pe patul de moarte de william faulkner

roman polifonic, polisemantic, romanul "pe patul de moarte" îşi încifrează eroii în memoria poveştii care curge în susul şi în josul unui timp "referenţiat" în fluiditate şi fragmentarism, adunînd alambicat pe scheletul simbolurilor toată desfăşurarea evenimentelor. descifrarea se face prin voci, prin conştiinţe, prin cuvinte cheie, fiecare personaj contribuind, în funcţie de ponderea romanescă ce-i revine, la întregirea anecdoticii. motorul romanului îl reprezintă decizia lui addie bundren de a fi înmormîntată în pămîntul natal, decizie ce devine argumentul suprem, inflexibil însuşit de soţul acesteia (anse bundren), decizie ce decapitează orice forma de întîietate sau de preocupare în ordinea familiei bundren. cei cinci copii bundren - cash, darl, jewel, dewey dell şi vardaman - se subsumează nu atît deciziei mamei lor, cît intransingenţei tatălui, un tată care îşi justifică orice gest, oricît de banal ar fi, printr-o declinare necondiţionată din corpul fatalităţii, nelăsînd loc nici unei surpări logice în această construcţie absurdă. fiecare dintre membrii familiei are povara lui, cîte o fixitate a ciudăţeniei, dar şi cîte un secret: addie bundren are povara copilului nelegitim - pe jewel - rod al eliberării de anse, un ne-anse născut din păcatul cu preotul whitfield, darl e catalogat de comunitate ca un personaj cu privirea ciudată, dewey dell poartă un copil de care vrea să scape, jewel, agresivul şi necioplitul familiei - cel anticipat de addie să o izbăvească de apă şi de foc -, vardaman - mezinul - atins şi el de o nebunie a cuvintelor, a transfigurării realităţii, cash care îndură cu seninătate durerile piciorului zdrobit, anse are şi el calculele sale. la construcţia romanului participă şi alte voci decît cele ale familiei bundren: soţii vernon care încearcă să se facă utili în sistemul aberant al bundrenilor, doctorul peabody, preotul păcatului - whitfield, aventurierul mac gowan etc. straneitatea, mîndria absurdă şi intransingenţa par a se conjuga perfect în sînul acestei familii, de la meşterirea coşciugului de către cash, veritabil punct de "trecere", început de cînd addie putea auzi zgomotele transformării bucăţilor de lemn în ceea ce aveau să-i fie ultima destinaţie, care părea a dura o veşnicie, la luarea deciziei de a pleca pe drumul îndeplinirii ultimei dorinţe a lui addie pe un timp potrivnic, cu un rîu revărsat şi cu un pod impracticabil, pînă la "soluţia" oferită în finalul romanului de anse.
darl e cel care, în ciuda privirii sale "defecte", pare a înţelege cel mai bine ceea ce se întîmplă în jurul său, conştiinţa sa fiind în posesia intuirii adevărului atît despre păcatul mamei lui ("jewel, zic, cin' ţi-a fost tată, jewel?") cît şi depre secretul surorii sale dewey dell, intuiţie care-i va uni pe dewey şi pe darl într-o ură ce le va înlesni "centrifugarea" din mijlocul lor. poate şi de aceea e singurul care vrea să zădărnicească planul înşurubat în mentalul asocial al tatălui său, încercînd în două rînduri să scape atît de povara corpului neînsufleţit al mamei lui, cît şi de povara acestui demers atipic. prilejul îi e oferit nesperat pentru prima dată de răsturnarea căruţei în apele învolburate, preferînd pasivitatea sancţionată atît de vardaman, cît şi de cash, iar a doua oară el însuşi fiind creatorul prilejului, prin punerea focului la grajdul unde erau găzduiţi, însă de fiecare dată cel care va dejuca involuntar aceste tentative va fi, aşa cum anticipase addie, jewel. de aceea va fi şi singurul care va plăti în urma trădării şi vînzării sale graduale, la început de către sora sa, apoi consimţită de tatăl lor, prin internarea la un ospiciu. numai cash şi vardaman nu se desolidarizează de fratele lor, primul din sentimenul apropierii date de vîrstă, al doilea din inocenţă.
finalul romanului ne pune în posesia dezvăluirii adevăratei firi a lui anse. înmormîntarea lui addie în oraşul jefferson conform dorinţei ei era însăşi eliberarea lui anse, poliţa de acces către noul statul social al acestuia: începerea unei vieţi noi alături de noii dinţi falşi şi de o altă soţie.

traian basescu trebuie distrus

traian basescu trebuie distrus. pdl-ul de asemenea. asta e primul pas. al doilea: basescu trebuie distrus. nu e o repetitivitate, ci o necesitate. distrugerea acestui vierme e un exercitiu de sanatate morala. si in acelasi timp un exemplu. niciodata nu trebuie sa mai aveam de-a face cu astfel de personaje mediocre, demente, stupide. cum revolutia portocalie a pornit din ucraina, tot aceasta tara ne ofera si solutia: ocna. 
sa nu credeti ca a "picat" guvernul lui ungureanu, ci guvernul basescu. ungureanu e un inchipuit la fel de mediocru precum stapinul sau. ariciul asta minte la concurenta cu debitul amazonului. lipsitul asta de personalitate, carierist de meserie, ne spunea mai ieri ca membrii guvernului sint solutiile alese de el, pe cind realitatea lui oprea ne arata cum pseudointelectualul a fost pus in situatia de a alege dintre oprea si oprea. ghiciti care a fost rezultatul?
sint satul de mediocritate si de tupeu!

silja sau cafeaua destinului (silja de frans emil sillanpaa)

nu e un roman despre cafea, ci despre silja. o fata al carei destin e marcat de declin, mizerie, supravietuire, saracie, moarte. intre toate ingredientele enumerate, cafeaua isi face loc ca unul dintre putinele favoruri ale lumii aceleia. cafeaua ca semn de pretuire al prieteniei, cafeaua ca medicament, cafeaua ca ingredient monden, cafeaua ca forma de agregare a unei societati dezechilibrate - iata citeva intruchipari ale cafelei in acest roman. desigur ca demersul autorului nu e centrat pe aceasta aparenta coincidenta, insa actiunea romanului verifica inconstient toate ipotezele avansate.

logica fracturata a lui basescu sau cum sa incinti prostii

n-am fost niciodata de partea alora care cred/au crezut ca basescu e inteligent. dimpotriva, l-am vazut ca pe un necioplit, un individ foarte prost, poate un cozeur, dar numai cu persoane de calibru mic. nu insir tonele de aberatii pe care le-a emis si pe care le-a contrazis la concurenta cu viteza luminii, ci o sa fac referire la o prostie pe care a spus-o in ultimele zile. zicerea era cam asa: "il vom gasi si-n gaura de sarpe si-l vom aduce in patrie". e vorba de cazul boldea.
cum vine asta, adica ai capacitatea de a-l aduce din inima africii, dar nu ai avut capacitatea de a-l supraveghea in tara (patrie, scuzati-ma)? cam asta e logica lui basescu. goala. las prostii sa fie incintati de capacitatea operativa a lui basescu de a actiona la distanta (precum fostul ofiter de securitate/detectiv care vindea cursuri de hipnotism prin corespondenta din romanul lui antunes), de acest "cum le zice" mai sec decit capul lor!

stiati ca augusto pinochet a fost presedintele argentinei?

am verificat data. nu mi s-a confirmat ca ar fi 1 aprilie. care e motivul indoielii? nimic mai simplu. azi, uitindu-ma la postul de stiri digi 24, am aflat ca pinochet a fost presedintele argentinei. in primul moment am crezut ca n-am inteles, ca n-am auzit bine, insa prezentatorii insistau cu argentina. ce-or zice aia din chile?
imediat am declansat o mica ancheta, aflind ca intr-adevar mitingul a avut loc in buenos aires, dar nu pentru comemorarea victimelor  lui pinochet, ci pentru comemorarea victimelor "razboiului murdar".
stirea o gasiti aici: http://www.digi24.ro/stire/Mars-la-Buenos-Aires-in-memoria-victimelor-din-Razboiul~4957
deci i-a durut in cur ca bat cimpii. nu-i asa ca e misto sa iei bani pentru orice?

mitingul universitatii craiova

ieri am fost la mitingul universitatii craiova. lume putina. in nota mersului timpului de la noi: indignare mare, reactii putine. tara amorfa. stiam de miting si atit. am refuzat sa citesc vreun comunicat al vreunui organizator, al vreunei factiuni. m-am alaturat grupului, am scandat odata cu ei, incercind sa prind ritmul, scandarile. ce-i drept, mi-era dor de un meci al craiovei. cineva chiar striga: avem 1-0 la pauza. dar acum e pe un alt teren si oarecum in deplasare. cel din fata muzeului antipa. totodata aveam sentimentul ca nu se va termina bine. jandarmii erau la o distanta rezonabila de noi, dar asta nu conteaza. s-a aprins o fumigena, ma uit in stinga, in dreapta, nimic. e bine, imi zic. vin si reprezentantii galeriei lui dinamo. cel putin asa se aude. sint intimpinati cu aplauze. ma cuprind emotiile, uite ca se poate. din nou scandari, unele ironice, unele de la obraz. incepem sa le integram si pe cele ale grupului nou venit. fireste, pe linga cel de inima (alb-albastra), avem in comun acelasi deziderat: condamnarea imposturii unei ligi discretionare si a unei federatii care nu mai reprezinta decit interesele conducerii. jandarmi pe toate laturile mitingului. in atitudini, mai mult pescari - unii cu miinile in buzunare, altii fumind - decit organe de reprezentativitate. dupa aproximativ 45 de minute de la inceputul mitingului, "la pauza" adica, am vazut cum grupul de jandarmi dinspre muzeu a fost suplimentat. din ce motiv, nu stiu. in citeva momente, inevitabilul s-a intimplat. gaze lacrimogene, pulane, picioare, dube. intial am ramas pe loc (eram pe cealalta latura a mitingului), insa mirosul, jandarmii avansind m-au facut sa ma retrag spre carosabil. imi minte imaginile imi revin ca intr-o explozie necontrolata. fie ca e miting spontan, fie ca mergi la meciul nationalei, fie ca protestezi pentru apararea rosiei montane, fie ca iti spui cuvintul pentru orice din ceea ce dreanjeaza, totul are un sfirsit interpretat de jandarmi. gazul lacrimogen a devenit un factor biotic al celor care cersesc normalitatea.
am aflat, din presa, ca factorul declansator ar fi fost (aici, "fortele de ordine" nu s-au hotarit): 1) ca suporterii au adus injurii jandarmilor (oare pentru asta trebuie sa reactionezi cu pumnii si cu bitele?); 2) ca trei-patru insi consumau bauturi alcoolice (oare de ce nu sint filmate persoanele respective si, pentru a se evita reactia psihologica dezvoltata de o masa omogena, identificate, chemate la politie, sanctionate, amendate? raspunsul e simplu: pentru ca le convine asa cum e acum, le e la indemina justificarea asta).
cea mai utila extensie a suprimarii drepturilor au devenit jandarmii. nimeni nu pare sa sesizeze si sa sanctioneze pericolul legitimarii actiunilor lor pentru orice situatie, fie ca e justificata, fie ca e abuz. de cele mai multe ori, abuz. televiziunile isi au partea de vina. dar cea mai mare vina o au rominii care nu reactioneaza. impacarea asta nenorocita care ne-a impietrit intr-o istorie care ne multumeste micile noastre rigiieli si care ne hraneste anonimele noastre realizari! autismul pare a fi refugiul celor mai multi. al meu, nu. hai universitatea, hai craiova...

aseară, la otv

o leapşa de platou în care, de la lăutari la jurnalişti la revoluţionari la poeţi la profeţi, şi-au proiectat conştiinţele pe sticla televizorului:
- ideologul partidului, exaltatul condurăţeanu, alias ezechiel de otv, congruent cu mesianismul, dar şi cu misticismul, căci cum altfel s-ar explica asortarea ochelarilor cu lumina violetă teoretizată de hrebenciuc şi însuşită şcolăreşte de geoană, după o probă vocală de naţionalism sănătos, a dat-o în perorări identitare şi, chiar dacă pe alocuri a mai uitat din platforma program a tridentului constitutiv al luminii tămăduitoare (dreptate, adevăr şi aici indecis: demnitate sau dezvoltare), a produs un efect de viagra revoluţionară printre martirii studioului lui nea dan.
- un candidat la primăria nu ştiu cărui sat care şi-a început discursul prin următoarea formulă intrinsecă "mă cunosc toţi colegii care mă cunosc", o adevărată aporie neosocratică cu ipoteze de rezolvare doar în agora cu adresa din strada preciziei.
- un erou (după introducerea aferentă şi după numărul de pe tricou părea al revoluţiei pieţei universităţii 2012) mai degrabă al revoluţiei siriene după cum şi-a orientat ţintele empatice ale mesajului, mai-mai să-i tulbure liniştea lui bashar al-assad, linişte şi aşa bulversată de rezoluţiile onu ale mai marilor planetei.
- un gospodar neaoş care promitea că va face bucureştiul să arate precum elveţia nici mai mult, nici mai puţin decît într-un an. ăsta se vedea că-i un băsist sub acoperire căci tot încerca să deturneze "jos băsescul" deja celebrei arii interpretate de corul robilor poporului într-un "jos popescu de la cna". după diatriba încurcată prin alte destinaţii decît cele revendicate de eroii revoluţiei otv-iste, deşi prezidenţiabilul dd (cel cu şanse de peste 100%) i-a multumit de vreo 5 ori, tribunu era de neoprit, pesemne că spiritul său de om al faptei îl dădea ghes să ofere soluţii pentru orice boală civică.
- un discipol liric al realismului socialist al lui jdanov care a declamat o poezie cu versuri în dulcele stil proletcultist, iar greşelile gramaticale ce însoţeau vibraţiile artistice se vor fi voind ca rod al atingerii divine a euterpei care se ştie că o făcea în greaca ei nativă, neavînd pe atunci cunoştinţă de latina dîmboviţeană.
- unu cu factura la vedere, dar neachitată, probabil în cautarea unui samaritean. şi cum poporul lui nea dan e unul care îşi trage obîrşia din greutăţile vieţii şi din solidaritatea revoluţiei franceze, s-a şi pus de-o chetă ppdd-istă, stringîndu-se de-o pungă de seminţe şi trei covrigi.
- un cîntareţ cu teamă de mulţime, lovit de o agorafobie spontană, pesemne că a cîntat numai în baie şi numai cu vocea scăzută, probabil un reflex din epoca pereţilor vorbitori.
cam asta am prins eu...
faptul că oamenii ăia se prezintă în tuşe groteşti, cu existenţe disproporţionate de cauzalitatea ignoranţei cotidiene, aproape făcînd echilibristică pe sîrma supravieţuirii în fiecare clipă a vieţii lor, striviţi de consecineţele unor politici care i-au exclus din registrul istoriei nu numai pe ei ca individualităţi, dar şi conştiinţa memoriei lor, nu îi condamnă la o caricaturizare comodă, la o bagatelizare a excrescenţelor lor de manifestare. căci asta s-a întîmplat pînă acum. ei sînt nişte dezrădăcinaţi care din disperare se ataşează primului ieşit în calea vindecării cangrenelor lor (chiar dacă vindecătorii nu sînt medici, ci doar vraci), sînt produsul unei societăţi care îşi neglijează partea cea mai consistentă a corpului ei. şi dacă aceste trunchiuri vor fraterniza cu securea în detrimentul rădăcinii, să nu mire rezultatul acestei genetici sociale.

ma uit aiurea. incerc sa-mi fac loc cu privirea. spre unde se poate. mai mult ca exercitiu. dar parca nu gasesc suficient spatiu. pun privirea in pamint. nu spre un punct fix. ca o fixatie intrata in reflex. un fel de buna ziua dat mai mult din mina decit din buze. intresectia privirii cu pamintul pare sa fie gindul. sau gindurile. caci am multe. din pacate sint confuze. gindesc in fragmente. nici macar in capitole.

cronica unui meci

în romînia totul...chiar si un meci amical de fotbal. zic să mă duc la meci. cu fraţii mei. de fapt ei au fost motorul. plecăm. încă n-avem bilet. nu-i nimic, cumpărăm de acolo, din presă am aflat că s-au vîndut doar cîteva mii, deci, nu cine ştie ce. ajungem la piaţa muncii. lume multă. chiar prea multă. "s-ar putea să nu găsim bilete!" e un gînd. pînă la urmă îl exprim. fratele meu cel mic mă asigură de contrariu. ajungem la poarta stadionului, coadă mare. mare, mare! ne aşezăm şi noi. nu prea înaintăm. zvon: "nu mai sînt bilete la peluză!" ies din coadă, fraţii mei rămîn. trec cinci, zece minute. bat pasul pe loc. par că au împietrit în mulţimea aceea. poate pentru că sînt doar două case? la un meci al naţionalei? ies şi ei din rînd. n-are rost, o să înceapă meciul. sînt plin de nervi. cad în resemnare. nu ne rămîne decît să mergem acasă. pe drum dau de nişte prieteni. ei au bilete. tot ei ne sugerează să încercăm la cealaltă intrare. sînt sceptic. pînă la urmă ne hotărîm să mergem şi acolo. ajungem. şi aici e coadă. dar mult mai mică. bilete au peste tot. chiar şi la peluză. luăm bilete, deci, să-i dăm bătaie! meciul stă să-nceapă. avem locuri în sectorul j. mergem în orb, căci nu există indicatoare. după stînga-dreapta ajungem, vrem să intrăm, dar ni se spune că nu pe acolo, ci pe la h. mă  mai uit o dată pe bilet. j-ul e j. îi arăt celui de la poartă biletul. "nu, pe la h se intră". ne întoarcem spre h. coadă! cum să nu fie dacă sînt doar două porţi deschise? ştiu, acolo sînt cititoarele, dar sînt sătul de limite şi de renunţări în favoarea lui "lasă că merge şi aşa". aflăm că e deja 0-1. nu mă miră. în sfîrşit intrăm, virăm spre sectorul j. dau un tur cu privirea. atmosferă frumoasă. totuşi rămîn nedumerit. peluza sud e puţin peste jumătate plină. şi atunci cum n-or mai fi fiind bilete? de altfel, stadionul e ceva pe la jumătate. şmecherie tipică locului: coadă mare, las' că le vindem pe alea mai scumpe! mă las în voia meciului. disputat, dar incoerent. de ambele părţi. din cînd în cînd atmosfera se scurge în scandarea "la puşcărie, mitică la puşcărie!" se termină prima repriză, începe a doua, românia egalează. nu sînt nici bucuros, nici mulţumit. în capul meu e doar universitatea craiova. apoi incidentul. de la peluza sud se afişează un banner "frf = rmcg". nu înţeleg ce înseamna rmcg. mai tîrziu aveam să aflu. mesajul e dublat de hitul serii "la puşcărie, mitică la puşcărie!". cei de la bgs năvălesc peste cei din sectorul cu bannerul afişat. li se alătură şi jandarmii. în forţa, desigur. suporterii sînt împrăştiaţi, batuţi cu violenţă. ca de obicei. sînt revoltat. "pentru ce, pentru un banner? pentru că au strigat împotriva lui dragomir şi a lui sandu? pentru atît? doar n-au aruncat fumigene, doar n-au rupt scaune! că doar acel rmcg n-o fi vreo instigare la violenţă, n-o fi ceva rasist!" urlu. cu mine tot stadionul. sau invers. eu cu tot stadionul. nu mai contează întîietatea, ci această unanimitate. meciul nu mă mai interesează. simt că prin prezenţa mea îi legitimez pe aceşti gîndaci sociali: dumitru dragomir, mircea sandu etc. fratele meu îmi spune: să vezi, dragomir o să declare că incidentul a fost provocat de o mînă de golani. număr. înmulţesc. scaune. rezultatul e în oameni. aproximativ 500. cei din sectorul cu bannerul. cînd am ajuns acasă aveam să constat că dragomir tocmai asta declarase: cîţiva golani. ne-am obişnuit cu aşa ceva. ceea ce e foarte rău. acestui vierme i-aş putea reproduce pînă la fracţiune declaraţiile. n-am întîlnit în viaţa mea un "..." (nu pot să-l înalţ, declarîndu-l om) mai previzibil decît el. ninge. ce mai contează! pe teren se joacă nu mare lucru. meciul se termină la egalitate. numai că în societatea romînească nici măcar de această egalitate n-avem parte. atît.

duminica la tv cu monica tatoiu

nu, nu are emisiune. are emisiuni. pe la ora 11 şi ceva era înfiinţată la b1 tv discutînd despre mici, bere, grătare. cuvîntătoarea agita steagul bunului simţ, un fel de marş cu pas pe loc, supărînd "grataragiii" de profesie. nu-i nimic, îmi zic, schimb canalul, scap de doamna ştie-tot. tot butonînd, fără a-mi da seama de timpul scurs, ajung la antena 3. şi ce văd? desigur că pe doamna tatoiu. acum era la tema filmelor nominalizate pentru premiul oscar. nefiind un subiect care să mă pasioneze trec mai departe, totuşi cu o tuşă de persistenţă, ca şi cum un aş fi urmărit în propria casă. ceea ce nu e departe de realitate, căci pe la 16 şi ceva o găsesc din nou pe doamna tatoiu la televizor. de data asta la rtv. aici discută despre orice. fosta profă de mate, congruentă după revoluţie cu reţeta de înfrumuseţare avon, pare să-şi fi propus să bată recordul mondial în materie de apariţii tv/zi. intervenţiile doamnei de fier a convergenţei (monotonă şi mărginită), aducînd aminte de profeţiile din trecut ale lui brucan, dar şi puţin altoite cu epifaniile din numerele mari ale lui iliuţă numerologie, flecăreşte despre orice cu un debit demn de al unui rîu revărsat. această leonardo da vinci cu fustă, egală în apariţii cu suma pătratelor apariţiilor lui ciuvică şi chireac, îl umileşte, în turul său duminical, chiar pe nefericitul martir - pheidippides - al maratonului antic. mă îngrozesc la gîndul că, în curind, doamna tatoiu va fi primul om din lume care va confirma ubicuitatea!

specia homo in rectus

există un homo in rectus (sau homo in base) care după ce a frecat bilele pe un milion de coco la emisiunea "uite alba, ba-i tot neagra" acum a ajuns la postul "restaurant" de unde se dă cu curu' de pămînt, cică vînăt de supărare, că un confrate în ale mestecatului de vorbe a confundat categoria dobitoacelor, nedreptăţind pe înaltul prelat al cnas-ului. răstălmăcitorul de biblii (acest evanghelist de rit băsist) a uitat cum, pe la alegerile prezidenţiale, a pus-o de-o bîză cu însuşi mahomedul lui (vă mai amintiţi faza cu juratu' pe biblie cînd homunculul l-a escamotat pe băsescu la faza cu plexu' şi cu pumnul) fără cel mai mic deranj axiologic. iar acum orăcăie de indignare ca un posedat de diavoli, pare-se, antonescieni. de asemenea, cînd stapînu' a făcut-o ţigancă împuţită pe ziarista "răpită" de telefon, misionarul noii religii n-a catadicsit să slobozească vreo urmă de cotcodăceală. aşa că, din di(rectul) unui rating de zero virgulă zero, homo in rectus il afuriseste, într-un acces de exorcizare altoit cu ură proletară, pe adventistul antenei 3 cică pentru derapaj linvistic. rupt din două de schimonoseală, dar unitar în anatemizare, homo in rectus mai că nu ieşea din sticla televizorului ca sfîntul duh în paharul de tărie al lui băsescu.
dacă vă întrebaţi de ce sferele lui erau în alb şi negru, răspunsul e unul singur: potaia n-are sînge-n bile!

pleca boc, vine boc

boc a fost schimbat cu boc. cu un alt boc. cica micutu' 'telectual e geana pe reforma. cica e si spalat. de servicii. chelneru' schimba farfuriile dupa cum are chef ba de un biftec ba de un pandispan. adica masa la pat. slugoii nu pregeta sa-si ia in primire postul. chiar sint mindri.
va zic eu, iliescu e de vina!

acum doua zile in piata universitatii,

oameni de toate portofelele. ca si nemultumirile. tot pe baza de portofel. ma asez linga un grup de citeva doamne si incep sa strig: jos basescu, demisia, alegeri anticipate plus altele deja cunoscute in rindul manifestantilor. la un moment dat, cind vocea poporului o ardea mai pe scazut, se asaza linga mine o doamna care arata mai mult a domn, cu virsta imposibil de precizat. putea sa aiba 35 de ani, dar la fel de bine si 45. ma strafulgera repede un gind "la mai multi, mai mare reprezentativitate!", insa reflectia mi-e zdruncinata cu intimpinarea verbala din partea nou venitei: "noi strigam impotriva lui basescu, dar iliescu e mai vinovat". o ard ca nu bag de seama, dar doamna e staruitoare: "iliescu e mai vinovat...". o intrerup si zic "doamna, eu am venit aici sa strig jos basescu, nu stiu dumneavoastra", dar alocutoarea nu se lasa.
ea: si basescu o fi vinovat, dar iliescu e un criminal!
eu: o fi, sa-l aresteze, propun.
ea: sa-l aresteze, sa-l aresteze, sar deodata vocea cu intreaga ei fiinta. insa nu i pare suficient. incepe sa-mi insire mineriade, conspiratii, revolutii. deja sint aprins.
eu: nu credeti ca buresbista a fost un criminal mai mare, parca asa am citit eu la istorie, ceva cu neamul celtic al boilor, zic numai sa o incurc putin printr-o istorie de care, probabil, n-a auzit niciodata.
ea: nu, nu, sa incepem de la revolutie, cu ion iliescu.
eu: adica, de ce tocmai de la revolutie, de ce nu cu intreaga istorie? o judecata mai larga permite si comparari.
ea: pai cu ion iliescu.
eu: (de data asta in mintea mea: gata, femeia asta e blocata, vreun surub se va fi intors in gol si genereaza aceleasi impulsuri neuronale). se pare ca si mintea mea e gata sa explodeze, nu mai stiu ce argument sa-i dau numai sa ma lase sa-mi strig ofurile: jos basescu, demisia, demisia.
ea: prind din zbor aceleasi "ion iliescu" "criminal" "mineri"...
eu: rabufnind: doamna, dar de ce nu strigati "jos iliescu", uitati, duceti-va in centrul manifestantilor si puneti-va pe treaba, nu va opreste nimeni, dati din gura cit doriti si impotriva cui doriti (ion iliescu, desigur, nu-i loc de invirteala).
in cele din urma, vazindu-mi vehementa, doamna o intinde. intre timp, se asaza o alta persoana (un domn) linga mine. deja am frisoane, daca si pe asta il apuca ceva legat de ceausescu, de gheorghhiu dej, de cuza? din toata tulburarea-mi, il aud pe individ strigind din tot trupul: jos basescu, jos basescu! prind cadenta si ma dezlantui intr-un urlet nebunesc: jos basescu, jos basescu!

cartile proaste au o calitate: te fac sa crezi ca e vorba despre tine!

despre violentele din 15.01.2012 si nu numai

cu ocazia demonstratiilor din piata universitatii mi s-au conturat doua categorii inutile de cetateni: "gaozarii" (acei "jurnalisti" care transmit din gaoza jandarmilor, din curu' evenimentelor numai pentru a prinde un pirt senzational in direct) si "oamenii legii" (adica niste jandarmi cu zece clase care niciodata n-au citit vreo lege), dar si o categorie culpabila de orice nazbitie inchipuita de cele doua categorii deja enuntate: suporterul echipelor de fotbal. categoriei asteia ultime i se pune din start eticheta de vinovat. cu atit mai mult cu cit e vorba de o adunare care se termina cu pagube. nimeni nu mai sta sa inteleaga psihologia sau sociologia pietei, nimeni nu mai are rabdarea de a patrunde in emotia multimii. sau sa inteleaga puterea de imitatie in cazul maselor surescitate. sau proasta tactica a jandarmilor (asta daca acesti excedati in ale gratuitatii violentei vor fi fiind in stare sa memoreze prin imitatie sau repetitie chiar si citeva manevre), daca nu lipsa ei.
am vazut multi indivizi cum hiperbolizau pagubele rezultate in seara zilei de 15.01.2012. atita indignare pentru trei semafoare, zece borduri, un panou publicitar si citeva geamuri sparte (magazine oricum asigurate). indignarea asta n-am vazut-o cind se fura cu milioanele/zi la energia electrica, cu sutele de mii de euro numai pentru datul jos din pat, la milioanele pentru terenuri in panta, patinoare, bazine fara a indeplini conditiile de desfasurare a competitiilor, la milioanele furate din amenajarea a 22 de km de cale ferata, la statul de plata al portocaliilor de la tvr. unde mai pui ca unii au bagat-o pe aia ca turismul e amenintat, investitorii se tem de instabilitatea tarii. n-am auzit lucrul asta in anglia (stiti voi, violente citeva zile, sute de mii de oameni pe strazi, lupte, jafuri etc).
cine nu sare, cine nu sare ori este gabor ori e prost de moare!

la fel...

basistii tot basisti ramin. fara argumente. am ajuns la concluzia ca nu sint oameni, ci o imitatie de specie, o aproximatie regresiva a omului. deja bat la curu' gol bigotismul. fundamentalistii islamisti sint repetenti la capacitatea de a reverbera etichete comparativ cu ciudateniile astea miscatoare. n-am concluzie, ci doar evidenta.

despre monarhie, fantome si blazon

zic, mai degraba vad: profesionistii. de/cu eugenia voda. invitata regina ana, sotia regelui mihai. discutia curge. fara sens, cu aluviuni, cu dor de duca, cu batut cimpii. la un moment dat prind un val. se discuta despre fantome. zic: si nu-i dan diaconescu! ma mai uit o data. regina ana. capul imi functioneaza cu o noua categorie de criterii. pe baza de translatii. nu regina ana, zic, ci doamna ana. ca domnu' dan. ca numa la el e cu fantome. doamna ana e in priza, dupa incursiunile verbale in sfera lui "ce frumos e ca e frumos", "ce frumos ca ne ofeream distractii intre noi, nu cu sarantocii", subiectul debitatiilor regale vireaza spre supranatural, spre o anume fantoma dintr-un anume palat care nu a dat pace familiei si asa hatuite. si cica regele e salvarea. un rege casatorit cu o cunoscatoare de fantome. in secolul 21. macar sa nu fie fantoma poporului. oare regele ce idiosincrazii o avea? taumaturgie? chiromantie? mai conteaza?
pe de alta parte, in alta parte de lume se pun bazele unei dinastii. dinastia kim. cred ca asta e numele de familie. astia din jumatatea noastra de lume sint scandalizati. ca de ce, ca nu asa, ca nu aia. nimeni nu mai face apel la istoria propriilor radacini. caci pe acelasi principiu, un nene mai obtuz din fire, dar mai violent din aceeasi fire s-a pus cu fundu' pe-o bucata de pamint si uite dinastia. dar care azi cica e de prestigiu. ca are vechime. pai atunci lasa-i si p-ai lui kim sa faca vechime si mai discutam peste citeva secole.
cam atit despre monarhii, fantome si blazon...

ce sa-i urez universitatii craiova?

mai e putin. pina la sfirsitul anului. peste toata galagia aferenta sarbatorilor, peste toata geologia vulcanica a promisiunilor de mai bine si a increderii in viitor sau cea deja sedimentata a asumarii trecutului, universitatea craiova nu mai exista. sau pare vidata intr-o dimensiune necunoscuta precum incercarile unora de a-si conserva trupul in ideea readucerii la viata intr-un viitor posibil. care o fi el viitorul acela. mi-e teama ca rominia nu e prielnica nici unui viitor.
mai e putin. pina la sfirsitul anului. pentru craiova pare sfirsitul lumii. asta fara a fi fost nevoie de vreun sfirsit de lume. nici macar de cel al incasilor. universitatea craiova sau sefii fotbalului au devansat acest sfirsit. poate tine de orgoliul oltenilor sa fie mai altfel.
desi am fost sceptic, totusi am tot asteptat sa se intimple ceva favorabil craiovei. desi rominia nu e locul comun al unor astfel de lucruri. e locul inchis al mizeriei. cind ai mai mult de jumatate de dreptate de partea ta, poti spera. nu e cazul aici. niste insi si-au dat mina sa distruga. ceea ce le-ar fi reusit de la sinea lucrurilor, adica fara prea mare efort, daca ar fi avut putina rabdare. mititelu era deja pe tobogan. dar asa e firea unei jumatati de glob (cea estica). un rost in a devansa raul.
e primul an, din cei pe care i-am constientizat, cind universitatea craiova n-are loc pe harta fotbalistica a rominiei. a fotbalului in general. nu c-ar mai fi insemnat ceva in ultimii ani. doar pentru noi suporterii. si va insemna. despre cartagina chiar si acum se aminteste in manualul de istorie, desi au trecut doua mii si ceva de ani. universitatea craiova e troia bucuriei date cu tiriita in care o victorie cu sportul studentesc ne mentinea in siajul istoriei. ce sa mai spunem de una cu dinamo. adevarat termopile. calul tradarii, mai degraba berbecul, a avut mai multe capete. si a jucat la mai multe capete. victoria a fost a lui. adica a inselarii. poate vreun heinrich schliemann ne va scoate la lumina.
mai e putin pina la sfirsitul anului, lumii. lumii mele alb-albastre. nici macar adrian paunescu nu mai e! poate ca el...
simt o inciudata emotie. incurcatura. ce sa-i urez universitatii craiova? chiar nu stiu...poate...hai craiova!

de ce pling nord coreenii?

am ascultat destui dobitoci care nu inteleg nimic din nimic, dar care iau mii de euro pentru imbecilitatile pe care le spun. oare n-a citit nimeni despre venerarea imparatilor chinezi? sau despre cei ai japoniei? imperiul japonez a avut caracter divin pina in 1945. cititi "razboi si pace" de tolstoi si-o sa gasiti elemente ajutatoare. n-o sa incerc sa scriu mai mult pentru a justifica evidenta. stiu, stiu, aceleasi replici...dictator, drepturile omului, democratie. noapte buna omenire!

echipa "rezolva tot"

...e la otv. vreo cinci-sase indivizi. cu meserii, cu geneze, cu trasee diferite. insa cu aceeasi destinatie: studioul lui dan diaconescu. de la crime, fantome, inmormintari, nunti, tomberoane, ciocoi, gagicile lui ogica, titele oanei zavoranu pina la eminescu (ce-i drept, tradus tot in nota de ocult), interesul de stat, viitorul tarii. acu au si partid. al poporului. nu-i sinucidere sa n-aiba cheie de mister. ba o supun si la vot. poporu' se baga. pentru masina, vila poporului. nu-i caz sa nu poata fi rezolvat de aceasta echipa. pina si salvarea pamintului isi gaseste o solutie echitabila, originala. din acel studio se da startul in geografia vietii, de acolo se pun bazele noii orinduiri, se dau sentinte cu aplicabilitate imuabila, ba se impart chiar bogatiile tarii pe criterii mai ceva decit cele rationaliste. metafizica si-a gasit in sfirsit rezolvarea acelui parcurs ce parea ca nu va acumula niciodata o majoritate a sovabilitatii destinatiei sale. sufeltu' impacat cu dracu, iadul cu budha, betia cu antiteza, foamea cu jocul de fotbal, gravitatia cu scarpinatul in nas, tomberonul cu principiul lui arhimede. daca te doare-n cur, apelezi la echipa "rezolva tot" si gata, scapi de durere. mai ceva ca nurofenu', panadolu'. aceasta echipa piramidon combate toate crampele mundane. si nu numai. n-ar fi casto sa-l vedem pe nea dan presedinte? are echipa, are valoare!

inca o cocina

cica unu de-si zice nasu o sa-si faca post tv. e acelasi cu ala cu audienta zero. cica e capitalist. da' acu are nevoie de banii altora, un fel de mina de la mina. intre ei au pus-o d-un tv. nu-l lasa el la greu pe basescu. ca i s-o fi urit si patronului de recuzitele alora de la tvr. cu licenta fu treaba usoara. afaceri de familie doar. programu' il dau eu d-acu: basescu, udrea, boc, cartianu, savin, boureanu...ultimu' are nume de alt animal, da' tot porc e. si cu publicitate de la ministerul dezvoltarii, de la constructorii de sosele, hidrocentrale, etc. adica banii nostri. fara macar a fi actionari. doar pungi.
mai e ceva, stiam ca astia de-si zic nasu' nu se pupa pe fata cu aia din frunte. ba cu al mai din frunte. dar am uitat ca-ntre porci sint alte reguli. desigur, capitaliste.

