O să încep cu o ipoteză simplă, descărcată pe cît posibil de semnificaţii tradiţional-cumulative, degrevată de registrul aporturilor speculative, tributare vreunui sistem filosofic.
Enunţ: Dacă eu mă includ în proiectul „lume”, atunci captivitatea mea deliberată îmi delimitează, în mod referenţial, demersul de apropiere sau de depărtare de libertate.
Libertatea o vom defini mai degrabă prin negaţie, astfel încît pretenţia de epuizare a conţinutului să fie o disponibilitate personală: aşadar, libertatea nu e conştiinţă, libertatea nu e spaţiu, libertatea nu e timp. Cum am spus, nu ne vom preocupa de ipoteza (de altfel şi imposibil de demonstrat): „libertatea este”, căci o afirmaţie nu decurge în nici un caz de modul în care distingem între „a fi” şi „a nu fi”, ci de modul în care postulăm formularea. Avantajul se obţine din termenii contractuali de definire, din punctul în care ne poziţionăm.
Libertatea nu e conştiinţă: „a putea fi” dar şi „a putea a nu fi” este o relaţie reversibilă, fără prea multe pretenţii de excludere, pe cînd relaţia „a putea fi” şi „a nu putea fi” e doar o contrapondere a voinţei. Cu cît vom adînci mai mult reflexul nostru de căutare, de pătrundere în amănuntul expunerii, cu atît mai mult ne vom îndepărta de opţiunea enunţată. Aşadar, libertatea nu are limite morale, nu are construcţii sociale, nu are sisteme, nu are departajări practice, ci numai interpretări.
Libertatea nu e spaţiu: poziţionarea într-un punct nu reprezintă o axa de interpretare. Să suprapui lumea sferei libertăţii sau să suprapui sfera libertăţii lumii? – e o intrebare legitimă. Dar aceste suprapuneri, indiferent din ce direcţie ar veni, nu sînt în ele însele extensii de existenţă, ci numai deziderate ontologice.
Aşadar, libertatea nu e spaţiu, ci adeziune.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere