caietele lui don rigoberto, de mario vargas llosa

Continuare a elogiului mamei vitrege, caietele îşi încorporează anecdotica tot din traiectoria celor trei personaje descrise anterior. Întîlnim un don rigoberto ce suferă după iubita lui lucretia, un don rigoberto care o substituie cu ajutorul însemnărilor în „caiete” - joc al disperării - pe lucretia reală cu o lucretia ficţională, reaşezată în forme de multiplă senzualitate. Lucretia e peste tot, ba lesbiană, ba iubită a unui impotent, dominînd întreaga igienă mentală a lui don rigoberto. La rîndul lui, alfonso, un adolescent de o excesivă frumuseţe, îşi recompune jocul inocenţă-maturitate, căzînd, ridicîndu-se, fluidinzindu-se în culorile tabloului interior. Prin intermediul noii calităţi descoperite, aceea de a picta, dar şi a unui mentor (pictorul egon schiele) pe care şi-l suprapune în întregime personalităţii lui, băiatul îşi creează pretexte, aparent inocente, de a-şi vizita mama vitregă, nici mai mult nici mai puţin decît victima sa. Se pare că planurile acestuia s-au schimbat, alternările genialitate-cotidian permiţîndu-i să-şi programeze în detaliu intenţiile, dar şi o pliere pe măsura oricărui eveniment. Nimic nu pare să-i stea în cale, nici imitarea scrisului tatălui, nici rolului de expeditor-destinatar al propriilor înscenări. În acest scenariu, lucretia pare să fie cea mai „normală”, vîrful triunghiului care „comunizează” denivelările realităţii. Arondată dorinţelor lui don rigoberto, prizonieră a capriciilor lui alfonso, ea patinează pe bidimensionalitatea tată-fiu, primului ca obiect al închipuirii, celui de al doilea ca obiect al intenţiei. Dublul mesaj (conceput exclusiv de alfonso) dintre don rigoberto şi lucretia e cheia romanului, rezolvarea normală pe care băiatul o găseşte în vederea împăcării celor doi. Faţă de primul roman schismatic, „hiatic”, caietele unifică, integrează atît acţiunea, cît şi destinele.

Romanul propune un model original de narare, conceput în directă relaţionare cu subiectele tablourilor lui egon schiele. Fiecare capitol referitor la vizitele pe care alfonso i le face lucretiei reprezintă o transpunere, o imitare dinamică a imortalizărilor din tablourile pictorului, ca şi cum personajele nu mai încap în dimensiunea pînzei revendicînd o reprezentaţie reală.

elogiu mamei vitrege, de mario vargas llosa

llosa se angajează într-un proiect curajos, un micro-roman la limita dintre decenţă şi pornografie, diferenţă dată de valoarea artistică a cîtorva capitole de o surprinzătoare frumuseţe. s-ar putea spune că este un roman erectil, în care sexualitatea este surprinsă în cele mai intime ipostaze, însă exagerarea temei dă o tentă de plictis, de maniacal, de psihoză. "eroticul" este camuflat în fiecare amănunt al unei familii nou formate, ce încearcă să-şi definească relaţiile de apartenenţă, de incluziune, de recluziune, un adevărat triunghi conjugal: don rodrigo – seniorul familiei, fiul sau, alfonso, şi mama vitregă a acestuia: senzuala lucretia. sub încercarea de a se face acceptată, lucretia acceptă toate jocurile insidioase, toate tertipurile fiului ei vitreg, dezvăluindu-i precocitatea instinctului sexual. de fapt este vorba de un joc sexual iniţiat chiar de copil, care, sub masca inocenţei, lasă impresia unui răsfăţ involuntar, a unui capriciu nevinovat. totul culminează cu relaţia sexuala dintre fiu şi mama vitregă, relaţie care va constitui şi destrămarea acestei familii ce părea că se hrăneşte dintr-un adevărat paradis trupesc. bine surprins este caracterul acestui copil diabolic, care poate mînui atît de bine armele jocului dintre inocenţă şi malefic, deşi poate părea o sarcina ce excede realitatea, exagerată în raport cu vîrsta acestuia; singura lui scuză pentru această construcţie diabolic-comportamentală este faptul că nimeni nu poate lua locul mamei sale moarte; acţionînd astfel, alfonso speră să răscumpere simpatia cititorului, să balanseze tot raţionamentul purtării sale pe relaţia eros-thanatos. limbajul propus de llosa se ridică deasupra temei exclusiv sexuale, senzuale a acestui roman, prin narări hiperbolice, prin descrieri paradiziace, făcînd ca fiecare element anatomic să fie în sine o metaforă a încîntării.

