Nu de puține ori mi s-a întîmplat să descompun o poezie în unități interpretabile, în fîșii accesibile a fi analizabile atît în amănunt, cît și în ansamblu, atît în muzicalitatea lor internă, cît și în structura vizuală, expozitivă, să încerc să caut reperele care îi dau frumusețea constituentă.
Încă de la început voi preciza un principiu al excluderii: poezia nu are nimic în comun cu etica. Totul se subsumează esteticului.
Pe de altă parte, postromantismul (în special formele postmoderne) ne propune o poezie simplificată de rigoarea prozodiei, totul în numele simbolismului, abstractului, expresionismului, ermetismului, onirismului, fracturismului, de parca formele enunțate nu ar putea să conviețuiască cu poezia elaborată. Asta nu înseamna că nu există poezii frumoase în afara celor circumscrise sferei prozodice. Însă rațiunea unei astfel de poziționări, pentru mulți dintre cei ce se pretind a fi poeți, e alta decît cea estetică, și anume simplitatea. Mulți poeți nu apelează la arma prozodiei pentru ca nu o posedă, nu o stăpînesc, nu o înțeleg. Prozodia fină, reuşită e o măsura a talentului. E facil să dai drumul gîndurilor, să le aşterni pe hîrtie fără un control organizatoric, fără o cenzura a structurii compoziionale.
Ce cîştigăm şi ce pierdem din versul liber?
S-ar putea argumenta că versul liber este expresia unui lirism pe măsura sentimentelor, că e singurul care echivalează stările, alegoriile, pulsiunile, reveriile, căderile onirice.
Versul liber cîştigă prin cantitate, prin completare, dar de cele mai multe ori sfîrşeşte sufocat de exprimări prolixe, încorsetat de multiple epitete. De asemenea, versul liber tinde mai mult sa cumuleze funcţiile epicului, să confişte intenţia inţială, decît să caute sublimul.
În al doilea rînd, versul liber ar veni în susţinerea ideii că ar fi echivalentul verbal al decupajului nostru cotidian (în discuţiile pe care le avem nu vorbim în versuri – aici fac trimitere la o idee a lui dostoievski). Nimic mai adevărat. Dar limbajul poetic nu e o echivalare automată a realităţii, el poate să propună fapte reale, să descrie peisaje, însă cu alte mijloace decît cele ale exprimării familiare. Altfel n-ar mai fi poezie.
Într-adevăr, ritmul, rima, măsura, cezura sînt tot atîtea elemente de tortură creaţională (îndeosebi pentru cei ce mîzgălesc foi în numele poeziei). Ideea trebuie modelată dupa ritm, rima e în masură să limiteze combinaţiile expresivităţii. De multe ori, o poezie poate pierde din expresivitate prin fragmentarea ideii (apelarea la ingambament poate deruta cititorul în demersul de a urmari ritmul şi mesajul poeziei). Nu mereu ai la îndemînă cuvinte care să rimeze şi, in acelasi timp, să exprime ceea ce ţi-ai propus (în acest caz, asonanţa e cea care ne-ar putea salva, fără a altera frumuseţea compoziţională).
Însă, din îmbinarea reuşită dintre elementele de prozodie, imaginaţie, metaforă şi mesaj se naşte marea poezie (amintesc aici cîteva poezii superbe: corbul de edgar allan poe, nopţile lui musset, norul şi ciocîrliei de shelley, capela din pădure de lenau, demonul meu de lermontov, glossă, scrisoarea 1, memento mori, luceafărul de eminescu, noapte de decembrie de macedonski, mistreţul cu colţi de argint de doinaş).
Elementele de prozodie permit combinaţii de o năucitoare frumuseţe (falsa metateză dezvoltă sonorităţi surprinzătoare, paronomaza provoacă desfătări sufleteşti), versificaţia e atît „combinatorică sufletească”, cît şi sensibilitate vizuală. Versul elaborat e consum. De resurse intime, de conţinut, de exprimare.
Rima e cea ce creează muzicalitatea şi, în acelaşi timp, armonia creaţiei, organizatorul întregii structuri a poeziei; reprezintă adaosul estetic, intermedierea dintre formă şi conţinut, declanşatorul admiraţiei. Ritmul e tropotul intern al poeziei, ascensiunea şi căderea în intimitatea acesteia; e avîntul ce te însoţeşte de la primul pînă la ultimul vers, el impune acompaniamentul auditiv. Cît despre măsură, ea e cea care ne prelungeste agonia sau care ne espompeaza visarea, în fapt, organizatorul strofei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu