15 ani de la moartea lui Adrian Păunescu

 Din ce în ce mai puțin flexibil

Sunt, parcă, un pronume maladiv, 

m-am declinat mereu, fără motiv

și-acum, la vârstele de minereu, 

când mă declin, din ce în ce mai greu, 

eu , parcă, insomnia îmi cultiv, 

s-adorm, de-a pururi, 

la acuzativ. 

82 de ani de la nașterea lui Adrian Păunescu

 Porumbeii și vântul 

Ce porumbei cu aripile grele, 

A plâns pe ei probabil cineva,

Ce porumbei, septembrie suia

Deasupra casei și-a tristeții mele, 

Mă mir că sumbrii nu le-au pus zăbrele

Sau că nu sunt dresați cu o nuia. 

Ce porumbei cu cositor în oase, 

Ca niște felinare ce s-au stins, 

Mișcați de vântul toamnei pe cuprins

Șontâc, șontâc din aripi glorioase. 

I-a moleșit prea leneșa plimbare 

Pe cursul vântului nehotărât

Și de salvat i-ar mai salva atât

De-ar vrea și contra vântului să zboare. 

14 ani de la moartea lui Adrian Păunescu

Pe 5 noiembrie s-au împlinit 14 ani de la moartea lui Adrian Păunescu.

Un mic tribut... 

Noapte de-a rândul 

E noapte de sus și de-a rândul;

El lumea cu ceara o-ncuie,

Pe crucea tocită se suie

Privește cu milă pământul 

De-a cărui origine nu e. 

Și singur se bate în cuie. 

81 de ani de la nașterea lui Adrian Păunescu

 Veac cu vulpi rănite

Un tăietor de mi-ar umbla la trunchi, 

Toporul ca în piatră i s-ar rupe, 

Izbindu-mă în înghețate pulpe, 

Și-n osul degeratului genunchi. 

Apoi ar sta tot trunchiul să se surpe, 

S-ar prăvăli fragilul iernii unghi, 

Căldura m-ar lua de la rărunchi, 

Că am văzut cum sângeră o vulpe. 

Mi-ai rupt sigiliul, fiara mea gingașă, 

Vulpe rănită, sângerând pe drum, 

Mi-aș rupe o bucată de cămașă 

Rana să-ți leg, din care nu văd fum, 

Ci tu refuzi, tu vrei să mori oricum 

În veac cu faună sinucigașă. 

13 ani de la moartea lui Adrian Păunescu

Corul corăbierilor 

Mai sunt semnale dinspre continente, 

Dar peste Atlantida a căzut

Amurg de sugative purulente

Și se agită steaguri indecente

Pe bubele unui imperiu mut. 

E-atâta apă în această casă,

Obârșia ne trage înapoi, 

Orbim de-atâtea lacrimi câte-apasă

A ochilor pojghiță luminoasă,

Se răzvrătesc și apele din noi. 

Dar liderii în adunări solemne

Promit mereu un continent uscat

Și țările vecine mai fac semne

Dar noi le refuzăm cu măști mai demne, 

Plutim pe-un țărm aproape înecat. 

Amurgul e o filă neciteață

A tragicelor nopți ce vor veni,

Vom fi sub apă, până dimineață

Dar cei mai mari atlanti și-acum învață

Ce veșnică e lumea de aci. 

Oceanul va veni, în el să închidă

Acest orgoliu fără de sfârșit, 

Dar tu, fatală patrie putridă,

Să știi, când mori, măreață Atlantidă, 

Că noi, toți înecații, te-am iubit. 

Puteam fugi cu vasele pe mare,

Puteam pleca pe plute sau înot,

Dar noi am fost necazul tău cel mare,

Noi te-am iubit cu milă fiecare

Și-acum murim cu filozofi cu tot. 

Corăbieri am fost, ne-a dus norocul, 

Pe toată-această zbuciumată stea, 

Dar patria murindă ne e locul, 

Din lemne de corăbii facem focul

Și-ngenunchind, ne scufundăm cu ea. 