Despre cum nimic nu e posibil - prolegomene

O să încep cu o ipoteză simplă, descărcată pe cît posibil de semnificaţii tradiţional-cumulative, degrevată de registrul aporturilor speculative, tributare vreunui sistem filosofic.

Enunţ: Dacă eu mă includ în proiectul „lume”, atunci captivitatea mea deliberată îmi delimitează, în mod referenţial, demersul de apropiere sau de depărtare de libertate.

Libertatea o vom defini mai degrabă prin negaţie, astfel încît pretenţia de epuizare a conţinutului să fie o disponibilitate personală: aşadar, libertatea nu e conştiinţă, libertatea nu e spaţiu, libertatea nu e timp. Cum am spus, nu ne vom preocupa de ipoteza (de altfel şi imposibil de demonstrat): „libertatea este”, căci o afirmaţie nu decurge în nici un caz de modul în care distingem între „a fi” şi „a nu fi”, ci de modul în care postulăm formularea. Avantajul se obţine din termenii contractuali de definire, din punctul în care ne poziţionăm.

Libertatea nu e conştiinţă: „a putea fi” dar şi „a putea a nu fi” este o relaţie reversibilă, fără prea multe pretenţii de excludere, pe cînd relaţia „a putea fi” şi „a nu putea fi” e doar o contrapondere a voinţei. Cu cît vom adînci mai mult reflexul nostru de căutare, de pătrundere în amănuntul expunerii, cu atît mai mult ne vom îndepărta de opţiunea enunţată. Aşadar, libertatea nu are limite morale, nu are construcţii sociale, nu are sisteme, nu are departajări practice, ci numai interpretări.

Libertatea nu e spaţiu: poziţionarea într-un punct nu reprezintă o axa de interpretare. Să suprapui lumea sferei libertăţii sau să suprapui sfera libertăţii lumii? – e o intrebare legitimă. Dar aceste suprapuneri, indiferent din ce direcţie ar veni, nu sînt în ele însele extensii de existenţă, ci numai deziderate ontologice.

Aşadar, libertatea nu e spaţiu, ci adeziune.

1.

Vis, eu urc în decădere, e aievea prăbuşirea

Paşi regali mi-aşterne jocul nepăsării, îi urmez...

Dublă noapte-n schimb cu ziua îmi tocmeşte iarăşi firea

Obiect de arondare, truc al formei conturez.

2.

Vând viaţa şi funie, parcă şi furii...

Trei ziduri de noapte, în noapte, de gheaţă

Le scot la mezat cu distinsa mea greaţă

Stînd încolonat în abis ca în curii;

În inimi înalţ catedrale de nervi

Să pot să mă rog împreună cu ura

Iar ziua, lumina, în târguri de servi

Le dau fără preţ, căci nimicu-i măsura.

"apungaşul"

E bine şi în romînia asta...azi am identificat o nouă categorie constituentă a ei: cea a “apungaşului”. Nu vă chinuiţi să căutaţi echivalări noţionale normate, acest cuvînt nu există în limba romînă, este doar o alăturare cu efect de negaţie, crescută din substanţa semantică a pungaşului şi particularizată de prefixul “a”. Să nu faceţi greşeala de a crede că particula “a” invalidează caracterul de impostură a persoanei în cauză, ba dimpotrivă, reflexul judecăţii se centrează tocmai pe acest conţinut. “Apungaşul” este o persoană care se hrăneşte cu auto-suficienţa propriei micimi şi minciuni, proiectată de imundul romîniei în prim-planul unei situaţii conjuncturale. Pe “apungaş” îl găsiţi la la Carrefour, la Auchan, la Billa, în principiu la orice magazin, şi e acea persoana care plăteşte pe baza cardului (într-o gestică de om împlinit, ajuns la o maturitate financiară satisăcătoare, plin de el ca şi de cardul său), dar care îşi cară produsele în buzunare sau cel mult într-o pungă. O pungă contează, cînd dai bani pe ea. E bine să se vadă că ai gologani pe plastic, însă efectul trebuie să-l produci astfel încît prestidigitaţia să ascundă faptul că nu cumperi şi tot atîtea pungi de cîte ai nevoie. E dizgraţios să vezi orice coate-goale umflîndu-se mai mult decît spaţiul pungii lipsă, pozînd într-un miliardar de plastic reciclabil ce îşi dă consemnul plăţii printr-un card. Bineînţeles, el rămîne un pungaş nenorocit, căci vrea să-şi păcălească condiţia mizeră, de gunoi uman, el pungaşeşte viaţa, se pungăşeşte pe sine, pe noi, dar se vrea mai presus de propria realitate, chiar şi din postura unei pungi lipsă.

Eseu despre anarhie

Traiasca distrugerea circulara, cuvintele fara numar de ordine, intr-o talie a dezordinii, o ura maximala, deopotriva aratura, deopotriva semanatura. Dezinhibarea constiintei de pacalelile existentiale, dezgolirea de haina reciprocitatilor virtuale nu sint incercari de demistificare a vreunei conditii “de a fi in lume”, ci reflexe naive si, tocmai de aceea, registre curate, necurtate de vreun arondament rational. Ce-i mai frumos decit sa privesti cu naivitate cerul, colorindu-l in pastelurile sufletului, un zugrav de mintuiala, dezinteresat de sensuri, sa descalti marea de pretentii concrete, sa o ondulezi pe miscarile corpului, sa o infasori pe sedimentele memoriei ca astfel sa pornesti virtejul ignorantei, ce-i mai uman decit a spune “nu stiu”, si asta nu pentru a fugi de vreun interogatoriu cerebral, nu pentru o aminare disciplinata, ci pur si simplu pentru a savura inconstient indecizia momentului. Anarhia, mama frumusetii, mama geniului, se rostgoleste pe balansoarul timpului, achizitionind indoielnicii, indecisii, fictionalii, refuzatii istoriei, se prabuseste de nestiute si necuantificate ori in dezagregari spontane, nu e refuz, nu e opus, nu e contrariu, nu e antagonism, nu e antinomie, nu e interdictie, e doar delir.

fragmente din poezia corbul de edgar allan poe - traducere proprie

Într-un miez funest de noapte, chibzuind, slăbit, la fapte
Peste cărţi uitate-n sensuri şi-n ştiinţa de demult
Somnu-ncet mă încolţise cînd bătăi puţin precise
Se-auzeau bătăi ca-n vise – chiar bătăi în uşă-ascult
Poate-i vrun drumeţ, rostit-am, cînd bătăi în uşă-ascult
Doar atît, nimic mai mult.

Mi-amintesc, era-ntr-o lună, de decembrie nebună
Cînd jaraticu-n fantome tremura, jos, pe podea
În zadar îmi era vrerea, să-mi topesc în cărţi durerea
Să-mi alin cu greu durerea de Lenor, pierduta mea
Îngerii îi zic Lenora celei pure ca o nea
Fără nume-n lumea mea.

Roş mătasea din perdele, ruginind de parcă-n ele
Mă înfiora umplîndu-mi sufletul de groază grea
Inima să-mi potolească, repetam doar să se-oprească
E-o făptură omenească, vrînd să intre-n casa mea
Vrun drumeţ ce trist imploră să poftească-n casa mea
Doar atît, şi-atît o vrea.

Sufletu-mi zvîcnea prea straşnic doar o clipă, apoi paşnic
Domnule sau doamnă, zis-am, mă iertaţi numaidecît
Căci de fapt eu aţipisem, cînd venit-ai ca prin vise-mi
Şi-ai bătut uşor ca-n vise-mi, tu la uşă mi-ai bătut
Te-auzeam, bătînd ca-n şoapte – uşa larg am desfăcut
Doară beznă şi atît.

Şi privind prin întuneric, stam mirat, temut, himeric
Mă-ndoiam visînd doar vise, regăsite-n alt decor
Dar tăcerea era stană ca şi bezna suverană
Singurul cuvînt, grea rană, era cel şoptit Lenor
Asta tot şopteam şi-ecoul murmura din nou Lenor
Doar atît, o vorbă-n zbor.

Întorcîndu-mă în casă, inima adînc m-apasă
Auzii iar o bătaie, ce-şi crescu al său tumult
„Sigur” spus-am, „sigur este” cineva stînd sub ferestre
Las că văd doar cine este ‘cest mister cu sens ocult
Inima să-mi stea o clipă, şi-o să ştiu cu mult mai mult...
Doară vînt, nimic mai mult.

Deschizînd, am tras oblonul, cînd cu fast, sfidînd blazonul
A păşit un corb prea mîndru, dintr-un timp cu totul stins
Nici un fel de plecăciune, nici o clipă să-şi înfrîne Mersul.
Pironit rămîne, cu-au său chip de doamnă-ori ins,
Chiar pe bustul zeei Palas, nemişcat şi neatins...
Cocoţat ca dinadins.

‘Ceastă pasăre, în zîmbet, prefăcînd al minţii-mi strîmbet
Prin decenţa aspră, gravă chiar a chipului ciudat.
Chiar pleşuvă de ţi-e creasta, tu n-ai teamă-n lumea asta
Corb bătrîn, grav ca năpasta, din eternu-ntunecat Ce cobori.
Care ţi-e titlul în tărîmu-ntunecat...
Zise corbul: niciodat.