o cangrenă numită ciudă, acea turmă de detalii care acaparează fiinţa în momentele de neputinţă şi care o tăvăleşte prin pajiştea angoasei, pusese stăpînire pe el. s-ar putea zice ură. de data asta se bărbieri. "dacă nici aşa!" făcu. se bărbieri nu pentru sine, nu pentru a da sens unui blazon de mult timp neglijat, ci pentru că data trecută "data trecută am fost nebărbierit", se bărbieri nu pentru a dovedi, ci pentru că nu accepta. pe măsura ce se apropia, întîi fundalul, apoi contururile, deşi la început fade, apoi din ce în ce mai explicite, în cele din urmă toată scena prinse viaţă, prinse suflu, suflu ce supune creierul la continuă dependenţă de amintire, condiţionîndu-l, angrenîndu-l în tovărăşia unei geometrii a îndoielii. furie. furia îi urcă pînă la ultima rămăşiţă de rezonanţă, pînă acolo unde pacea nu mai poate fi obţinută decît prin război. "unde mergeţi" îl întrebase, "locuiţi aici?" această întrebare mamă a precauţiei, "şi dacă aş fi zis că da, atunci..." dar el răspunsese "nu. caut o sală de internet" "nu aici" veni răspunsul "ci în căminul celălalt" "mulţumesc" un mulţumesc spus mecanic, de acum fără nici o legătură cu nervozitatea ce-l cuprinsese, ce-l zdrumica, ci aruncat în neant "asta să însemne că...şi dacă spuneam da!" tocmai aici era locul minat, un mincinos "da, locuiesc aici", dar dacă atunci ar fi explodat drept în faţa lui "puteţi prezenta un act de identificare?", acum bărbierit, cu ură, nu hotărît, ci cu determinarea dată de ură, apăsă pe clanţă, deschise uşa, acelaşi paznic de acum două zile, probabil că paznicul nu-l mai ţinea minte, dar el da, se îndreptă hotărît, privi, mintea îi spunea că plin de ură, fără să zică bună ziua, parcă durase nu cîteva clipe, ci o infinitate, trecu pe lîngă el, urcă un etaj şi se opri la mijlocul coridorului. uşurare. era tot ce-l interesa. "se pare că nu-s aşa de bătrîn!"

cite ceva despre viitor

- program de lucru obligatoriu de cel mult 6 ore. efectele? redistribuirea sociala echitabila, eficienta ridicata la locul de munca pe unitatea de timp, supapa sociala, redarea personalitatii individului; - efectuarea activitatilor de acasa (in masura in care nu necesita dependenta de un spatiu, de o infrastructura personalizate). efectele? reducerea cheltuielilor cu activele imobilizate, diminuarea presiunii rezultate din interactiunea sef-subaltern, gestionarea in maniera individuala a timpului de lucru; - impunerea marjelor de profit. efecte: diminuarea lacomiei (adica a mortii), constientizarea unui prag de umanitate, atomicitatea pietei.

vazu ca el vazuse. si ca el o privea. amindoi o privisera. ce-i drept, din motive diferite. unul privind-o ca si cum ar fi vrut sa ia cu el pentru totdeauna imaginea ei, altul ca si cum abia acum refacea un puzzle ale carui piese le potrivise din cuvintele altora. vazu si se ridica. nu saluta pe nimeni si iesi: "poate c-ar fi mai bine..." "buna seara" facu un individ pe care-l mai vazuse, dar a carui fata nu putu s-o aloce cuiva. "buna seara" spuse fara mare tragere de inima. apoi relua pentru sine: "poate c-ar fi mai bine sa plec. o privea ca si cum...ce rost are. el si ea. el cu ea." constientiza aerul rece. brusc. un aer care-i patrunse pina si in ginduri, racorindu-i nelinistea, inghetindu-i surescitarea, imbracindu-i reflectiile in fiorul unor turturi nevazuti, echidistanti. pina acasa nu avea mult de mers. de cum ajunse, caldura il desfacu intr-o desfatare a dezastrului. invins. ca de atitea ori. "poate ca da, poate ca nu" indecis. constant in constanta indeciziei pe care si-o stia din toate situatiile vietii lui. constant ca peretii, ca tavanul, ca toate formele linistite in dimensionalitatea lor, numai ca peretii, tavanul nu sint indecisi. "ihi" facu. "si de data asta..." nu durerea sufleteasca era cea care ii forfeca trupul, ci tocmai acea indecizie care ca o incizie precisa ii confirma conturul operatiei ce sta sa urmeze.

fasole si sentimente la acelasi pret

in aceeasi piata obor, kilogramul de fasole e 4-5 lei. ce-i drept, fara muzica. cu cintec. cintece de petrecere. cica zi nationala. fasole si cirnati. pomana. un fel de pomana. adica oameni saraci. credeam ca si revoltati. citeva psihanalize ar trebui reconsiderate. calau si victima fata in fata. plus rinjet. ghiciti al cui. piata obor. cu oameni saraci, dar nu revoltati. fasole de 4-5 lei. sentimente la acelasi pret. te platesc ca sa-mi dai o portie de fasole. calau si victima: simbioza. simbioza pe bani lor. pentru obrazul boierului. stie cineva cit costa un kilogram de fasole? am uitat sa completez, de ziua nationala. cica e mai scumpa, macar e gatita. saraci, oricind sa-si afiseze saracia, fie ca nu-ti pasa, fie ca ai aceleasi probleme, oricui gata sa se plinga. intii au fost victimele, apoi calaii. cu fasolea nu stiu. omul sau fasolea? o tema teologica. poate vreun conciliu ne va raspunde. de acord, fasolea gatita dupa. chef sa fie, ba ce chef, daca vine si stapinul. el le taie, el le da. in aceeasi piata obor, calau si victima. saru' mina coane, sa ne traiesti. macar el sa traiasca. duca-ne semintia mai departe! curvele au mai multa demnitate. banii jos si neaparat inainte. in aceeasi piata obor, coada la fasole. cu stapinu' binevoitor. el le ia, el le da. saraci, dar nu revoltati. face si stapinu' ce poate. ca daca ar putea...saracie si mizerie. plus prostie. incap toate astea? ba bine ca nu. injuraturile isi au rostul doar intre patru pereti, niciodata in public. doar nu vrei sa superi stapinu'? el ne ia, el ne da. saracia, rezistenta meserie. dar ce popor! de fasole! fara columb...poate ca si fara fasole. saraci si foarte saraci. la coada. la fasole. si la pupat. injuraturile isi au rostul doar intre patru pereti. kilogramul de fasole e 4-5 lei. bineinteles ca nu gatita. kilogramul de fasole e 4-5 lei. cine-i are si pe aia. ca si pretul sentimentelor. cine le are si pe alea. omul sau fasolea? sa lasam teologii sa dezbata. rominii sau umilinta? rominii si umilinta. neam de fasole. ca si planta. agatatori de orice bocanc care cere sa fie lustruit. la multa fasole!

cum recunosti un basist fara a discuta despre politica

basistul e sigur pe el, de el, nu incape indoiala in spusele sale. intotdeauna deturneaza sensul chiar si al celei mai banale discutii catre un sforaitor "iti spun eu cum sta treaba". se adapteaza oricarei situatii, uraste functionarii publici fara drept la diferenta, asculta manele, crede ca are succes la gagici, la serviciu e umil, cu prietenii lasa sa se inteleaga ca-i cel putin nero, pe strada se uita lung dupa masinile scumpe, face crize la numele paunescu, iliescu si vintu, la capitolul istorie e mai novice decit iorga la doi ani, amesteca sobloane verbale cu isterii preluate, cade in cur de admiratie pentru plesu, liiceanu si patapievici, urmareste orice post de televiziune in afara antenelor, uraste comunismul desi parintii au fost membri de partid, stie mai multe despre pepe chiar decit oana zavoranu, crede in orice balarie denumita de dobitoci drept conspiratie, e mai prost decit un ciine de pe strada, invidios pe farul de la masina caci lui nu i se aprinde niciodata becul, il confunda pe gheorghiu dej cu gheorghe doja. lista e deschisa...

ginduri privilegiate

simt in mine o revolta nesfirsita, raspindita in mai multe directii, ca un punct de intoarcere care in loc sa definitiveze o noua traiectorie, din nu se stie ce motiv, se desparte in serii infinite, care se complica pina la o clara inutilitate. cu mult timp in urma ma adapam din scheme mari, idei colorate, ma rasuceam de fior cind, ancorat in portul vreunui gind, credeam cu tarie in ele. nu ca acum n-as fi dispus sa ma cedez lor, nu ca n-as fi dispus sa le indragesc din nou, insa mintea, simtirea imi sint anihilate de inutilitatea lor, de un "asa, si ce?" care ma cotrobaie pina in cele mai ascunse anticamere ale luciditatii. spre exemplu, ii inteleg entuziasmul lui kant pentru "criticile" lui, dar numai ca pe un experiment izolat de lume. altfel, la ce a folosit filosofia lui? asa cu orice idee.
revolta si ideile conlucreaza bine numai in avapost, cind e vorba de tihna, devin dusmane. caci au timp sa se adulmece si sa-si vada intimitatile. uneori si infirmitatile. ati vazut vreun infirm sa-si tolereze tovarasul de suferinta? dar vreun revolutionar s-o sfirseasca bine?
mi se pare oribil capitalismul. ingerii ei au facut tot posibilul sa extermine din "ipoteza" fetusii. cel putin socialismul a dat posibilitatea sa i se nasca fiii, chit ca si-a dat si prilejul de a-i distruge. nu poti ucide fetusul numai pe motiv ca tatal e criminal!
e o prostie sa crezi ca istoricii sint slujbasii obiectivitatii. celor care n-au trait vremurile pe care le relateaza le scapa forma, continutul societatii pe care o descriu; cei care sint contemporani cu evenimentele supuse analizei, e imposibil sa nu fie contaminati de vreo intimplare personala in lumina careia sa-si desfasoare tot aparatul critic. mai e ceva, celor din prima categorie le mai scapa un lucru: poporul. ei nu fac altceva decit sa lucreze cu elitele. pai ce stim noi, in afara unor relatari vagi, despre viata de zi cu zi a romanilor, a vizigotilor, a hunilor? asta sa nu intram in disputa istoriei scrise de invingator, a istoriilor imbibate de patriotism...
tema pentru istoricii de azi: daca osama bin laden e terorist, atunci horea, closca si crisan ce sint? asta spuneam mai sus!
pe timpuri, dictatura era atribuita, era o functie. acum e o eticheta pusa celor neconvenabili. neconvenabili de la un anumit punct. oare de ce toti calaii au batut mina la un moment dat cu acesti "dictatori"? sa fie oare o depreciere a formulei "o mina spala pe alta"?
credeam ca omenirea a scapat de obsesia de a incolona frumusetea binelui. ca si cum conventia ar inlocui realitatea! sau eu stiu!?
gaddafi nu trebuia sa lupte cu mascaricii aia. trebuia sa le tina cursuri intensive despre evolutia romaniei dupa 1989. atit! acum era in palat!
nu suport decaderea, ii prefer sinuciderea!

urasc doua familii de canalii: familia bush si familia clinton. primii, niste badarani infecti, ailalti, niste gunoaie sociale: un rahat curvar si o curva ambitioasa!

radu moraru: un nou detergent

detergentul personal pentru zonele intime ale lui băsescu, radu morau, deşi de ceva timp nu mai are emisiune, ca într-un adaos de romantism alcoolic, face, din ură, din neputinţă, din lipsă de audienţă, balonaşe la gură. în extazul lui brevetat de mare dezvăluitor, pe blogul lui, moraru îşi tîmpeşte "fanii" cu tot felul de presupuse bombe ziaristice, ba că a inventat apa caldă, ba că e veriga lipsă dintre rîmă şi cimpanzeu, ba că a-l pupa în cur pe băsescu reprezintă accesul la izvorul tămăduitor egal cu o operaţie de asanare morală. bădăranul coborît parcă din negura prostiei îl pastişează pe bravul său idol cotrocenist chiar şi în ceea ce priveşte perversitatea tălmăcirii realităţii. inventează duşmani transpartinici, duşmani de clasă, şi, cu un fel de mîndrie de cocalar, îşi camuflează zeroul de prin ultimele audienţe în ceea ce urmează după virgula lui zero. mojicul lucrat tot timpul de revelaţii, suspect numai după anatomie că ar face parte din specia umană, împreună cu pubicul său ţintă (public egal cu radical din maimuţă), se încolonează cu repeziciune la curul istoriei. doar au experienţă!

mai bine bolnav in gasirea de vinovati decit bolnav in actiunea de a acumula.

doi schiopi fac mai mult decit un om intreg!

nu puse la socoteala ca intreaga lui existenta era in fapt o continua incercare ori de a recupera dintr-un avans fictiv fata el insusi, asa cum si-ar fi dorit sa fie, asa cum s-a inchipuit de nenumarate ori, ori o disperata lupta de a evita un drum care intotdeauna ducea la acelasi punct cu cel in care se afla acum, dar care ar fi presupus nu mai putin efort, ci mai multa viclenie, da, asta nu mi-ar fi iesit niciodata, stia un singur lucru, ca era inevitabil ca acel lucru sa nu se intimple, ca suisurile si coborisurule l-ar fi indreptat chiar impotriva vointei proprii la aceeasi destinatie, desi aceasta scadenta, aceasta socoteala nu-l interesa acum, desi stia ca acest lucru il va intoarce, il va apasa la un moment dat, o dira de revolta care se incapatinase sa ramina in mintea sa si care inca isi trimitea parca in cercetare reflexele pentru a testa daca terenul e fertil, acum incerca sa ia o decizie, un cintar fara greutatea trecutului, fara minusculele interventii ale vietii, ale hazardului, interventii clasate de cele mai multe ori la erori acceptate, capul ii vijiia, o turbina care transforma orice reactie nu intr-un produs unitar, ci in alte mici reactii, fragmente de instabilitati, parca am ajuns intr-un punct in care nu mai pot amina, dar ce e viata daca nu o aminare continua macar a ideii ca la un anumit punct totul se opreste, deodata surescitat de propria viziune, intr-o translatie dinspre gind spre exterior incit reusi sa-si auda raspunsul: daaa!

intins in pat, parca imblinzindu-si pozitia dupa un rasptimp in care durerile de spate ii micsorasera spatiul, il micsorasera in sine insusi, se gindi sau, cine stie, poate ca se mai gindise la asta, dar niciodata nu ajunsele la concluzia care acum i se parea revelatoare, da, asta trebuie sa fie, concluzie care pe moment parea definitiva mai mult prin modul prin care incerca sa se convinga de asta, da, asa este, pina la 14-15 ani privise religia ca pe o poveste intesata de personaje antagonice, fara punte de legatura, fara o reversibilitate a faptelor lor, alb si negru, negru si alb, ce chestie, religia...o poveste, poveste pe care acum o ura, caci asta era concluzia, urindu-se, neiertindu-se nici acum ca a putut sa creda asa ceva, desi, nu asta m-a condus aici, mai mult o ciuda care-l facu sa se smulga din pozitia care cu greu ii oferea un echilibru intre muschii, articulatiile si nervii care acum il biciuiau, o noua incercare de a-si ocupa in definitiv nu o forma a confortului sau, ci una de a atenua disconfortul, smuls dintre dureri nu exista doar alb, nu exista doar negru, religii, delir, cuvinte izvorite din o gura care-l acaparase, asa cum se intimpla cu toti copiii, o gura, a bunicii, care macina cuvinte lasind in sacul constiintei o masa fina de faina, faina care si acum isi mai dospea inflexiunile, urindu-se, neiertindu-se...

solutia reformarii sistemului de sanatate

asa cum li s-a cerut bugetarilor sa renunte a mai trai pe seama celor din sistemul privat, ca si cum ar exista doua rominii, asa cum li s-a cerut rominilor sa renunte la sporuri, tichete, mariri de salarii, la a trai pe baza creditelor, la viata, la respiratie etc. propun o solutie care ar reforma in intregime si pe vecie sistemul de sanatate: prin lege, rominii sa renunte la boli. cu medicii ramasi fara loc de munca facem export de creiere si astfel vom avea excedent bugetar!

dispretul pentru "a sti"

am observat la romini dispretul pentru cultura, in general, si pentru citit, pentru cunostinte generale, in special. in modulul minim de gindire primitiva, opozitia fata de fenomen vine impachetata in formula contestatara: "ce vrei sa demonstrezi prin asta?". nici macar mai logica "surata" interogativa "cui vrei sa demonstrezi?" nu-si gaseste o nisa, fiind batuta la zero de homuncula debitare. ca si cum a vorbi despre o carte, a sti unde se afla pe harta orasul petra, a sti cine a fost aleksandr nevski ar presupune invariabil o consolidare a propriei personalitati si nu o bucurie cedata, impartasita. ce sa mai spunem de rolul creativ, stimulativ al unor astfel de discutii intr-o tara in care combatantii formeaza un perete abrutizant si imbecil!
daca ai "nenorocul" sa fii informat, esti in pericol sa fii izolat, sa fii etichetat drept ciudat, inadaptat, un agent patogen bun de sterilizat prin ridiculizare, prin grosolanie, prin excludere. cum humanoizii au devenit majoritari, intoleranta lor pare, prin apelarea la inutilitatea democratiei, regula stricta de supravietuire.
in definitiv e vorba de o solidaritate a nulitatilor care nefiind in piine nu pot sa defineasca unicul lor mod de existenta: ies sau nu in avantaj, mie ce-mi iese, imi pica sau nu ceva.
turbatilor, a sti, a acumula, a cunoaste, a gindi sint probabil singurele categorii care diferentiaza ceea ce omul vrea sa fie de ceea ce este el (un animal esuat)!

personale: alegerea unei carti (1)

alegerea unei carti tine de foarte multe motive, ma voi rezuma la cele care mi-au motivat optiunea.
mi-am amintit aseara citeva din motivele care m-au impins sa cumpar cartile bibliotecii mele (bineinteles, nu in cazul tuturor cartilor), pe unele le-am ales "pe loc" dupa ce am citit fragmente aleatorii, cucerirea fiind congruenta cu stilul cartii, cu tehnica narativa, pe altele le-am cumparat ca urmare a unor repere gasite prin cronici literare sau intimplatoare, prin alte romane, altele au avut ca sursa asocierea cu un autor, fie romane ale lui, fie carti premiate, apreciate de acesta, am cumparat, desigur, si carti fara o motivatie interna, carti trecute la capitolul "ar putea fi interesante" sau "poate o sa le citesc mai tirziu".
tin minte ca la un moment dat dezvoltasem o adevarata obsesie pentru jurnalul "meseria de a trai" de cesare pavese. citisem intr-o cronica literara despre finalul cartii, final care reprezenta si coincidea cu mesajul de adio al scriitorului. cel putin asta imi ramasese in minte, caci aveam sa aflu ca lucrurile nu stateau chiar asa. cum eram si sint sensibil la tema sinuciderii, imediat mi s-a dezvoltat, patetic, ideea de a cumpara cartea respectiva. am batut toate anticariatele, toate librariile, voiam neaparat cartea, insa nici urma de ea. deopotriva ma obseda si finalul cartii, adresarea de dinaintea sinuciderii (citez: e bine asa? si fara prea multa galagie, va rog). mi se parea o despartire buna de viata, una marcata de accentul urii, de revolta descatusata prin care autorul de plasa deasupra partilor cu care se rafuia.
dupa nu stiu cit timp, aproape un an, am gasit-o la o librarie improvizata prin pasajul universitatii, am cumparat-o fara sa ma uit la pret, disperare si dorinta, sperind ca lecturarea ei sa-mi echivaleze cautarea. acasa, am inceput cu finalul, dar nimic din ceea ce ma asteptam, n-am dezarmat, caci rasfoind mai departe am gasit intr-o nota a traducatorului exact ceea ce ma interesa, din nou un entuziasm m-a cuprins, apoi am inceput sa spicuiesc si alte pagini...surprinzator, cartea nu m-a atras si nici azi nu am citit-o, desi au trecut 4-5 ani.

lasa ba ca merge si asa!

[Petru cel Mare, care îşi anunţase deja intenţia de a-i "elibera" pe creştinii ortodocşi din Balcani de sub "jugul necredincioşilor", a obţinut promisiuni de sprijin militar din partea principilor Moldovei şi Valahiei, ambii vasali otomani, care s-au angajat să furnizeze hrană pentru soldaţi şi nutreţuri pentru cai în eventualitatea prezenţei oricărei armate ruseşti "eliberatoare". Ţarul a anticipat, de asemenea, că va exista susţinere sub forma unei răzvrătiri generale a ţăranilor ortodocşi împotriva stăpînitorilor otomani.
.........................................................................
Acolo, promisul sprijin popular pentru invadatori nu s-a materializat şi în scurt timp proviziile pentru oameni şi cai s-au epuizat.]
sursa: Andrina Stiles: "Rusia, Polonia şi Imperiul Otoman"

[A urmat apoi campania de pe Prut, în care Petru a condus 54000 de soldaţi în teritoriul turcesc. El a fost asigurat de domnitorii Valahiei şi Moldovei că va fi salutat pretutindeni ca un eliberator şi va mai putea strînge încă 40000 de oameni la sosirea sa - oricum o forţă destul de mică pentru a face faţă celor 200000 de turci. Sprijinul şi proviziile pe care le aştepta el nu s-au materializat, totuşi în cantităţi semnificative.]
sursa: John Swift: "Petru cel Mare"

faptul ca rominii nu sint au constiinta solidaritatii istorice, faptul ca si-au facut din resemnare o conditie de supravietuire, faptul ca "performeaza" la capitolul lasitatii, faptul ca au picat toate examenele demnitatii istorice nu-s achizitii recente (doar dobitocii o pun pe socoteala comunismului), ci cusururi ce au insotit acest popor dintotdeauna. e suficient sa intorci fila istoriei, pentru a decoperta aceasta stare de fapt.
prin citatele de mai sus am vrut sa pun in lumina faptul ca nici macar componenta religioasa nu a contabilizat un sentiment de coeziune a locuitorilor principatelor, ce sa mai vorbim de entuziasm al scaparii de turci.
precizare: pe atunci, sentimentul antirusesc nu functiona, caci evenimentele relatate se desfasoara in anul 1711 (campania de pe prut a lui petru cel mare impotriva turcilor), rusia nefiind la acea data puterea de mai tirziu pusa pe anexari teritoriale, deci nici vorba de o scuza cu porniri de respingere a rusilor.
macar am brevetat un concept: lasa ba ca merge si asa!

aducere aminte

miine, adrian paunescu ar fi facut 68 de ani. ce vremuri pustii!

bat tobele pentru rancas, de manuel scorza

inspirat din nedreptatea comisa impotriva comunitatilor de indineni peruvieni, prima parte dintr-o tetralogie a atrocitatilor executate cu ochii inchisi, a violentelor nepedepsite, romanul se asaza cu greutate in constiinta cititorului, nu numai prin abuzurile desfasurate si impinse pina la limita acceptabilului, demolind relatiile sociale, ci si prin puterea naratorului de a crea fapte, personaje care raspund realitatii cu instrumentele miturilor, cu poezia legendelor, care se angajeza in lupta contra nedreptatii cu bagajul credintelor, superstitiilor stramosilor. desigur, un joc nefiresc in care "materialul" deposedeaza brut orice opozitie, indiferent de mijloacele supranaturale de rezistenta. judecatorul montenegro e unul dintre cei care traseaza regulile dupa placul bunei vointe, care inverseaza raportul dreptatii echivalindu-l cu furtul, cu arbitrariul, cu interesul personal, cu moftul. personajele se pot imparti in doua categorii, bastinasii (in principiu un personaj colectiv), proprietarii de drept ai terenurilor din zona natala, oameni inzestrati cu manifestari supranaturale, si, al doilea grup, orinduirea, cea care isi insuseste munca, pamintul, superioritatea, justitia, viata prin agresivitate dublata de legi partinitoare.
romanul debuteaza cu un fapt banal, dar care dezechilibreaza starea sociala, o simpla moneda scapata din neatentie de judecatorul montenegru hiperbolizindu-se in veritabil punct de referinta in structura comunitatii. stiind care sint instrumentele inechitatii in aceasta lume condamnata dintotdeauna, nimeni nu indrazneste sa ridice moneda nesemnificativa ca valoare monetara, dar incarcata cu o adevarata contrapondere justitiara, totul gravitind in jurul acesteia, devenind sursa de propagare a puterii ei, a exemplului sau, deopotriva, unealta de condamnare pentru cei care ar indrazni sa si-o insuseasca. salvarea, incetarea relatiei apasatoare moneda-comunitate vine numai in momentul in care posesorul, din intimplare, si-o recupereaza. acest judecator este cunoscut pentru modul capricios de a face justitie, un simplu joc de carti (cistigat sau pierdut) putind sa genereze dispozitii de gratiere sau de condamnare, renumele sau constind in pedeapsa palmuirii chiar si a celor apropiati. suita lui se completeaza cu personaje la fel de discretionare, o sotie in ale carei gratii a intra inseamna chiar o datorie cetateneasca, jandarmi care duc la indeplinire orice ordin oricit de absurd ar fi, proprietari fara scrupule.
de cealalta parte, chason nictalopul, hotul de vite, hotul de cai, cap de broasca sint cei care incearca sa lupte cu armele ancestrale impotriva tuturor relelor care s-au abatut asupra lor. nictalopul e cel care vede in noapte, putind astfel sa se fereasca de cei care-l vineaza, hotul de vite e posesorul darului de a vorbi cu animalele, dar si de a interpreta visele, hotul de cai intelege limbajul cailor, cazind la intelegere cu acestia atunci cind ii fura, diminuind astfel din consecintele deciziilor aberante ale stapinilor.
peste aceasta arhitectura sociala voit dezechilibrata mai vine si imprejmurea de sirma, un sarpe care creste, care izoleaza, care se invecineaza cu "infinitul" in intindere si care aduce urmari si mai apasatoare pentru comunitate: o deposedeaza de pasuni, ii restringe spatiul de existenta, ii ameninta dreptul de a supravietui. imprejmuirea e rodul companiei americane cerro de pasco, companie care nu are nici un scrupul in a-si urmari interesele, condamnind la moarte, atit indirect, prin deposedarea de pamint, prin furnizarea energiei la pret prohibitiv, cit si direct, prin reprimarea singeroasa a revoltei, o intreaga comunitate.
resursele artistice de reprezentare a diferitelor situatii sint surprinzatoare, oameni care in urma poluarii devin verzi, galbeni, rosii, piramide nemaintilnite de oi, primul atac de cord colectiv din istoria omenirii (in care fostii sclavi ai proprietarului migdonio de la torre sint otraviti, iar cazul e musamalizat printr-un verdict aiuritor: infarct colectiv), porci infometati si trimisi sa lupte impotriva gardienilor imprejmuirii, revolta cailor instrumentata de hotul de cai.
bineinteles, armele "materialului" sint cele care inving, chason e arestat prin complicitatea sotiei, cap de broasca (don fortunado) e inchis si apoi ucis, tinarul primar care se alaturase cauzei comunitatii e indepartat, revolta inabusita.
romanul se incheie in nota fabulosului - singurul element compensator din roman - cu mortii revoltei reintilniti in pamintul pentru care au murit, depanindu-si si actualizindu-si, pe masura ce se adauga si alti martiri, dimensiunea dezastrului.

oameni mici, istorie mica

zici ca e un cosmar, ora exacta sa fie data in ziare, in televiziune de gigi becali, asa arata rominia asta? nu e nimeni ingrijorat, nimeni nu are o contrapondere pentru ceea ce se intimpla acum, nimeni nu mai e preocupat de ce sintem, ce vom fi? ticalosii astia care acum ling in cur toate mediocritatile rominiei i-au imputat lui ceausescu faptul ca nu avea studii, ca nu stapinea limba romana (e o diferenta intre a pronunta prost si a vorbi prost), ca a fost cizmar, fara ca acum sa mai aplice acelasi filtru pentru bastarzii lumii acesteia. adica il condamni pe ala, dar alegi unul sub el (ma refer la basescu) si te pui la picioarele altuia (becali). e ceva bolnav in poporul asta, e ceva constitutiv, o groapa a constiintei colective care il tine captiv in mici socoteli. ce inseamna formulaea "e de al nostru" atribuita secaturilor, tocmai, un popor are nevoie de ceva care sa fie expresia a ceea ce are mai bun, mai inaltator, mai rafinat. la poporul asta, nu. alte tocmeli, alte resorturi actioneaza, si asta, fara sa-si dea seama, in detrimentul sau. oameni mici, istorie mica.

manelismul in lume

"Peste 3000 de fani ai filmului si-au instalat saci de dormit in zona in speranta ca vor putea lua parte la premiera filmului, transmite BBC." (sursa hotnews.ro)

va dati seama in ce lume traim? va dati seama cit manelism exista in lume? va dati seama ca 99,999999999999999999% din omenire n-are nimic in comun cu verbul "a gindi"? si unii mai si fac parada de apartenenta la specia "om", ba mai mult, chiar pretind drepturi, respect. va dati seama ca unii dintre aplaudacii astia inutili o sa ajunga sa decida pentru altii? va dati seama ca omenirea a avut un descartes, un platon, un aristotel, un socrate, un hobbes, un kant, un leibnitz, un shakespeare, un saramago, un comte...oameni lucizi, oameni care au interogat orice parte din fiinta umana, oameni care au construit metafizici, filosofii, dramaturgii, romane care au incercat sa explice mecanismul numit om, oameni care au incercat sa dea sens existentei.
analizind, evaluind, vazind imbecilitatea lumii de azi si din toate timpurile, nu poti decit sa tragi concluzia ca ratiunea e ceva neobisnuit la om, o disciplina congruenta in mica masura cu acesta, mai mult un dar, pentru cei mai multi un concept pe care si-l anexeaza, insa fara a-i accesa esenta.

categoria: "prostia fara margini" sau "prostii cu noroc in viata"

unu. cel mai prost moderator tv probeaza inca o data cit de prost e: ati auzit vreodata de dileme imposibile? cum, asa fara alternative? dar prostii il apreciaza, nu-i nimic, de asta sintem ultima tara din europa.
doi. asta chiar se pisa pe limba romana, asa o sti rahatul cu voce de curva beata ca se formeaza vocativul, baga ba lichea si o articulare!


ia cititi, asta e mai tare si decit limba romana si decit matematica: a optimizat la maximum. o fi descoperit o teorie matematica, lege a gramaticii? ramine ca prostii sa-l valideze.

antrenamentul lui Lucian Bute

de la papa vorbire...

"Saracia, subdezvoltarea si foametea sunt rezultatul unui comportament egoist al omului, manifestat in actiunile sociale, in schimburile economice si in conditiile de functionare a pietelor financiare" a declarat Papa Benedict al XVI-lea.
..."negarea dreptului primordial al tuturor persoanelor la hrana, la eliberarea de foamete"
bravo, mult mai mult decit s-a scremut ala dinaintea lui!

despre rominia, pe scurt

tablou al rominiei dupa 1989: primii guvernanti erau valorosi, selectati, dar timizi, naivi si saraci. cei mai multi. cu timpul au fost filtrati, infiltrati, ajungind sa fie inlocuiti cu garda a doua a nomenclaturii. au urmat cdr-istii. revansarzi, nostalgici, nepregatiti institutional, fara viziune. au vrut sa instaureze la mijlocul anilor '90 anii interbelici (din pacate, au reusit). urmatorii au vrut sa-l instaureze definitiv pe adrian nastase. cei mai multi vinatori, tradatori, sacali. dupa ei, taricenii. era compromisului, a smecherelii cu perdea. ultimii, basistii. badarani, cocalari, pupincuristi, fara scoala. tipologia prostului ambitios, crezind a da din miini si din gura rezolvi dilema perpetuumului mobile. dispusi la orice, congruenti cu jaful pe fata.
peste tot tabloul acesta, pastel de securisti. multi multi.

cronica unei morţi anunţate, de gabriel garcia marquez

Conceput ca o cronică, investigaţie care înglobează mărturiile mai multor naratori (disciplinaţi de un narator principal care îi aduce în prim-plan ca surse de informare subsumate acțiunii de dinaintea crimei), romanul are, pe lîngă timpul acţiunii principale, diferite timpuri de recompunere a povestii (timpul mărturiilor culese ba după 17 ani de la evenimentul descris, ba după 20 sau 23 de ani, fragmente temporale integrate într-un ansamblu pe cît posibil liniar; timpul dosarului de judecată a criminalilor de unde naratorul principal, naş al victimei, îşi extrage informaţii corolare).
Povestitorul principal însoţeşte pe tot parcursul romanului reconstituirea intrigii şi a descrierilor, atît prin intermediul propriei memorii, cît şi prin gura intervievaţilor.
Acesta a luat parte la tabloul desfășurării acțiunii pînă la un anumit punct (a fost în preajma victimei, a intrat în posesia celor ce aveau să se întîmple, dar, ca oricare dintre ceilalţi participanți, nu a putut împiedica crima), însa culegerea faptelor şi ordonarea acestora se petrece mult mai tîrziu de la fapta savîrşită.
Debarasîndu-ne, pe noi cititorii, de construcțiile detectivistice, eliminînd de la început misterul, complicațiile eventualelor presupuneri, rătăcirile prin labirintul narativ, naratorul ne precizează victima: santiago nasar, un tînar de 21 de ani, fermecător atît prin fapte, cît şi prin calități (a trebuit sa preia afacerea familiei după moartea tatălui său, descurcindu-se singur la o asemenea vîrsta), dar şi firele prevestitoare (un vis "prost" interpretat de mama victimei, maţele iepurilor aruncate cîinilor, poarta din faţa mereu închisa, porţi ce ar fi putut stopa desfășurarea evenimentului), fire ce aveau să-şi amplifice evidenţa, conturate ca niște voci aproape strigătoare, însa întotdeauna în deficitul unei acțiuni care sa împiedice crima.
Mobilul crimei îl constituie actul de dezonoare atribuit lui santiago nasar, constînd în necinstirea angelei vicario, act niciodată elucidat pîna la capăt, întemeiat pe jocul presupunerii, ba, după cum afirma vocea satului, un gest de a ascunde adevăratul făptaş. După o nuntă demnă de renumele mirelui, carismaticul bayardo san roman, fiul unui fost general al războaielor civile, fapta rușinoasă e descoperita de soțul "de 5 ceasuri" al angelei vicario chiar în noaptea nunţii cînd urma să aibă loc validarea tradițională. Dezamăgit, tînărul mire, tributar convenționalismelor şi prejudecaților sociale, îşi repudiază proaspăta soție, ducînd-o inapoi la părinţii ei, abandonînd-o în mîinile mamei sale, în fapt un dublu abandon, ea în ţesătura măsurilor coercitive, el în patima băuturii. Mama, autoritara pura vicario, neîngăduitoare în suita conservatorismului educațional, o obligă pe fată să spună numele făptașului. Rostirea numelui lui santiago nasar înseamnă totodată şi semnarea oficiala a actului de condamnare la moarte în numele unei dreptăți de onoare, act ce revine fraților gemeni mai mari ai fetei.
Din acest moment, acțiunea e împinsă de toți actanții, chiar şi de frații angelei vicario – viitorii recuperatori ai onoarei pierdute - pîna în pragul evitării ei, însa indiferenţa, răutatea, lașitatea, inconștienta fac front comun, ca o posesie nimicitoare a fatalității, în faţa întreprinderii unui gest salvator. Toți participanții încearcă să-şi disculpe neimplicarea: primarul spune că nu a considerat necesară arestarea celor doi frați pe care îi dezarmase şi îi trimisese acasă; preotul, văzîndu-l pe santiago în viața, consideră că pericolul a trecut; bucatareasa victoria guzman, dintr-o ură mocnită, nu îşi informează stapînul de pericolul iminent.
Prin răspîndirea ostentativa a zvonului că îl vor ucide pe santiago, prin declamarea în orice împrejurare a faptei pe care vor s-o facă, ucigașii încearcă ei înşişi cu disperare să găsească un obstacol care, deopotrivă să le oprească gestul, dar şi să-i salveze, aparent în ochii satului, de rușinea abătuta asupra familiei lor. Pentru ei, satul devine locul colectiv al salvării, un mijloc de împiedicare a crimei, brațul invizibil ce poate instaura un alt curs al evenimentelor. însă acest braț e mai degrabă coordonat de fatalitate, de superstiţii, de tradiţii decît de un act raţional. Douăzeci şi două de persoane aflate la măcelărie susțin că au auzit intenţia criminalilor, alte douăsprezece iau cunoştinţă în mod direct la prăvălie de sentinţă, plus alţi săteni, atît direct, cît şi indirect, deci întreg satul, însa victima e printre cele din urmă persoane care află ceea ce i se pregătește. Dar parcă şi santiago a intrat în acest joc al iminenţei, al imposibilității de a evita pericolul, în parte, poate (iar e pusă sub semnul îndoielii vinovăţia acestuia) din lipsa vreunei vinovații care să-l apese, fie din asumarea faptei sale.
Ca o ironie a sorţii, încrengătura unui eveniment cum e o nuntă care se respectă, aduce în alăturarea acelorași întîmplări atît pe naratorul principal, cît şi pe victimă, dar şi pe viitori criminali, însă la adăpostul unei bune dispoziții ce avea să fie dinamitată puțin mai tîrziu.
Prăvălia multifuncțională, în zori, aici vînzîndu-se lapte, alimente peste zi şi cîrciumă după ora optsprezece, devine locul de absorbție a tensiunii celor doi frați atent supravegheați de patroana localului, clotilda armenta, dar şi unul din punctele de difuzare a verdictului. Clotilda încearcă şi chiar reușește pentru o oră să amîne îndeplinirea sentinței, fiind şi ultima persoană care o avertizează pe victimă să fugă spre casă.
Spațialitatea romanului e redusă la satul crimei, cu mici incursiuni în alte zone, excepţii ale îndepărtării de satul fatalităţii: închisoarea din riohacha ca loc de detenție pentru cei doi frați; spitalul si hotelul portului din aceeași localitate - amănunte recuperate de la angela vicario; platoul înalt din guajira, sat al exilului angelei vicario după consumarea incidentului, unde naratorul află de la verișoara sa că, în pofida unei nunţi fără sentimente în care fusese implicată de părinţi, în momentul aducerii acasă de către soț, i s-a declanșat o iubire ce avea să fie întreţinută de miile de scrisori trimise regulat pîna la consumarea a 17 ani izbăvitori în care fostul soţ se întoarce la soția de 5 ore.
Secvența finală surprinde ultimul drum al lui santiago şi ultima șansă de a se salva. Sfetnicul familiei lui santiago, yamil shaium, aflînd de ceea ce i se pregătește, încearcă să-l prevină, dar nu în mod direct, ci prin prietenul acestuia, cristo bedoya. Într-o cursă contracronometru cristo încearcă să-l găsească pe santiago, însă nimeni nu pare să-l fi zărit în scurtul interval în care cei doi prieteni s-au despărțit. În acest răstimp, santiago află de la tatăl logodnicei lui de sentința răspîndită peste tot. Însa victima îşi urmează punctual, aproape ritualic, ceea ce aștepta şi satul. Pornește spre casă, se apropie de curtea salvatoare, primește avertizarea de la clotilda armenta, cincizeci de metri pentru a dejuca mrejele fatalității, însă chiar mama lui, dintr-o informare eronată, îi închide poarta salvatoare. Totul pare a se fi jucat pînă în ultimele secunde.
Singurul lucru care pare să continue în memoria martorilor a fi discutabil e prezenţa sau absenţa ploii din acea dimineaţă, personajele intervievate livrînd amintiri contradictorii.
Romanul e scris cu ajutorul timpului imperfect atunci cînd e vorba de relatarea evenimentelor din preajma morţii lui santiago, la timpul perfect compus atunci cînd sînt redate mărturiile martorilor, timp marcat de cele mai multe ori de expresia “mi-a spus” şi la timpul indicativ prezent atunci cînd un narator omniscient intervine pentru a reda dialogurile dintre diferitele personaje care se perindă de-a lungul acţiunii.