80 de ani de la nașterea lui Adrian Păunescu

 Casa de brumă

Tristă și frumoasă 

Focul te consumă, 

Am să-ți fac o casă, 

De târziu și brumă. 

Am să-ți scriu o carte 

De cenușă caldă, 

Dulcea mea de moarte, 

Târfa mea Smaraldă. 

Am să-ți sparg o nucă, 

Să-ți vopsesc fereastra

Și cu dor de ducă 

Și cu clipa asta. 

Am să-ți fac fântână 

Unde plânge firea, 

Ca să fii stăpână 

Cât înduri iubirea. 

Ce neant e-n tine, 

Câtă oboseală, 

Sângele-n ruine

Tânăr se răscoală. 

Pentru-atâtea gafe

Te condamn c-un cântec 

Și îți trag garoafe 

În genunchi și-n pântec, 

Te lovesc în față 

C-un desfrâu de iarbă, 

Mâinile-mi îngheață, 

Talpa dă să fiarbă. 

Am să-ți fac o casă 

Toată numai brumă, 

Tristă și frumoasă, 

Rece și postumă. 

Cu pereți albaștri 

Cu-ai mei ochi să-i vărui, 

Țiglele de aștri 

Scuturi fiecărui. 

Pe un cal în aburi

Să alergi de-a latul, 

Rogojini de papuri

Să-ți formeze patul, 

Un castel de brumă

Și schizofrenie, 

Care ne consumă, 

Care ne îmbie, 

C-un salon de rouă

Și-un etaj de miere, 

Zid de coji de ouă 

Și de-ntemeiere. 

Și când va fi gata

Cuibul ce așteptu-l, 

Să slobozi săgeata, 

Să-mi sfărâme pieptul. 

Și-n această casă 

De târziu și brumă, 

Iarna când se lasă 

Du-mă, du-mă, du-mă... 

12 ani de la moartea lui Adrian Păunescu

 Porumbeii și vîntul

Ce porumbei cu aripile grele, 

A plîns pe ei probabil cineva, 

Ce porumbei, septembrie suia

Deasupra casei și-a tristeții mele, 

Mă mir că sumbrii nu le-au pus zăbrele, 

Sau că nu sînt dresați cu o nuia. 

Ce porumbei cu cositor în oase, 

Ca niște felinare ce s-au stins, 

Mișcați de vîntul toamnei pe cuprins, 

Șontîc, șontîc din aripi glorioase. 

I-a moleșit prea leneșa plimbare

Pe cursul vîntului nehotărît 

Și de salvat i-ar mai salva atît 

De-ar vrea și contra vîntului să zboare. 

79 de ani de la nașterea lui Adrian Păunescu

 Somn în post

Ați stat de veghe sus pe malul sterp

Dintre pământ și minus infinit

Și simt că picotiți, cu ochii orbi, 

Și simt că-ncet, încet ați adormit. 

Nu vi-i cafeaua tare de folos

Și nici o spaimă n-o să vă trezească, 

Prea ne păziți de mult, spre-a mai putea

Să vă treziți din liniștea firească. 

Ați adormit, sintetici grăniceri, 

Ce haine-aveți, croială acru-veche, 

Vă râde arma-n mâini și cade-n râu, 

Furnicile vă intră în ureche. 

Păziți un mal de frica altui mal

Și-ați adormit de-atâta așteptat 

Iar între timp noi am plecat și noi

Și minus infinitul s-a mutat. 

11 ani de la moartea lui Adrian Păunescu

Un 5 noiembrie apăsător, greu, de toamnă vagă, ruginită, cu drumuri spre nicăieri, cu suișuri spre niciunde... 

