Carl Sandburg şi Walt Whitman

I-am citit în paralel. Nu toată opera lor, dar suficient (să fiu corect, i-am recitit - să nu am urme de îndoială). Nici unul nu-mi place. Whitman deloc, sandburg aproape deloc. Primul scrie să nu uite să scrie, cel de al doilea scrie crezînd că ştie a scrie. Amîndoi urăsc versificaţia. Nici în afara ei nu sînt strălucitori. Nu am răbdare cu modele, cu noutatea poetică, cu noul limbaj. Ori ai darul de a scrie ceva frumos, ori nu! De la whitman nu poţi să alegi vreo poezie ca referinţă. Cu sandburg nu-i chiar aşa, dar nici departe (amintesc cîteva poezii, nu magistrale, dar cu notă de trecere: testament, patru preludii pentru joaca vîntului, viermii şi vîntul, pustiul - cam atît). Citiţi „pornind din paumanok” de whitman...poezie jurnal, plictisitoare prin enunţ, banală prin înşiruirea de cuvinte, narare excesiv de seacă. Sau „treceam odată printr-un ocean” sau „am visat un vis” sau ce vreţi. Nimic decît compuneri şcolăreşti. Nici sandburg nu poată să rămînă departe de acest clivaj poetic (cufăr de mare, amurgul bizonilor, fermierul din illinois – monumente de platitudine).