o cangrenă numită ciudă, acea turmă de detalii care acaparează fiinţa în momentele de neputinţă şi care o tăvăleşte prin pajiştea angoasei, pusese stăpînire pe el. s-ar putea zice ură. de data asta se bărbieri. "dacă nici aşa!" făcu. se bărbieri nu pentru sine, nu pentru a da sens unui blazon de mult timp neglijat, ci pentru că data trecută "data trecută am fost nebărbierit", se bărbieri nu pentru a dovedi, ci pentru că nu accepta. pe măsura ce se apropia, întîi fundalul, apoi contururile, deşi la început fade, apoi din ce în ce mai explicite, în cele din urmă toată scena prinse viaţă, prinse suflu, suflu ce supune creierul la continuă dependenţă de amintire, condiţionîndu-l, angrenîndu-l în tovărăşia unei geometrii a îndoielii. furie. furia îi urcă pînă la ultima rămăşiţă de rezonanţă, pînă acolo unde pacea nu mai poate fi obţinută decît prin război. "unde mergeţi" îl întrebase, "locuiţi aici?" această întrebare mamă a precauţiei, "şi dacă aş fi zis că da, atunci..." dar el răspunsese "nu. caut o sală de internet" "nu aici" veni răspunsul "ci în căminul celălalt" "mulţumesc" un mulţumesc spus mecanic, de acum fără nici o legătură cu nervozitatea ce-l cuprinsese, ce-l zdrumica, ci aruncat în neant "asta să însemne că...şi dacă spuneam da!" tocmai aici era locul minat, un mincinos "da, locuiesc aici", dar dacă atunci ar fi explodat drept în faţa lui "puteţi prezenta un act de identificare?", acum bărbierit, cu ură, nu hotărît, ci cu determinarea dată de ură, apăsă pe clanţă, deschise uşa, acelaşi paznic de acum două zile, probabil că paznicul nu-l mai ţinea minte, dar el da, se îndreptă hotărît, privi, mintea îi spunea că plin de ură, fără să zică bună ziua, parcă durase nu cîteva clipe, ci o infinitate, trecu pe lîngă el, urcă un etaj şi se opri la mijlocul coridorului. uşurare. era tot ce-l interesa. "se pare că nu-s aşa de bătrîn!"