iluzia moralei

morala e o pornire indreptata impotriva altei porniri. nu are nimic din ideea innascuta. nu ne nastem cu ea, nu e o parte imanenta. nu e nimic altceva decit ideea de a ordona dimensiunea haotica, distructiva a firii umane. nu e ratiune si, nicidecum, nu e estetica. e minimul cu care ne intovarasim in ecuatia de a nu ne aduce atingere propriei firi, mai mult un contor al reflexelor de autoconservare transpus intr-o prelucrare teoretica. a credita morala ca avind aparat propriu de existenta nu e nimic altceva decit o iluzie inca netratata a omenirii.

adevar sau existenta?

propoziţia "minutul are 60 de secunde" este adevărata? în cele mai multe cazuri răspunsul e unul sigur: da. însa uitam ceva în această atribuire, în acest transfer de semnificaţie. şi anume că operăm cu tipologii, categorii noţionale care sînt construite ca un sistem de acceptare cu reprezentativitate generală. adică un sistem proiectat de om, din el în afara lui. faptul că un copac există, are existenţă, nu înseamnă ca are şi caracter de adevăr. existenţa implică adevăr în măsura în care operaţia se petrece în interiorul sistemului pe care omul şi l-a proiectat. căci dacă schimbăm coordonatele şi de mîine ne spunem unanim acceptat că un copac e o piatră, nimic nu ne va împiedica să ne edificam percepţia în ideea nou concepută. în schimb, existenţa rămîne un dat şi în afara sistemului uman, adică existenţa "există" şi fără adevăr. aşadar, adevărul rămîne o noţiune construită în raport cu imaginaţia, cu tradiţiile, cu necesităţile umane.