Continuare a elogiului mamei vitrege, caietele îşi încorporează anecdotica tot din traiectoria celor trei personaje descrise anterior. Întîlnim un don rigoberto ce suferă după iubita lui lucretia, un don rigoberto care o substituie cu ajutorul însemnărilor în „caiete” - joc al disperării - pe lucretia reală cu o lucretia ficţională, reaşezată în forme de multiplă senzualitate. Lucretia e peste tot, ba lesbiană, ba iubită a unui impotent, dominînd întreaga igienă mentală a lui don rigoberto. La rîndul lui, alfonso, un adolescent de o excesivă frumuseţe, îşi recompune jocul inocenţă-maturitate, căzînd, ridicîndu-se, fluidinzindu-se în culorile tabloului interior. Prin intermediul noii calităţi descoperite, aceea de a picta, dar şi a unui mentor (pictorul egon schiele) pe care şi-l suprapune în întregime personalităţii lui, băiatul îşi creează pretexte, aparent inocente, de a-şi vizita mama vitregă, nici mai mult nici mai puţin decît victima sa. Se pare că planurile acestuia s-au schimbat, alternările genialitate-cotidian permiţîndu-i să-şi programeze în detaliu intenţiile, dar şi o pliere pe măsura oricărui eveniment. Nimic nu pare să-i stea în cale, nici imitarea scrisului tatălui, nici rolului de expeditor-destinatar al propriilor înscenări. În acest scenariu, lucretia pare să fie cea mai „normală”, vîrful triunghiului care „comunizează” denivelările realităţii. Arondată dorinţelor lui don rigoberto, prizonieră a capriciilor lui alfonso, ea patinează pe bidimensionalitatea tată-fiu, primului ca obiect al închipuirii, celui de al doilea ca obiect al intenţiei. Dublul mesaj (conceput exclusiv de alfonso) dintre don rigoberto şi lucretia e cheia romanului, rezolvarea normală pe care băiatul o găseşte în vederea împăcării celor doi. Faţă de primul roman schismatic, „hiatic”, caietele unifică, integrează atît acţiunea, cît şi destinele.
Romanul propune un model original de narare, conceput în directă relaţionare cu subiectele tablourilor lui egon schiele. Fiecare capitol referitor la vizitele pe care alfonso i le face lucretiei reprezintă o transpunere, o imitare dinamică a imortalizărilor din tablourile pictorului, ca şi cum personajele nu mai încap în dimensiunea pînzei revendicînd o reprezentaţie reală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu