e ora doua si nu pot sa adorm. ma cintaresc prin tot felul de ginduri, amintiri, intimplari, numai, numai sa... e inutil. simt ca nu voi mai adormi vreodata, desi stiu prea bine ca nu e asa. sint epuizat, as da orice pentru a cadea in acea stare dulce de inconstienta. sa fii inutil in fata somnului! ce idee mai e si asta? obosit, obosit, obosit. dar inca treaz. un corp care refuza contractul zilnic cu odihna, cedarea care l-ar mingiia, care l-ar izbavi de zbuciumul unei zile oarecare. stiu ca ma supun unui interogatoriu inutil. la fel de inutil ca minutele care trec si trec incolonindu-se la locomotiva compulsiva a timpului. stare de vagabondaj mental cu gari, fara gari, cu opriri in frinturi de revolta, de neputinta, eu neputincios de-a binelea, eu constient si parca refuzind aceasta constienta, cuprins de mihnire, intors de pe-o parte pe alta intr-un du-te vino de citiva centimetri de latime a patului, ah, inchisoarea mea, inchisoarea nesomnului meu, eu, prizonier neprietenos cu gardienii imaginari, neimpacat cu sentinta vinovatiei rostite de un trup ranchiunos suparat pe somn, pe somn, pe somn. timpul alergind, opreste-te dracului, opreste-te, ai sa cazi, ai sa cazi si-ai sa-ti rupi minutele, doctori de secunde nu exista pe lumea asta, nici nu te gindi la mine! e ora... trebuie sa fie... ce conteaza, ii invidiez pe oamenii care adorm repede, acum trebuia sa fi fost cu mine, macar incalzit de somnul ei, de acel trup parca cedindu-se si in somn, linistit de moliciunea acelui abandon incestuos. macar acum sint proprietarul de drept al latimii... cit o fi ceasul, ai sa cazi, ai sa cazi...