colonelului n-are cine sa-i scrie, de gabriel garcia marquez

un microroman superb, conturat stilistic in aceeasi nota a marilor romane de mai tirziu, cu tensiuni hiperbolizate, dar rezolvate in chei surprinzatoare si putin absurde, cu o tonalitate ironica devastatoare, cu o trama sacadata, cu ritmari pe masura ce naratiunea consuma atentia cititorului, incarcind nota de plata a scenariului cu imersiuni in buzunarul fictiunii. actiunea se petrece in mijlocul unor evenimente instabile, marcate de cenzura, de indoiala, de tradare. un colonel de circumstanta, devastat de mizerie, de saracie, decorat in urma razboiului de 1000 de zile, asteapta, ca intr-o cursa contracronometru, primirea pensiei de veteran. insa timpul avanseaza surd la nevoile colonelului, anii scursi "neantizeaza" prezentul si inasasi prezenta acestuia, ziua de vineri devenind un traseu aproape ritualic al eternei reintoarceri, al eternei sperante, un drum ce urca spre destinatia "posta". ca de fiecare data, colonelul nu primeste nici un raspuns cu privire la dreptul sau, desi ultimii bani au fost risipiti pe avocati, timbre, formalitati. sentinta postasului, parca si mesager al unui timp inlemnit in certitudinea nedreptatii, este una definitiva, cu caracter martial, decapitind concretul de orice ancorare in iluzie: nimeni nu-i scrie colonelului.
in acest tunel al disperarii, singura solutie o reprezinta cocosul (cocos bine clasat in luptele specifice) ramas ca mostenire de la fiul mort intr-o actiune subversiva. insa vremea luptei mai are de asteptat, iar alternativa supravietuirii este conturata, concurata de vinzarea acestuia, alternativa fiind alimentata si de incertitudinea prezentului: daca pasarea nu va cistiga lupta, daca nu va supravietui perioadei pina la inceperea competitiei? autorul translateaza simbolistica naratiunii asupra cocosului, acesta devenind intruchiparea ideii de revolta, de onoare, de punct de inflexiune al timpurilor.
ceea ce, si colonelul stie.
"Femeia îşi pierdu răbdarea.
- Şi pînă atunci ce mîncăm? întrebă ea, şi-l apucă pe colonel de gulerul flanelei. Îl zgîlţîi cu putere.
- Spune-mi ce mîncăm?
Colonelul avu nevoie de şaptezeci şi cinci de ani - de cei şaptezeci şi cinci de ani ai vieţii sale, minut cu minut - ca să ajungă la această clipă. Se simţi pur, conştient şi invincibil la clipa în care răspunse:
-Rahat!"

mao II, de don delillo

un roman prost, chiar foarte prost, cu un subiect tern, disipat in haina citorva personaje prost creionate. prima parte a cartii e absolut plictisitoare, cu replici cu aer intelectual, dar prost formulate, incercind sa invirta citeva idei in tema culta, culminind cu dialoguri scremute, heteroclite. a doua parte putin mai antrenanta, in acelasi registru al nimicului rasucit pe toate fetele.
romanul debuteaza cu scena grotesca a unei casatorii comune a mii de cupluri formate din persoane necunoscute, dar alese, calauzite, aprobate si asumate de un mentor ce disciplineaza existenta acestora. dupa care...
un scriitor de succes (bill gray) fugit din marja de expunere a publicului, mai degraba ajutat sa dispara din centrul asaltului mediatic de catre binevoitori ai constiintei creatiei (scott si karen, cea din urma fiind una din beneficiarele acelei casatorii initiatice, dar si legatura cu introducerea romanului), un scriitor caruia i se intretine aura tocmai prin lipsa din sfera atentiei, dar si prin referinta la continua creare, recreare a unui roman niciodata finalizat. declansatorul actiunii il constituie fotografa brita care, printre bliturile aparatului de fotografiat, strecoara si mesajul unui vechi prieten al lui bill gray, charles everson: dorinta de a stabili o intilnire. de altfel, everson e cel care il introduce pe scriitorul gray in mijlocul unei actiuni teroriste, demersurile acestora fiind sa-l salveze pe un tinar poet rapit de o organizatie islamista. abandonul romanului simbol, angrenarea intr-o noua dimensiune a utilului, supravietuirea unui atentat par sa-i dinamizeze noua existenta a lui gray, care isi
asuma individual rolul de salvator al tinarului confrate. insa incercarea lui se surpa sub prabusirea unui trup maltratat de amfetamine, medicamente. fotografa brita e cea care imortalizeaza si scena de final a romanului, o scena oarecum in aceeasi simbolistica cu inceputul romanului: oroarea fanatismului.
singurul lucru de remarcat, o fraza, fraza care intareste ideea ca si in romanele proaste poti gasi o replica cu iz de maxima: "E greu sa nimeresti limbajul nefericitilor". nu redau continuarea textului, caci as strica efectul apoftegmei.
per ansamblu, o nulitate narativa.

poftă bună!

pleşu e un vagabond de cursă lungă, o curvă pensionată care mai ademeneşte cîte un matelot şubrezit în patul rătăcirilor sale, un pîrţ intelectual, gata să facă purici la orice demarare de macaz politic. opera lui: o nătîngă linguşire şi proţăpire în ţarcul unei sporovăieli plictisitoare cu incursiuni în oala de talmeş-balmeş a cotidianului. era să uit, mai are şi o masă de aplaudaci entuziasmaţi de orice emisie de dioxid de carbon eseistic, gata să-şi rupă mîinile la orice rahat servit pe post de discurs intelectual. poftă bună, necitiţilor!

revolta

stiam de mult asta. dar nu ma impiedica sa traiesc de fiecare data cu aceeasi intensitate. dupa '89, care mai de care incerca sa-si justifice trecutul. bineinteles, in registrul bravurii. niste cacati, ba chiar au pretins ca au rezistat prin cultura. ce ma? sa moara mama voastra ca a fost asa! baaaaaaaaaa, ati fost lasi, asta sinteti si acum, slugi. de altfel, unii lingvisti sustin ca dac ar veni din daos, daus, adica sclav. nu ma mira. bine, asta presupunind ca rominul de azi ar avea in comun ceva cu dacul de acum 2000 de ani. nu mai stau sa explic prostilor ca rominul de azi e suma evolutiei din dac, roman (astia in proportii mici), slav, avar, cuman, peceneg, tatar etc.
baaaaaaa, rezistenta inseamna ca crapi capul, sa fii solidar cu seamanul tau, uitati-va ce fac afganii, ce fac kurzii, nu voi presurilor! mai aveti sa ne spuneti ca rezistati prin lasitate!
cum am mai zis, ma cac pe viitoarea voastra solidaritatea la un riu ce da pe din parti, ma doare in cur daca o sa muriti, chiar vreau sa muriti, sinteti caricaturi ale umanitatii.
va mai mirati de ce a rezistat atit ceausescu? acum stati si il injurati, cind era, il pupati la oua. jegosilor!
va las sa va dati limbi in cur si sa va proclamati intre voi regi, imparati si mari mahari.

in pozitie de drepti

cind judeci, musai sa ai in vedere si iadul...al tau sau al acuzatului.
ce aglomeratie ar fi in rai daca n-ar exista liberul arbitru!
filosofii bat cimpii cu gratie, statisticienii bat cimpul de-a lungul si de-a latul cu metoda.

n romanii

sintem n insi, indivizi, dupa pretentiosi, persoane. cam si atitea romanii. nu-i rau. ce-i rau, e ca sintem n indivizi in conflict cu n-1. daca nu si cu noi insine. si asa si cu romaniile. da, da, chiar si combinari. lumea literara, din ce am mai citit, e pulverizata in opozitii mai vechi, mai noi, ad-hoc, de drum, de etate, pe eternitate. asta in conditiile in care nu avem vreun laureat al premiului nobel. critica literara judeca mai mult etica autorului decit estetica operei acestuia. generatiile nu au loc la aceeasi masa a valorii. in mare parte se exclud. exista si mici aliante, aparari de cloaca, otravite, cu succesiuni de invinuiri desfasurate in si dupa moartea vreunui component rival. treburi de intelectuali. ce sa mai speri ca intelectual + muncitor = spatiu comun!

tramvaiele vieţii

tramvaiele zdrumică pîinea şoselei
făina-ntorcînd-o-n pătulul de-asfalt
fixaţi, călătorii, de noaptea podelei
frămînta amiaza-n copăi de bazalt

un şir de încoace şi-ncolo de spaţii
mecanic pătrund în metalicul birt
sub uşi înnodîndu-se-n ziua din staţii
o burta de ochi se îndoapă cu flirt

amiezele prinse-n şurubul idilei
continuu iau vamă pe-al vieţii răspimp
agale trăgînd din chistoacele zilei
tramvaiele urcă pe linia Timp