vorbim de vorbe, o mina in locul alteia, dar niciodata ordinele, e drept, au murit multe persoane, dar necesitatea deciziei impunea acest ton, mai bine zis, nervii mei nu mai acceptau acea opozitie siciitoare, pe acei defaimatori ce-si exersau, parca intr-o continua disciplina a incercarii, suita de provocari, de intrigi, de comploturi, in fata iti aprobau cu o suprema umilinta toate nazbitiile, orice nerozie, ca in spate sa saboteze si cea mai indreptatita decizie, ma saturasem, pe semne ca si ei de mine, poate prea multi au murit, chiar si cel mai bun prieten al meu, nu ca nu mi-ar fi parut rau, ce-ati fi vrut sa fac, nu strig sa ma justific, ci strig ca ma doare ca l-am pierdut, cel mai bun prieten al meu, am invatat ca fara forta nu poti forta nici cel mai neinsemnat lucru, avind in mina toata puterea, timpita expresie, de parca nu ne-am servi de amindoua miinile, cu toata puterea a tuturor imperiilor am fost pus in situatia de nu menaja pe nimeni, chiar si pe cel mai bun prieten al meu, au murit atitia ca acum ma simt singur, ce e aceasta insula daca nu un decor bun sa imbrace vreo piesa de teatru, nu ca as regreta acea hartuiala, dar prea multa singuratate, atunci nu-mi dadeam seama, nervii mei incordati, eu intotdeauna dispus sa elimin orice adversar, poate ca acum n-as mai fi fost si asa nici singuratatea mea, acest an mai mare decit douazeci, ma saturasem de acea cronologie neghioaba, un an cit douazeci, da, i-am tinut minte pe toti, i-am numarat fiecare zi, desi miine se incheie noul an, omul trebuie scutit de cifrele mari, stiu ca dupa moartea mea totul va reveni, ca voi fi scos din istorii, ca anul meu va fi abolit, un an cit douzeci, ca voi fi condamnat, cel putin sint scutit de toate astea in timpul vietii...
Rominia şi-a construit, printr-un viciu de extrapolare, un fel de istorie atipică, grefată pe avantajul unei spoieli din pix. Cum mai nimeni, sau mult prea vag, nu ne-a demonstrat lipsa a o mie de ani din trecutul nostru, paşoptiştii, tot ai noştri, pe care pe undeva îi înţeleg, legară o punte aproape palpabilă peste antichitate şi evul mediu tîrziu. Că se eludară surse, izvoare, nu multe ce-i drept, nu mai amintim. Plecînd de la aceste premise, făcurăm din decebal şi traian doi prieteni de nedespărţit, chiar şi părinţi ai aceleiaşi naţiuni. Roma ne deveni patroană spirituală, exponentă, dacă nu echivalentă a unei provincii absolut marginale (vreo trei-patru împăraţi îi călcară ţărîna, dintre care unul ne puse sula-n coaste). Dacia nu fu nici ea mai prejos. Deveni un axis mundi, însă numai pentru orgoliul nostru. Doar cîteva voci reuşiră să facă auzit şi ecoul sîngelui nostru cuman, peceneg, tătar, avar, slav (în definitiv ăl mai consistent). Nu spun că astă împăunare nu ne-a făcut şi bine, dar parcă mai mult rău dezlănţui. Căci ne crearăm un fel de raportare proprie, fără ca cineva să ne ia în seama. Unii vor zice că oculta nu fuse de acord cu această împroprietărire a virtuţilor unui neam ales şi de aceea nu ne validă istoria. Însă prezentul? Pe ăsta nu ni-l mai fură oculţii, arhitecţii din spatele istoriei, pe ăsta nu ni-l mai poate răstălmăci nimeni. Şi atunci, de ce refuzăm să-l construim? De ce ni-l furăm noi înşine?
