vazu ca el vazuse. si ca el o privea. amindoi o privisera. ce-i drept, din motive diferite. unul privind-o ca si cum ar fi vrut sa ia cu el pentru totdeauna imaginea ei, altul ca si cum abia acum refacea un puzzle ale carui piese le potrivise din cuvintele altora. vazu si se ridica. nu saluta pe nimeni si iesi: "poate c-ar fi mai bine..." "buna seara" facu un individ pe care-l mai vazuse, dar a carui fata nu putu s-o aloce cuiva. "buna seara" spuse fara mare tragere de inima. apoi relua pentru sine: "poate c-ar fi mai bine sa plec. o privea ca si cum...ce rost are. el si ea. el cu ea." constientiza aerul rece. brusc. un aer care-i patrunse pina si in ginduri, racorindu-i nelinistea, inghetindu-i surescitarea, imbracindu-i reflectiile in fiorul unor turturi nevazuti, echidistanti. pina acasa nu avea mult de mers. de cum ajunse, caldura il desfacu intr-o desfatare a dezastrului. invins. ca de atitea ori. "poate ca da, poate ca nu" indecis. constant in constanta indeciziei pe care si-o stia din toate situatiile vietii lui. constant ca peretii, ca tavanul, ca toate formele linistite in dimensionalitatea lor, numai ca peretii, tavanul nu sint indecisi. "ihi" facu. "si de data asta..." nu durerea sufleteasca era cea care ii forfeca trupul, ci tocmai acea indecizie care ca o incizie precisa ii confirma conturul operatiei ce sta sa urmeze.