78 de ani de la nașterea lui Adrian Păunescu

Zece ani de la moartea lui Adrian Păunescu, zece ani de deșert

Zece ani de deșert. Nisip în sufletele noastre, nisip peste ochii noștri orbi, castele de nisip spulberate de o apă tulbure și învolburată, grăunți de nisip în clepsidra unor evenimente fără noimă, margini în relațiile dintre noi, un curs al istoriei către șovăire, o lume scufundată în propria confuzie, o lume pornită în nu se știe ce direcție, oameni deposedați de sensibilitate, oameni ce-și deleagă emoțiile pentru etichete ieftine, oameni care renunță la propriul contur existențial pentru a se împărtăși din schematisme dogmatice, buruieni crescute în adâncul trăirilor noastre. Și o mare LIPSĂ. 

Nu v-ați săturat să primiți lecții de democrație, de bun simț, de moralitate, de principialitate de la copiii turnătorilor, activiștilor, securiștilor, privilegiaților, torționarilor regimului comunist?

Ați râs de Dragnea că e fiu de milițian, ați afișat superioritate, poate că justificată, față de Dăncilă, dar un ocean de indiferență în cazul lui Băsescu, Tismăneanu, Patapievici, Cioloș, Kovesi, T. Baconschi, L. Orban, A. Cornea, M. Ioniță, T. Chirilă, A. Caramitru. Adică față de copiii turnătorilor, activiștilor, securiștilor, privilegiaților, torționarilor regimului comunist. Băieți de centru, nu de periferie.
Iar în memorabilele cazuri când cutezanța luminii adevărului depășește gravitația întunericului minciunii, aflăm că tatăl anticoruptului Vlad Voiculescu se boteza în Iordanul Securității, spovedindu-i cu dosare penale pe enoriașii clasei muncitoare. 

Și astfel, încă un idol al generației Robespierre de Carton, al câtelea oare, e dezbrăcat de umbrele trecutului. Înfășurat în privilegiile culese de pe urma turnătoriilor tatălui său, fiul a urlat în stânga și în dreapta cu plângeri penale cât a fost ministru al sănătății.

Tatăl ne-a salvat de capitaliști, fiul ne salvează de comuniști.
Odată dat în fapt, fiul cere clemență publică, ca păcatele tatălui să nu maculeze aura salvatorului națiunii.
Poate că acesta ar fi reflexul normalității, dar când trăiești în țara în care bătrânii au fost condamnați pentru păcatul lipsei dinților, pentru păcatul lipsei asigurărilor private de sănătate, pentru păcatul pensiilor sub limita decenței, pentru păcatul că umblă doar cu mijloacele de transport în comun și, nu îl ultimul rând, pentru păcatul votului contracandidaților, atunci nu-ți rămâne decât să închizi ușa oricărei clemențe. E chiar un gest de sancționare a ipocriziei.
Ce rămâne din cazuistica acestei imposturi, e perfecta și eterna geometrie a adaptabilității acestor familii abonate la binefacerile oricărui regim.

Jegurilor, nu vă mai agitați pe tema cursului leu - euro?
Nu mai cresc creditele, prețurile, facturile?
Dacă era PSD-ul la guvernare, era măcel. Acum doar o tăcere de prost gust. Asta arată cine sunt cei mai proști oameni de pe planetă.

Bă, ce morții mamei voastre ați fi vrut să se întâmple la 10 august? Să intrați în guvern ca la voi acasă? Să fiți invitați să luați puterea? Cine sunteți voi? Ce ați făcut în viața asta? Unde morții mamei voastre vă credeți? Cum ar fi ca 20 de mii de omeni să forțeze acum intrarea în guvernul României? Ar fi ei legitimi doar prin agresivitate? Bă, gunoaielor, ce ar fi să ne pișăm pe voi și să vă trimitem în lagăre numai pentru simplul fapt că sunteți adepții unei ideologii? M-am saturat de voi, nulităților!

9 ani de la moartea lui Adrian Păunescu

Bucovina, autoportretul lui Dumnezeu - Adrian Păunescu

În tinerețea lui îndepărtată,

Când Universul se-nchega alene

Și, înainte să ne fie tată,

Probabil, Dumnezeu făcea desene.

Lucra, precum se pricepea și Dânsul,

Cu lava din Geneză-n călimară,

Greșelile și le-ndrepta cu plânsul,

Pictând tot ce știa pe dinafară.

