Luă paharul cu apă. Bău. Doar jumătate. Asta îl mai linişti. Încercă să-şi amintească ceva. Nu ştiu precis ce. Apoi, gîndurile îl invadară. Din toate părţile. Doar gîndurile negre. Îl trăgeau în jos. Jos, tot mai jos. Nimic şi iar nimic. În jurul său, în inima sa, în ochii lui, în aşteptările sale, în speranţele, în viaţa sa. Nici un pic de lumină. Ar fi vrut să plîngă. Dar pentru ce? O umedă izbucnire, un tremur, o prăpastie! Nu astea erau semnele propriilor dezamăgiri? Eşec, refuz, ratare. Ură. Se căţărase pe ea, se agăţase de ea. La început împotriva sa, împotriva voinţei, împotriva gîndurilor sale. Apoi, cu acordul său, în acord cu ceea ce simţea. Cu toţi demonii, cu toţi îngerii minţii sale. Ură, frustrare. Ca o relaţie de coexistenţă. De ocrotire. Ura ocroteşte frustarea. Şi invers. Eşec, ură, neputinţă, frustrare. Refuzat. De orice uşă, de toate uşile. A alerga, a iubi, a privi, a sparge, a urla. Potriviri sau nepotriviri ale vieţii. Toate finite, limitate, cu termen, mereu într-o concurenţă fictivă cu timpul, mereu angajate într-o luptă cu Ceva. Viaţa e Ceva.
Epuizat. Era epuizat. Se ridică din pat. Deschise uşa balconului. Se apropie de balustradă. Privi. Nu era nimeni. Sau poate se înşela. Se aplecă. Peste balustradă, peste el, peste gînduri, peste viaţă. Alunecă. Atunci ştiu. Lumina. Lumina explodă din toate părţile, i se infiltră prin ochi, în cap, în mîini, în picioare...Lumină! Căci de acum încolo totul va fi beznă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu