Trei ani de la moartea lui Adrian Paunescu,

trei ani de timp gol, mocirlos, greoi, apasator, nefertil...

Marele Orb - Adrian Paunescu

E cineva care absoarbe peştii
Ca un magnet din fluviu şi din lac,
E cineva ce lasă în golul negru al fereştii
Această lună de-nceput de veac.

E cineva care trăieşte-n papuri,
Care domneşte-n scrum şi arde-n guri,
Nu l-am putut vedea, erau doar aburi
La roşiile stelelor încheieturi. 

E cineva, e cineva, e cineva,
El pare duh pentru că nu-şi arată corpul,
Dar are mii de corpuri şi ar putea umbla
Din corp în corp. E cineva. E orbul

Acesta care-şi ţine ochii-nchişi,
Însă urechi cît foile de năduşeală
Ale ecuatorului - pieziş - 
Pe suprafaţa lumii în groaza lui vitală.

E orbul; cred că-i orbul; cine mai poate fi
Stăpân pe el, pe tainicele-i creşteri
Cînd el este insinuat oriunde şi
Poartă în tîmple două goale peşteri.

Bastonul lui izbeşte caldarîmul
Şi caldarîmul răsunînd mereu
Preface peisajul în uruit, şi drumul
În strigăt, şi în geamăt greoiul defileu.

E cineva ce are puteri nelimitate
Amestecînd rigide regnuri vii
Mai nevăzut ca aerul, mai mare decît toate,
Definitiv pătrunde pe cursul apei în copii.

Copiii noştri-l beau, le umple gîndul
Marele orb ce ne va ocupa;
Se sperie de suflul lui pămîntul,
Nici Hamlet, nici Isus şi nici Ulise, nechemîndu-l,
El nici n-are orgoliul să-l numim cumva.