Prin aburii planetei somnolente,

Artistul contura din lut icoane,

Oceane, porumbei și continente

Și fețele condiției umane.

Și, astfel, într-o noapte suferindă,

S-a vindecat cu-n orizont de rouă

Și a pictat, privindu-se-n oglindă,

O lume veche, cu lumină nouă.

Tablou cu oameni, munți, păduri, coline,

Izvoare, capre negre, zimbri-n tropot

Cu mănăstiri, care-l purtau în sine,

Și-o iarba unică, și-un plâns de clocot.

Și, cum era la început de lume,

Iar Dumnezeu nu le făcuse toate,

El a dorit lucrării să-i dea nume,

Căci îi plăcea aceasta peste poate.

Și s-a gândit, aproape o vecie,

A întrebat amurgul și lumina

Și-a hotărât ce trebuia să fie,

Și a numit-o simplu: Bucovina.

Și demiurgul, ce făcea desene,

A lăcrimat, surprins de-atâta bine,

Când a văzut că-n brazde pământene

El, în oglindă, s-a pictat pe sine.

Pătruns de duioșia suverană,

El a-nțeles, încetul, cu încetul,

Că litografiind acea icoană,

El își făcuse autoportretul.

20 iulie - ziua de naștere a lui Adrian Păunescu

Când conștiința creează demnitate, când cuvântul se dăruie, când "a fi" nu e doar întâmplare, ci eu și tu, când distanțele își vorbesc, atunci... e Adrian Păunescu.

Elene și elini

Azi e ziua Elenelor și a elinilor?

Te pomenești că Mazăre a vorbit cu Ăl de sus să bage o furtună la aterizare să crape terfeliștii de ciudă că nu-l trag în poză!

Facebook sau face sens?

Din 5 în 5 secunde apare prin presă un titlu din categoria "Schimbarea radicală pe care o va face Facebook". Au fost atâtea schimbări și atâta radicalism, încât jucăria iobagilor cu tastatură arată la fel. Nu apucă să pună Zucă un buton inutil, că și cade-n extaz prostimea mondială. Mai zugrăvește un colț de pagină, apare și orgasmul virtualilor.
Acum, pe bune, dacă ar fi fost măcar 10 schimbări din astea radicale, Facebook ar fi fost mașina electrică, nu oficina securismului mondial!

Duplicitatea care nu vindecă

Apelul la memorie e întotdeauna un medicament contra repetării greșelilor istoriei.
Dacă ne-am arunca privirea nu mai departe de câteva luni, am afla că a mai fost un referendum. Referendumul pentru familie.
În acele zile, o etichetă lipită cu mult succes pe fruntea referendumului a fost aceea a cheltuirii inutile a 40 de milioane de euro.
În zilele noastre, Iohanis ne propune un referendum cu mult mai inutil decât cel enunțat, dacă judecăm după natura întrebărilor formulate. Căci e la îndemâna oricărui om, dotat cu un neuron, să constate că referendumul este zero din punct de vedere constituțional. Legea nr. 3/2000 detaliază modalitatea de modificare a constituției prin intermediul referendumului.
Numai că de data asta propaganda nu amintește nimic despre cele 40 de milioane de euro cheltuite inutil. Unii mai proști vor argumenta că referendumul se suprapune cu alegerile europarlamentare, deci se împușcă două ținte cu un glonț. Asta, subliniez, pentru cei mai proști. Căci rațiunea ridică întrebări legitime. De când tipărirea buletinelor de vot nu costă nimic? De când campaniile de promovare nu costă nimic? De când observatorii prestează pro bono publico?
Însă deontologii de serviciu par că nu mai au grija celor 40 de milioane de euro vărsate în neant.
Duplicitatea lor vâscoasă se varsă cu spume în mintea seacă a tefelistului înghițitor de zgură a realității.
Pansamentul propus e doar o frunză de păpădie pentru un cancer social. Așa tratament, așa rezultat!