fragment din "demonii" de feodor dostoievski

"demonii" e unul dintre cele mai frumoase romane ale literaturii universale. eu il consider cel mai "negru" roman scris vreodata. el subsumeaza si cel mai "negru" personaj existent in ansamblul personajelor marii literaturi. dar nu la acest personaj ma voi referi acum, nici macar la tesatura acestui roman. pe linga atitea superlative, mai incape unul: romanul contine poate cel mai frumos capitol din tot ce s-a scris pina acum. are idee, are psihologie, are nerv, are indoiala, are speranta, are doua personaje cu linia proprie a evolutiei, fara a-si imprumuta vreo clipa constructul interior, are dualitate, are negatie, are tensiune, dramatism, absurd...e un capitol identic cu viata. kirilov pe de o parte, piotr stepanovici pe de alta parte. primul, idealist, devastat de ideea de "om", al doilea, concret pina in cele mai mici amanunte. kirillov vrea sa se sinucida pentru a da un exemplu de "suveranitate a vointei", e sovaitor, intelege necesitatea existentei lui dumnezeu, dar nu crede in existenta lui (in aceasta lupta se deconteaza si actul sinuciderii), cele doua idei nu pot convietui intr-un om rational; in absenta lui dumnezeu, se ridica pe sine la acest statut.
piotr stepanovici e dominator, razbunator, prudent, tactician.
iata un fragment genial, genial, genial (prima replica ii apartine lui piotr stepanovici):

"— Am impresia că te lauzi în faţa mea prin aceea că te vei împuşca?
— Întotdeauna mă mira faptul că toţi continuă să trăiască, nu-i auzi remarca Kirillov.
— Hm, să zicem că e o idee, dar...
— Maimuţoiule, îmi cînţi în strună ca să mă subjugi. Taci, nu vei înţelege nimic. Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sînt Dumnezeu.
— Tocmai acest punct nu l-am putut înţelege niciodată la dumneata: prin ce eşti Dumnezeu, adică?
— Dacă Dumnezeu există, atunci totul e în voia lui, şi din această voinţă eu nu pot ieşi. Dacă nu există, înseamnă că totul este în voinţa mea, şi eu sînt dator să-mi afirm voinţa supremă absolut liberă,
— Voinţa absolut liberă? Şi de ce eşti dator?
— Pentru că întreaga voinţă a devenit a mea. E posibil ca nimeni din toată planeta aceasta, desfiinţîndu-l pe Dum¬nezeu şi crezînd în puterea absolut liberă a voinţei sale su¬verane, să nu îndrăznească să-şi afirme această voinţă abso¬lut liberă, în sensul ei integral? Ca şi cum un sărac ar primi o moştenire şi speriindu-se n-ar îndrăzni să se apropie de sac, considerîndu-se neînstare de a-l stăpîni. Vreau să-mi afirm voinţa absolut liberă. Chiar dacă voi fi singurul, dar o voi face.
— Fă-o atunci.
— Sînt dator să mă împuşc, pentru că expresia integrală a voinţei mele suverane absolut libere ar fi să-mi pun capăt zilelor singur.
— Dar nu eşti singurul care te omori; există mulţi sinuci¬gaşi.
— Din anumite cauze. Dar fără nici un fel de cauză, ci numai pentru a afirma libertatea deplină a voinţei suverane, o voi face numai eu.
„Nu se va împuşca", se gîndi iar Piotr Stepanovici.
— Ştii ce, remarcă el iritat, în locul dumitale eu aş de¬monstra această voinţă absolut liberă, omorînd pe altcineva şi nu omorîndu-mă pe mine. Ai fi devenit în felul acesta util. Şi-ţi voi indica pe cine anume, dacă nu te sperie acest lucru, în cazul acesta nu te mai împuşca astăzi. Am putea să ne în¬ţelegem.
— A omorî pe altcineva ar fi punctul inferior extrem al voinţei mele absolut libere, şi pe acest punct extrem te afli tu. Eu nu sînt tu: eu tind spre punctul extrem superior şi mă voi omorî pe mine însumi.
,.Rodul meditaţiei sale proprii", murmură mînios Piotr Stepanovici.
— Sînt obligat să afirm necredinţa, continua să se plimbe prin cameră Kirillov. Pentru mine nu există o idee supe¬rioară aceleia că Dumnezeu nu există. In sprijinul meu stă istoria omenirii. Omul n-a făcut altceva decît să-şi născoceaşcă un Dumnezeu, pentru a putea trăi fără să se ucidă; în aceasta constă întreaga istorie universală de pînă acum. Sînt primul în întreaga istorie universală care n-am voit să-mi născocesc un Dumnezeu. Să se afle acest lucru o dată pentru totdeauna.
„Nu se va împuşca", gîndi cu nelinişte Piotr Stepanovici.
— Dar cine să afle? îl aţîţă el. Nu sîntem aici decît eu şi dumneata; Liputin poate?
