cronica unui meci

în romînia totul...chiar si un meci amical de fotbal. zic să mă duc la meci. cu fraţii mei. de fapt ei au fost motorul. plecăm. încă n-avem bilet. nu-i nimic, cumpărăm de acolo, din presă am aflat că s-au vîndut doar cîteva mii, deci, nu cine ştie ce. ajungem la piaţa muncii. lume multă. chiar prea multă. "s-ar putea să nu găsim bilete!" e un gînd. pînă la urmă îl exprim. fratele meu cel mic mă asigură de contrariu. ajungem la poarta stadionului, coadă mare. mare, mare! ne aşezăm şi noi. nu prea înaintăm. zvon: "nu mai sînt bilete la peluză!" ies din coadă, fraţii mei rămîn. trec cinci, zece minute. bat pasul pe loc. par că au împietrit în mulţimea aceea. poate pentru că sînt doar două case? la un meci al naţionalei? ies şi ei din rînd. n-are rost, o să înceapă meciul. sînt plin de nervi. cad în resemnare. nu ne rămîne decît să mergem acasă. pe drum dau de nişte prieteni. ei au bilete. tot ei ne sugerează să încercăm la cealaltă intrare. sînt sceptic. pînă la urmă ne hotărîm să mergem şi acolo. ajungem. şi aici e coadă. dar mult mai mică. bilete au peste tot. chiar şi la peluză. luăm bilete, deci, să-i dăm bătaie! meciul stă să-nceapă. avem locuri în sectorul j. mergem în orb, căci nu există indicatoare. după stînga-dreapta ajungem, vrem să intrăm, dar ni se spune că nu pe acolo, ci pe la h. mă  mai uit o dată pe bilet. j-ul e j. îi arăt celui de la poartă biletul. "nu, pe la h se intră". ne întoarcem spre h. coadă! cum să nu fie dacă sînt doar două porţi deschise? ştiu, acolo sînt cititoarele, dar sînt sătul de limite şi de renunţări în favoarea lui "lasă că merge şi aşa". aflăm că e deja 0-1. nu mă miră. în sfîrşit intrăm, virăm spre sectorul j. dau un tur cu privirea. atmosferă frumoasă. totuşi rămîn nedumerit. peluza sud e puţin peste jumătate plină. şi atunci cum n-or mai fi fiind bilete? de altfel, stadionul e ceva pe la jumătate. şmecherie tipică locului: coadă mare, las' că le vindem pe alea mai scumpe! mă las în voia meciului. disputat, dar incoerent. de ambele părţi. din cînd în cînd atmosfera se scurge în scandarea "la puşcărie, mitică la puşcărie!" se termină prima repriză, începe a doua, românia egalează. nu sînt nici bucuros, nici mulţumit. în capul meu e doar universitatea craiova. apoi incidentul. de la peluza sud se afişează un banner "frf = rmcg". nu înţeleg ce înseamna rmcg. mai tîrziu aveam să aflu. mesajul e dublat de hitul serii "la puşcărie, mitică la puşcărie!". cei de la bgs năvălesc peste cei din sectorul cu bannerul afişat. li se alătură şi jandarmii. în forţa, desigur. suporterii sînt împrăştiaţi, batuţi cu violenţă. ca de obicei. sînt revoltat. "pentru ce, pentru un banner? pentru că au strigat împotriva lui dragomir şi a lui sandu? pentru atît? doar n-au aruncat fumigene, doar n-au rupt scaune! că doar acel rmcg n-o fi vreo instigare la violenţă, n-o fi ceva rasist!" urlu. cu mine tot stadionul. sau invers. eu cu tot stadionul. nu mai contează întîietatea, ci această unanimitate. meciul nu mă mai interesează. simt că prin prezenţa mea îi legitimez pe aceşti gîndaci sociali: dumitru dragomir, mircea sandu etc. fratele meu îmi spune: să vezi, dragomir o să declare că incidentul a fost provocat de o mînă de golani. număr. înmulţesc. scaune. rezultatul e în oameni. aproximativ 500. cei din sectorul cu bannerul. cînd am ajuns acasă aveam să constat că dragomir tocmai asta declarase: cîţiva golani. ne-am obişnuit cu aşa ceva. ceea ce e foarte rău. acestui vierme i-aş putea reproduce pînă la fracţiune declaraţiile. n-am întîlnit în viaţa mea un "..." (nu pot să-l înalţ, declarîndu-l om) mai previzibil decît el. ninge. ce mai contează! pe teren se joacă nu mare lucru. meciul se termină la egalitate. numai că în societatea romînească nici măcar de această egalitate n-avem parte. atît.