in dezacord cu traducerea cu dezacorduri

doua greseli frecvente in vorbirea curenta, dar de neacceptat in spatiul literaturii. greselile sint intilnite in romanul "vijelia" de gabriel garcia marquez, in traducerea ilenei scipione (editura rao, anul 2007). prima, la pagina 34, a doua, la pagina 45.
in cazul de fata, constructiile corecte ale pronumelui relativ in genitiv care introduc o propozitie atributiva sint:
- faţa indiencei, în al cărei accent;
- balerina al cărei arc.

subiect la alegere

voi ce intelegeti de aici? una spune titlul de sus, alta cel de jos! de sus inteleg ca liberalii, impartiti in doua tabere (a jandarmilor si a tinerilor) au pornit lupte interne. jos, banda imi spune ca e un scandal intre jandarmi si tinerii liberali.
realitatea s-a gindit sa ofere telespectatorilor posibilitatea de a-si alege subiectul in functie de criteriul fiecaruia.

Pe bune?

i-auzi, instructivi autorii! numai cu limba romana, nu!
cititorule, un sfat iti dau: Nu face asa ceva in privinta gramaticii limbii romane!

Cunoaşte-te pe tine însuţi - un orgoliu egal cu prostia!

Cunoaşte-te pe tine însuţi - şi cunoaşte-vei şi Universul şi Zeii! cam asa ar fi fost zicerea initiala. pe linga trunchierea socratica axata pe prima parte a expresiei oraculare, "a te cunoaste pe tine insuti" e un demers de multe ori infumurat-stupid, trecut prin filtrul unui orgoliu pe care numai omul poate sa-l puna in lumina cu atita absolutism miop. nu ca sub raportul unei utopii nu ar fi maret acest demers, dar omul, asa cum e constituit acum si dintotdeauna, in afara citorva exemple, nu are nici o legatura cu acest mod de functionare in spectrul cercetarii fiintei proprii, in disecarea intrinseca a constitutiei partii rationale din el. se traieste grosolan, marginal, de multe ori intr-o anulare conjuncturala, intr-o desfigurare atomica in care omul e mult mai tributar presiunii sociale, decit introspectiei. daramite sa constituie o cale, un fragment ce impinge prin esenta cauzalitatii spre o definire in concepte mai generale, adica, plecind de la propriul eu, sa ajungem la o cunoastere exhaustiva! ba unde mai punem ca de multe ori nu exemplul personal e cel care ne impinge spre cunoasterea naturii inconjuratoare, ci chiar radiografierea imprejurului nostru este cel care ne izoleaza chirurgical spre o cunoastere de sine. repet, asta intr-o desfasurare utopica. in situatia in care se moare stupid, accidental, ipocrit, orb, fara vreo legitate, fara discernamint, la gramada, e prea mult sa fundamentam vorbe. caci ele sint numai vorbe. intreb, ce se intimpla daca ma cercetez, ma interoghez, chiar ajung sa ma cunosc intr-o oarecare masura pe mine insumi, si mor stupid, accidental strivit de un zid? care e finalitatea demersului meu? doar satisfacerea orgoliului de moment? mi se va spune de catre tonele de filosofi facatori de vorbe ca nu am inteles nimic din viata asta, de parca ar fi o secventa logica in tot ce inseamna "a trai". interesant de urmarit, pentru limba romana, ar fi traseul dintre "a trai" si "trai"! ar dezvalui multe indicii din ceea ce e omul si ceea ce se vrea a fi.

febră

cînd tîmpla-mi tremura în tocul îndoielii
dureri le adoptam în băi de spirt
broboane reci sudate-n cuşca pielii
delirului se-abandonau în flirt

cînd frig, cînd cald se-nghesuiau în mine
ca două emisfere fără paşaport
amante, tîrfe, concubine
mă pironeau pe-al nunţii inconfort

un cîrd de friguri socotesc
că se scăldau de boli în ai mei ochi
pervazul frunţii după sfat băbesc
cădea la sfat cu leacul de deochi

potop de cifre, ameţeli şi verbe
m-a stors în al descîntecului lapte
într-un cazan ce-ncet îmi fierbe
o lunecare dulce-n noapte

Imn Universitatii Craiova

În al Ştiinţei frate un Jiu nebun trăieşte
Ce duce-n harta firii doar ape alb-albastre
Chiar mîlul de ne trage în al năpastei cleşte
Un mugur de speranţă va creşte din dezastre

Se-nvolbură albastrul filtrat de toată zarea
Iar albul se aşterne pe frunţile de val
Oltenia de-i pînza, Craiova e culoarea
Ce-mbracă faima noastră pe socluri, piedestal

De ne lovi urgia, urcarăm leu-n stemă
Din tronu-i să vegheze şi pavăză-n pustie
"Cetate, uite-ţi Banul", "Cetatea mea supremă
Promit să fiu insemnul oltenilor de glie".

prea mult, prea departe!

nunti care reinvie pentru prosti traditii imbecile si costisitoare (milioane, zeci de milioane, sute de milioane de dolari, cit mai multe...si mai multe), beatificari, divinitati votate (oare zenga o sa fie beatificat?), proslavirea mortii (cu un fost sclav care anunta moartea ca pe o actiune sfinta, normala, logica)...o sa vina si iranul. au si gasit pretextul: ii finanteaza pe cei de la al qaeda. mizerabil, sa vedeti citi jegosi din rominia o sa apere prostia asta, pe primii ii indic eu: radu tudor, petre roman, valentin stan, teodor melescanu.
deja au inceput sa-i pregateasca pe prosti.
singura mea salvare mentala e china, sa-i detroneze pe sua la toate capitolele (ceea ce se va intimpla in curind). si sa revina rusia.
ce se intimpla cu lumea azi e prea mult pentru mine, un pas mai mult si deja omenirea e in prapastie.

isteria goala

e o isterie inflationista generata de nunta maimutoilor alora cu statut mai mult decit insultator: statutul dat de nastere. ca si cum posesorii unui astfel de statut ar fi avut vreun merit, ar fi avut vreo contributie in accesarea acestuia. mai ciudat e ca britanicii, firi emancipate, cu simt practic, inca mai marseaza la astfel de disproportii existentiale. adica ii ai pe david hume, pe john locke si tu tot cu dreptul divin de succesiune la conducerea tarii o tii? bine, cica functia e simbolica, dar de statut, numai unii se bucura!
desi orice crestin face risipa, in preajma sarbatorilor e dezmat, de evlavie, n-am vazut pe nimeni sa fie incintat de nunta vreunui timplar!
firea umana e de neinteles in cele mai multe cazuri, ba as spune, chiar imbecila. mai mult, sint si idioti care se bucura de ceea ce ei nu au. asta e si mai de neinteles. atunci cum sa cred vreodata in alaturarea pe care literele "om" le delimiteaza?

cît de proşti sînt ăia de la realitatea tv!

cînd spun că sînt mulţi proşti în ţara asta, toata lumea mă priveşte cu suspiciune, ba chiar cu o etichetă de inadaptabilitate. cînd spun că nici un manager din romînia nu merită mai mult de 100 de milioane de lei, de asemenea, idioţii, bălind aspiraţional, vin şi rîgîie deşeuri de argumente, da' stai mă, ăla e important, nu nene, pai ce face ăla, ăhă, pe ici şi pe dincolo. ce face, mă, bacterie, ce face, salvează omenirea, a descoperit pastila nemuririi, a ajuns în altă galaxie? cînd spun că ăia de la realitatea, şi nu numai (campionii mondiali ai prostiei sînt la pro tv) sînt nişte portofele supraevaluate, turbaţii îmi sar în cap.
ia uite ce făcură ai lui tatulici!

păi, băi, jegoşilor, de acord uitarăm? şi pentru că mulţi nu-şi vor fi dînd seama de greşeală, prezint varianta corectă a acestui titlu (corectată de mine, mental): RELIGIA MEDICAMENTULUI CELUI MAI SCUMP!
tatulici, marş la şcoală!

colonelului n-are cine sa-i scrie, de gabriel garcia marquez

un microroman superb, conturat stilistic in aceeasi nota a marilor romane de mai tirziu, cu tensiuni hiperbolizate, dar rezolvate in chei surprinzatoare si putin absurde, cu o tonalitate ironica devastatoare, cu o trama sacadata, cu ritmari pe masura ce naratiunea consuma atentia cititorului, incarcind nota de plata a scenariului cu imersiuni in buzunarul fictiunii. actiunea se petrece in mijlocul unor evenimente instabile, marcate de cenzura, de indoiala, de tradare. un colonel de circumstanta, devastat de mizerie, de saracie, decorat in urma razboiului de 1000 de zile, asteapta, ca intr-o cursa contracronometru, primirea pensiei de veteran. insa timpul avanseaza surd la nevoile colonelului, anii scursi "neantizeaza" prezentul si inasasi prezenta acestuia, ziua de vineri devenind un traseu aproape ritualic al eternei reintoarceri, al eternei sperante, un drum ce urca spre destinatia "posta". ca de fiecare data, colonelul nu primeste nici un raspuns cu privire la dreptul sau, desi ultimii bani au fost risipiti pe avocati, timbre, formalitati. sentinta postasului, parca si mesager al unui timp inlemnit in certitudinea nedreptatii, este una definitiva, cu caracter martial, decapitind concretul de orice ancorare in iluzie: nimeni nu-i scrie colonelului.
in acest tunel al disperarii, singura solutie o reprezinta cocosul (cocos bine clasat in luptele specifice) ramas ca mostenire de la fiul mort intr-o actiune subversiva. insa vremea luptei mai are de asteptat, iar alternativa supravietuirii este conturata, concurata de vinzarea acestuia, alternativa fiind alimentata si de incertitudinea prezentului: daca pasarea nu va cistiga lupta, daca nu va supravietui perioadei pina la inceperea competitiei? autorul translateaza simbolistica naratiunii asupra cocosului, acesta devenind intruchiparea ideii de revolta, de onoare, de punct de inflexiune al timpurilor.
ceea ce, si colonelul stie.
"Femeia îşi pierdu răbdarea.
- Şi pînă atunci ce mîncăm? întrebă ea, şi-l apucă pe colonel de gulerul flanelei. Îl zgîlţîi cu putere.
- Spune-mi ce mîncăm?
Colonelul avu nevoie de şaptezeci şi cinci de ani - de cei şaptezeci şi cinci de ani ai vieţii sale, minut cu minut - ca să ajungă la această clipă. Se simţi pur, conştient şi invincibil la clipa în care răspunse:
-Rahat!"