— Toţi trebuie să afle; vor afla toţi. Nu este nimic tăinuit care nu va fi cunoscut. A spus-o el.
Şi cu extaz febril Kirillov arătă spre icoana Mîntuitorului, în faţa căreia ardea candela. Piotr Stepanovici se înfurie.
— Va să zică, tot mai crezi în el, ba ai aprins şi candela; nu cumva „pentru orice eventualitate"?
Kirillov nu-i răspunse nimic.
— Ştii ce ţi-aş spune eu: am impresia că tu crezi mai mult chiar decît un popă.
— În cine să cred În el? Ascultă, se opri Kirillov rămînînd cu privirea fixă plină de extaz aţintită în gol. Ascultă, o idee grandioasă: a existat pe faţa pămîntului o zi şi în centrul pămîntului, trei cruci. Unul de pe cruce credea atît de mult încît i-a spus celuilalt: „Astăzi vei fi cu mine în rai". Se sfîrşi ziua, amîndoi muriră, porniră şi nu găsiră nici raiul, nici învierea. Cele spuse nu se adeveriră. Ascultă: omul acesta era spiritul cel mai sublim de pe faţa pămîntului, con¬stituia însăşi raţiunea lui de a fi. Întreaga planetă, cu tot ce există pe suprafaţa ei, fără acest om nu este decît o nebunie. N-a existat nici înainte, nici după el unul asemenea lui şi nici¬odată, pînă la această minune. Tocmai de aceea este o mi¬nune, pentru că n-a existat şi nu va exista unul ca el nici¬odată. Iar dacă este aşa, dacă legile naturii nu l-au cruţat nici pe acesta, nefiindu-le milă nici de propria lor minune, ci l-au obligat şi pe dînsul să trăiască în mijlocul minciunii şi să moară pentru minciună, înseamnă că întreaga planetă este o minciună, se întemeiază pe minciună şi pe o ironie stupidă, înseamnă că înseşi legile planetei sînt o minciună şi o farsă diavolească. Ce rost are atunci să trăieşti, răspunde, dacă eşti om?
— E un alt aspect al problemei. Mi se pare că ai con¬fundat aici două cauze diferite; ceea ce este departe de a oferi o certitudine. Dă-mi voie însă, să zicem, că dumneata eşti Dumnezeu?! Să zicem că s-a terminat minciuna şi dumneata ai ajuns să-ţi dai seama că toată minciuna provine din faptul că a existat pînă acum alt Dumnezeu. Mai departe?
— În sfîrşit, ai înţeles! strigă Kirillov entuziasmat. Va să zică, se poate înţelege, dacă şi unul ca tine a înţeles! îţi dai seama acum că salvarea tuturor stă în a demonstra această idee. Cine s-o demonstreze? Eu! Nu înţeleg cum a putut pînă acum un ateist, ştiind că nu există Dumnezeu, să nu se omoare imediat? Să-ţi dai seama că nu există Dumnezeu şi să nu-ţi dai seama imediat că tu însuţi ai devenit prin aceasta Dum¬nezeu, este o inepţie, altminteri te omori imediat. În momen¬tul cînd ai ajuns însă la această conştiinţă — tu eşti domn şi împărat şi nu te vei omorî, ci vei trăi în gloria cea mai sublimă. Şi numai acela care primul a ajuns conştient de aceasta trebuie să se omoare singur neapărat, altfel cine va începe şi va demonstra? Eu mă voi omorî negreşit, pentru a începe şi a demonstra. Eu sînt deocamdată Dumnezeu fără voie şi sînt nefericit, pentru că sînt obligat să-mi afirm voinţa suverană absolut liberă. De aceea omul a fost pînă acum atît de nefericit şi sărac, pentru că s-a temut să-şi afirme punctul capital, al voinţei absolut libere, şi se manifesta astfel numai periferic, ca un şcolar. Sînt foarte nefericit, pentru că mă tem groaznic. Frica este blestemul omului...Dar îmi voi afirma libertatea absolută de voinţă, sînt obligat să cred că nu cred. Voi începe şi voi termina, şi voi deschide porţile. Şi voi salva. Numai acest lucru va salva pe toţi oamenii şi în generaţia următoare chiar îi va regenera fiziceşte; pentru că în înfă¬ţişarea lui fizică de acum, după cum mi-am dat seama eu, omul nu poate exista fără Dumnezeul anterior. Timp de trei ani am căutat atributul dumnezeirii mele şi l-am găsit: atri¬butul dumnezeirii mele este Voinţa suverană, absolut liberă! Iată tot prin ce aş putea să-mi demonstrez, în punctul esen¬ţial, nesupunerea şi totodată libertatea mea nouă înfricoşă¬toare. Pentru că este într-adevăr înfricoşătoare. Îmi pun ca¬păt zilelor, ca să-mi afirm nesupunerea şi libertatea mea cea nouă înfricoşătoare."