e bine aşa?

"portretul lui dorian gray" nu e o carte pentru ratați. cititul în sine nu e o modalitate de exhibiție.
şi apoi, depinde cum citești:
a) pentru a-ți echivala poveştile, sentimentele, frigurile, bolile, inadaptările, frustrările, ca o regăsire de mult refuzată de realitate şi dezvăluită de conţinutul cărţii;
b) pentru a te lăsa purtat în tangajul limbajului cărţii, urmărind îndeosebi stilul romanului, formulările compoziţionale, subtilitatea exprimărilor, simbolistica asocierilor, textura estetica prevalînd asupra acţiunii, asupra personajelor, asupra psihologiei şi sociologiei;
c) pentru a face un fel de comuniune cu autorul romanului, trăindu-i, pur şi simplu, fiecare expunere scriitoricească;
d) pentru a învăţa ceva din cartea respectivă, în fapt o scolastică ad-hoc, cu titlu de instruire, de însuşire, de acumulare, de reprezentare - un mic sistem etic, translatat în exteriorul cărţii.

ma trezesc destul de devreme, cu o îndoită ciudă că nu dorm mai mult. e o problemă ce durează de ani de zile, poate că de o viaţă, însă n-am încercat niciodată să iau sedative. pînă la urma tot acest timp pot să-l valorific citind o carte, punîndu-mi gîndurile în ordine, făcînd ajustări stărilor mele, deposedîndu-mă de intuiţii sau, dimpotrivă, lăsîndu-ma prada acestora. nu e uşor de trecut de la o idee la alta, căci oricît ne-am propune să urmăm, în gînd, un fir logic, în fapt e cu atît mai greu cu cît nu există un construct riguros al minţii care să-i opună restricţii. pornesc de la o idee, cîte ţări sînt în africa, de ce africa n-aş putea spune, localizez o ţară, încep să o descriu, poate că ar fi bine să reţin mai multe lucruri despre ea, capitala, deşertul, localizarea, oare cîţi vecini are, obosit sau mai bine zis iritat că nu pot face o descriere mai amănunţită mă întorc într-o parte, dar ce-a vrut să zică, intenționat sau...mă apucă nervii de-a binelea, adică, îşi bate joc de mine, da, dacă aş putea să ma răzbun, în ce stare sînt, nimic nu se leagă, cu ce greşesc, cine sînt să mi se întîmple atîtea, dar nu sînt şi alte persoane în situaţii mai disperate decît cele în care mă găsesc acum, dar ce-mi pasă de ei, mi se strînge inima, simt o străfulgerare de parcă aş fi ţipat cu toată puterea, azi o să citesc, mai încolo o să ies din casă, însă sînt sigur că o să-mi fie suficientă lene încît nici pîine n-o să-mi cumpăr, o mică pauză, îmi cunosc tristeţea, aşa am fost tot timpul, dar ştiu, ştiu multe, diferit, ah, aş da totul, căutam să fiu diferit şi uite ce bine mi-a reuşit, aproape exclus, îmi vine să plîng, îmi şi dau lacrimile, plîng prea repede, atunci, atunci, gaaataaa, nu mai vreau să-mi amintesc, lasă, o să fie...pe naiba, de atîta timp şi nimic, ufff, doxologie, îmi trece aiurea prin minte, mereu uit ce înseamnă, o să mă uit în dicţionar, poate îl uit, aşa că îl repet de cîteva ori, întotdeauna mi-a mers, spun cuvîntul de cîteva ori şi cu siguranţă îmi voi aminti de el, verificînd ce înseamnă...ia să ma uit la ceas, mi-e lene, totuşi, nu-i mare efortul, mda, a trecut ceva timp de cînd m-am trezit, nu dorian gray, nu acţiunea, nu finalul, nu tabloul, nici o treabă, ci conştientizarea, acel semiîntuneric de care întotdeauna mi-a fost teama să mă apropii e cel ce mi s-a înfăţişat, totodată urmat de disperarea situaţiei, simt cum se prăbuşeşte ceva, să nu mi se mai plîngă x, nu, el are, ce bou, în schimb...prăbuşirea mă acaparează, o groapă anapoda construită în interiorul meu, fără posibilitatea de a mă extrage, cîteodată prea îngustă, cîteodată prea largă, însă întotdeauna cu certitudinea că prizonieratul ei îmi este sorocit, că orice zbatere nu va face altceva decît să-mi faciliteze căderea, sînt gropi fără fund, degeaba ţipa-vor coruri că nu-i treaptă care să nu aibă treaptă deasupra ei, întinde piciorul drept, aşa, acum fixează-l pe celălalt, împinge-te, hai că poţi, poţi, poţi, nu aşa, mă prăbuşesc, ha, ha, ha, mă prăbuşesc...