fără chef

Nu am chef de nimic. Mi-au trecut prin minte serii de subiecte pe care le-aş fi putut scrie, despre gramatică, despre lipsa de întrebări a unora, despre poetul Adrian Păunescu, despre barbari, despre decadenţă şi echivalarea acesteia cu dezinhibarea, despre inchiziţie, despre „despre”. În schimb am citit. Mai mult ca în alte dăţi. Mi-e lene.

O să inserez două poezii geniale ale lui Adrian Păunescu:

Geneza

La-nceputul lumii noastre delirante,

Când pământul se ţinea de soare încă,

Sau cu-o mare şi cu-o Africă adâncă,

Oh, doi tineri au ieşit frumos din plante.

Ea – dintr-o şerpească iederă şi-a tras

Trupul ca o ceaţă, ca o ameţeală.

El – dintr-un stejar făcut-a primul pas

Dat afară de o sevă inegală.

Poetul
Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.

Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine

Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.

Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Şi mărunţit de-o coasă.

Ar face gura şi-ar sopti
Despre ce e şi nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii

Şi dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiţi şi osul,

Eu, tainic, blând şi tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toţi pereţii daţi cu var
M-aş reîntoarce-n lume,

Către o casă, unde-acum
Şi moartea mai aşteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă.

Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.

Aş sta aici, pe-acest prundiş
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş,
Să-mbătrânesc de tine.

Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aş plânge,
Să fiu doar calcar şi cuvânt
Şi-un ultim strop de sânge.