mao II, de don delillo

un roman prost, chiar foarte prost, cu un subiect tern, disipat in haina citorva personaje prost creionate. prima parte a cartii e absolut plictisitoare, cu replici cu aer intelectual, dar prost formulate, incercind sa invirta citeva idei in tema culta, culminind cu dialoguri scremute, heteroclite. a doua parte putin mai antrenanta, in acelasi registru al nimicului rasucit pe toate fetele.
romanul debuteaza cu scena grotesca a unei casatorii comune a mii de cupluri formate din persoane necunoscute, dar alese, calauzite, aprobate si asumate de un mentor ce disciplineaza existenta acestora. dupa care...
un scriitor de succes (bill gray) fugit din marja de expunere a publicului, mai degraba ajutat sa dispara din centrul asaltului mediatic de catre binevoitori ai constiintei creatiei (scott si karen, cea din urma fiind una din beneficiarele acelei casatorii initiatice, dar si legatura cu introducerea romanului), un scriitor caruia i se intretine aura tocmai prin lipsa din sfera atentiei, dar si prin referinta la continua creare, recreare a unui roman niciodata finalizat. declansatorul actiunii il constituie fotografa brita care, printre bliturile aparatului de fotografiat, strecoara si mesajul unui vechi prieten al lui bill gray, charles everson: dorinta de a stabili o intilnire. de altfel, everson e cel care il introduce pe scriitorul gray in mijlocul unei actiuni teroriste, demersurile acestora fiind sa-l salveze pe un tinar poet rapit de o organizatie islamista. abandonul romanului simbol, angrenarea intr-o noua dimensiune a utilului, supravietuirea unui atentat par sa-i dinamizeze noua existenta a lui gray, care isi
asuma individual rolul de salvator al tinarului confrate. insa incercarea lui se surpa sub prabusirea unui trup maltratat de amfetamine, medicamente. fotografa brita e cea care imortalizeaza si scena de final a romanului, o scena oarecum in aceeasi simbolistica cu inceputul romanului: oroarea fanatismului.
singurul lucru de remarcat, o fraza, fraza care intareste ideea ca si in romanele proaste poti gasi o replica cu iz de maxima: "E greu sa nimeresti limbajul nefericitilor". nu redau continuarea textului, caci as strica efectul apoftegmei.
per ansamblu, o nulitate narativa.

poftă bună!

pleşu e un vagabond de cursă lungă, o curvă pensionată care mai ademeneşte cîte un matelot şubrezit în patul rătăcirilor sale, un pîrţ intelectual, gata să facă purici la orice demarare de macaz politic. opera lui: o nătîngă linguşire şi proţăpire în ţarcul unei sporovăieli plictisitoare cu incursiuni în oala de talmeş-balmeş a cotidianului. era să uit, mai are şi o masă de aplaudaci entuziasmaţi de orice emisie de dioxid de carbon eseistic, gata să-şi rupă mîinile la orice rahat servit pe post de discurs intelectual. poftă bună, necitiţilor!

revolta

stiam de mult asta. dar nu ma impiedica sa traiesc de fiecare data cu aceeasi intensitate. dupa '89, care mai de care incerca sa-si justifice trecutul. bineinteles, in registrul bravurii. niste cacati, ba chiar au pretins ca au rezistat prin cultura. ce ma? sa moara mama voastra ca a fost asa! baaaaaaaaaa, ati fost lasi, asta sinteti si acum, slugi. de altfel, unii lingvisti sustin ca dac ar veni din daos, daus, adica sclav. nu ma mira. bine, asta presupunind ca rominul de azi ar avea in comun ceva cu dacul de acum 2000 de ani. nu mai stau sa explic prostilor ca rominul de azi e suma evolutiei din dac, roman (astia in proportii mici), slav, avar, cuman, peceneg, tatar etc.
baaaaaaa, rezistenta inseamna ca crapi capul, sa fii solidar cu seamanul tau, uitati-va ce fac afganii, ce fac kurzii, nu voi presurilor! mai aveti sa ne spuneti ca rezistati prin lasitate!
cum am mai zis, ma cac pe viitoarea voastra solidaritatea la un riu ce da pe din parti, ma doare in cur daca o sa muriti, chiar vreau sa muriti, sinteti caricaturi ale umanitatii.
va mai mirati de ce a rezistat atit ceausescu? acum stati si il injurati, cind era, il pupati la oua. jegosilor!
va las sa va dati limbi in cur si sa va proclamati intre voi regi, imparati si mari mahari.

in pozitie de drepti

cind judeci, musai sa ai in vedere si iadul...al tau sau al acuzatului.
ce aglomeratie ar fi in rai daca n-ar exista liberul arbitru!
filosofii bat cimpii cu gratie, statisticienii bat cimpul de-a lungul si de-a latul cu metoda.

n romanii

sintem n insi, indivizi, dupa pretentiosi, persoane. cam si atitea romanii. nu-i rau. ce-i rau, e ca sintem n indivizi in conflict cu n-1. daca nu si cu noi insine. si asa si cu romaniile. da, da, chiar si combinari. lumea literara, din ce am mai citit, e pulverizata in opozitii mai vechi, mai noi, ad-hoc, de drum, de etate, pe eternitate. asta in conditiile in care nu avem vreun laureat al premiului nobel. critica literara judeca mai mult etica autorului decit estetica operei acestuia. generatiile nu au loc la aceeasi masa a valorii. in mare parte se exclud. exista si mici aliante, aparari de cloaca, otravite, cu succesiuni de invinuiri desfasurate in si dupa moartea vreunui component rival. treburi de intelectuali. ce sa mai speri ca intelectual + muncitor = spatiu comun!

tramvaiele vieţii

tramvaiele zdrumică pîinea şoselei
făina-ntorcînd-o-n pătulul de-asfalt
fixaţi, călătorii, de noaptea podelei
frămînta amiaza-n copăi de bazalt

un şir de încoace şi-ncolo de spaţii
mecanic pătrund în metalicul birt
sub uşi înnodîndu-se-n ziua din staţii
o burta de ochi se îndoapă cu flirt

amiezele prinse-n şurubul idilei
continuu iau vamă pe-al vieţii răspimp
agale trăgînd din chistoacele zilei
tramvaiele urcă pe linia Timp

tudor gheorghe - o melodie geniala

ipocrizia americana

"Sunt puţine momente în viaţa noastră când avem privilegiul să asistăm la facerea istoriei. Asistăm, acum în Egipt, la un astfel de moment".
"Prin renunţarea la putere, preşedintele Mubarak a ascultat vocea egiptenilor".

ia uite ce zice baiatul asta ipocrit si cititor de prompter! o da inainte cu uimirea in fata istoriei care se construieste pe sine. cit de penibil! pai tocmai el ne vorbeste despre faurirea istoriei sub ochii lui cind presiunea, semnalele, interesele (si ce ponedere au!), discursurile sale, plus partea pe care noi inca nu o stim, au fost cele care au contribuit la darimarea lui mubarak. o inocenta ce inca mai da roade pentru prostii emotionati de orice discurs care vine de la americani.

dreptul de a fi penibil

in principiu, ipostaza de "a fi penibil" e una stinjenitoare, si, pentru orice om normal, contabilizata in aria conflictului de sine cu o contrapondere in sfera rusinii. ei bine, se pare ca exista si persoane care au statuat o alta reprezentativitate a acestui decalaj de exprimare. unul dintre aceste personaje este chiar traian basescu. pentru el, a fi penibil e un drept pe care si l-a cistigat centimetru cu centimetru, o lupta de zi cu zi, o apasare pe care si-o cucereste cu multa naturalete, ajungind campion mondial la aceasta proba. perseverentul mitocan ba se contrazice de un milion de ori pe vorba emisa, ba acuza chiar situatiile in care se afla el cu ceva timp inainte, ba incurca responsabilitatile prezidentiale cu cele ale unui boschetar etern incurcat intre trei inspiratii de aurolac si o sorbitura din sticla de spirt, ba are apucaturile unui disperat care se agata de halba de bere decretind legile facerii cu certitudinea ca spuma de la gura e spuma germinala. mai nou a dat-o pe caragialisme deformind neinspirat numele contracandidatilor, in conditiile in care numele lui nu poate avea decit o origine de dos. de altfel, ca si mutra lui.
din cite vad, angajamentul cu penibilul e o competitie chiar cu propria-i persoana (cel de-al doilea angajament a fost cu securitatea). probabil, singura pe care o cistiga detasat.
cocalarul a creat institutia dreptului de a fi penibil. cum orice drept e corelat cu o responsabilitate, ma ingrozeste gindul cum se va materializa varianta "obligatiei de a fi penibil" la acest nene!

cu siguranta asa va fi!

un singur lucru despre ceea ce se petrece in egipt: ma uit cum niste oameni saraci tin neaparat sa devina si mai saraci.
sa fie precum doresc...stiu, democratie, capitalism, drepturile omului...

cit de corect vorbesc 'telectualii nostri'!

a inceput la tvr o emisiune penibila avind ca interlocutori metafizici pe liiceanu si plesu. pe linga seria de banalitati uzitata cu orice prilej, baietii astia incoronati supremi ai intelectualitatii rominesti s-au intrecut in greseli gramaticale. exemplific:

1) "...de unde începând, de la ce cădere în jos, de la ce mizerie, nenorocire absolută a vieţii, disperarea ia locul speranţei?" - (minutul 12.13) - liiceanu;

auziti voi, primate in ale gindirii, nenea filosof, "coborind in jos" la mintea noastra, "conlucreaza impreuna" cu pleonasmul pentru a determina punctul de inceput al trecerii sperantei in disperare!

2) "pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui" - (minutul 27.34)- liiceanu;

"ca ce" ma, ce te bagi tu, deznadajduit al regulilor gramaticale, in treburile cacofonice ale filosofiei!

3) "- Cîţi oameni sînt capabili să poarte dialogul cu nevăzutul?
- Trebuie spus, pe de alta parte, că nevăzutul nu este o nebuloasa pasivă, nu stă undeva în nevăzut şi aşteaptă să te raportezi la ea" - (minutul 28.11) - plesu;

o tautologie nu strica niciodata, si, daca nevazutul nu sta in nevazut, poate vazutul sta in vazut? sau?

4) "lucrul care m-a uimit în toată această context este cum poate fi împărăşia lui Dumnezeu scoasă la schimb? Ideea mea despre creştinism este că e o promisiune şi un dar gratuit." - (minutul 32.30) - liiceanu;

"aceasta context" imi spune ca un prim pleonasm are si urmari...tot gramaticale. vreau si eu un "dar gratuit" sau poate un "dar cu bani", tra la la la la la!

5) "...acceptînd ca viaţa mea însăşi este un dar, ea mi s-a dăruit cu toata bogaţia lui aici şi din bogaţia lui aici face parte şi casa şi nevasta şi copilul şi tot" - (minutul 35.43) - liiceanu;

nenea liiceanu, cu acordul dintre predicat si subiect ce facem? din bogatia unui intelectual "face parte" si corectitudinea limbii vorbite si calitatea ideii enuntate, in schimb, din bogatia unui simplu privitor fac parte aparatul sintezei, atentia la limbajul folosit si capacitatea de a filtra. la mai mare!

6) "...că există oameni nefericiţi...care nu se pot bucura de harul credinţei sau că cei care se bucură de harul credinţei au momente de îndoială." - (minutul 37.45) - liiceanu;

mi-e frică că cei din categoria cu semne de intrebare in privinta corectitudinii exprimarii dumneavoastra sint mai numerosi decit cei care va aproba neconditionat!

7) "...cît despre cei care n-au harul credinţei..am întîlnit asemenea oameni numeroşi" - (minutul 40.20) - plesu.

o exprimare corecta era urmatoarea: "am intilnit asemenea oameni, chiar numerosi, care nu au harul credintei."
cum "numeros" e sinonim cu "mult", cum ar suna exprimarea de mai sus "am întîlnit asemenea oameni mulţi"?

cam mult pentru 50 de minute de palavrageala!