Porumbeii și vîntul
Ce porumbei cu aripile grele,
A plîns pe ei probabil cineva,
Ce porumbei, septembrie suia
Deasupra casei și-a tristeții mele,
Mă mir că sumbrii nu le-au pus zăbrele,
Sau că nu sînt dresați cu o nuia.
Ce porumbei cu cositor în oase,
Ca niște felinare ce s-au stins,
Mișcați de vîntul toamnei pe cuprins,
Șontîc, șontîc din aripi glorioase.
I-a moleșit prea leneșa plimbare
Pe cursul vîntului nehotărît
Și de salvat i-ar mai salva atît
De-ar vrea și contra vîntului să zboare.
Somn în post
Ați stat de veghe sus pe malul sterp
Dintre pământ și minus infinit
Și simt că picotiți, cu ochii orbi,
Și simt că-ncet, încet ați adormit.
Nu vi-i cafeaua tare de folos
Și nici o spaimă n-o să vă trezească,
Prea ne păziți de mult, spre-a mai putea
Să vă treziți din liniștea firească.
Ați adormit, sintetici grăniceri,
Ce haine-aveți, croială acru-veche,
Vă râde arma-n mâini și cade-n râu,
Furnicile vă intră în ureche.
Păziți un mal de frica altui mal
Și-ați adormit de-atâta așteptat
Iar între timp noi am plecat și noi
Și minus infinitul s-a mutat.
