romînii şi revoluţia

Văd oameni supăraţi. Pe stradă, la televizor. Toţi au reacţie. Dintr-o dată, societatea romînească şi-a încropit o vocaţie. Aceea a indignării. Se fac proteste spontane. În minte, în suflet, pe stradă. Ţi-ai zice că e o trecere, o recuperare, o reinventare. Asta după douăzeci de ani. Mass-media sînt scandalizate, imapcientate. Omul de rînd dă frîu liber spiritului revoluţionar, odată cu personajul capătă şi el alura robespierrului. Nu nemulţumire că vor fi opt sute de mii de şomeri pînă la sfîrşitul anului, nu lacrimi că ne mor compatrioţii prin afganistan, nu aprehensiune pentru dispariţia unei generaţii ce a reprezentat singura alinare a romîniei (mă refer la actori, cîntăreţi, scriitori), nu revoltă că medicamentele se vor scumpi, nu protest că profesorii au fost minţiţi, nu că nu, nu că orbire, nu că nu mai avem speranţă. Nu şi nu. În schimb lacrimi, milă, compasiune, pumni încleştaţi, adeziuni surprinzătoare, valuri de litere, tone de imagini pentru becali. Ţară de manelişti. De canalii, de îndobitociţi, de coate goale, de gîndaci sociali. Toţi suspină cu infractorul, referinţa la manea, încă o dată, le validează suportul decizional. Adevărul e că avem o istorie ce nu-şi depăşeşte marginalismul. Nu poate să evadeze. Şi ce s-ar face dacă s-ar găsi dintr-o dată în apropierea marii istorii? Amintiţi-vă de antonescu care dorea o negociere cu uniunea sovietică. Amintiţi-vă de eminescu care, sufocat de prezent, de lipsa principialităţii, îşi programa măreţia nu în romînia lui, ci în cea a viitorului. Aici s-a înşelat, dar e scuzabil. Nu mai suporta acea romînie. Nici eu pe asta. A curvelor fecioare, a ipocriţilor sensibili, a hoţilor inocenţi, a farsorilor cu imagine, a mitocanilor cuminţi, a criminalilor excedaţi de conştiinţă, a papagalilor vulturi. Pa romînia, pa naţiune, ave ţie popor!